Ioan Slavici, filonul de aur (neexploatat) al românilor

Ioan Slavici a închis pentru totdeauna ochii într-un sat de lângă Panciu, la Crucea de Jos, în casa uneia dintre fiicele sale. „Supraviețuitorul proscris (din motive politice) al Junimii avea 77 de ani și suferea (printre altele) de o tuberculoză căpătată la închisoarea Văcărești, unde (vecin de celulă cu Tudor Arghezi) fusese deținut în «procesul ziariștilor» colaboraționiști. Deși bolnav și bătrân, avea proiecte la care a lucrat până-n ultima clipă; dădea interviuri (unul dintre ultimele – lui Marcel Iancu) și nu se ferea să-și afirme, în felul său cumpănit, opinii în răspăr la adresa lui N. Iorga, O. Goga sau Spiru Haret”, amintea criticul și istoricul literar Paul Cernat în rama unui crochiu închinat celui care a iscodit „Moara cu noroc”.

Începuturi și sclipiri

„Literar – a urmat profesorul Paul Cernat -, Slavici a fost recuperat greu și reevaluat târziu”. Cum așa? „Până azi, de fapt, opera sa a avut parte de două abordări dominante: una – cu spirit critic și imaginație, dar reductivă, alta – erudită, sintetică, dar fără suficient spirit critic. Iar omul a fost… cum să zic… nu un «continent», ci un «arhipelag». Conservator, a inovat (asemeni prietenilor Eminescu, Caragiale și Creangă) în multe privințe. Proza noastră «idilică» și «rurală» începe, ca fenomen, cu el. În roman a deschis, de asemenea, multe drumuri noi (pe care au mers, între alții, Rebreanu și Sadoveanu). Și în teatru a avut sclipiri (drama istorică Gaspar Grațiani e una dintre cele mai valoroase piese istorice autohtone)”.

Insolit

Înainte: „Publicistul și ideologul, cu luminile și umbrele lui, rămâne o mină de aur pentru istoricii epocii – oricum, chiar când a greșit, Slavici n-a trișat; arhivistul a recuperat și editat multe documente-reper; pedagogul ar merita mult mai multă atenție; iar memorialistul e (în opinia mea) la nivelul nuvelistului. Ethosul său «central european/austro-ungar» a insolitat literatura română dar – în mod ironic – tocmai literatura de inspirație bucureșteană, munteană sau moldoveană, fără a mai vorbi de cea de călătorie, i-a rămas (pe nedrept) într-un con de umbră. Filosofic vorbind, a devenit – stimulat de Eminescu – scriitorul nostru cel mai deschis către gândirea confucianistă. Ca formulă, e adesea surprinzător de modern: jurnalul în formă epistolară sau memoriile adresate (tot cvasi-epistolar) «către un prieten necunoscut» sunt numai câteva exemple”.

Umor anglo-saxon

Rotunjirea crochiului: „Eminescu a remarcat, cel dintâi, originalitatea umorului din «Popa Tanda», pus în rând cu umorul superior al prozei anglo-saxone; observația ar putea fi extinsă și asupra altor texte, inclusiv asupra unor basme comice mai speciale. Prozele sale «canonice» au fost (unele dintre ele) ecranizate, cel puțin una dintre ecranizări – «La moara cu noroc», regia: Victor Iliu – fiind o capodoperă. Puțini scriitori «clasici» autohtoni au un potențial de reevaluare atât de ridicat. Chiar mă întreb uneori cât de cunoscut (pe ansamblu) e bătrânul Slavici”.

Slavici jurnalistul și „bizantinii” de la București

În completarea portretului schițat de Paul Cernat, adăugăm câteva tușe lăsate posterității de regretatul critic literar Eugen Simion, ce surprindea (într-una din prefețele prilejuite de publicarea articolelor politice ale lui Slavici în reputata colecție Opere fundamentale) chintesența gândirii politice a jurnalistului ardelean: „În timp ce Eminescu este în jurnalistică un vizionar romantic cu o filosofie de existență și cu o concepție istorică bazată pe câteva principii și, prin capacitatea lui de expresie, un excepțional prozator de idei, Slavici este un spirit mai pragmatic, fără mare imaginație. El are o unică idee în ceea ce privește statutul românilor din Transilvania și, în cadrul ei, își desfășoară în sute, mii de articole toate argumentele, cu o impresionantă tenacitate și meticulozitate. Mediul politic și intelectual românesc din Regat și din Transilvania nu-i este favorabil, nici lumea politică maghiară nu-i acceptă ideile, deși gazetarul apără Coroana Ungară. Poziție, încă o dată, incomodă, greu de acceptat de o tabără sau alta. Slavici și-o apără, cum se va vedea, cu cerbicie în Timpul, Tribuna, Corespondența română, Minerva, Ziua, Gazeta Bucureștilor și în alte publicații la care a colaborat, de o parte și de alta a munților, înfruntă cinci procese de presă și pentru convingerile sale stă în două rânduri la închisoare. O dată la Vac (1888-1889), închis de unguri, și a doua oară la București, în 1919, trimis de compatrioții săi care s-au simțit trădați de autorul Marei, ostil ideii ca românii din Transilvania să intre într-un stat unitar român”.

Probe de curaj moral

Pe firul întins de Eugen Simion: „Tot el scrisese însă în mai multe rânduri, că «pentru toți românii, soarele de la București răsare» și va milita pentru solidaritatea națională. O solidaritate și o unire culturală, nu politică, statală… Publicistica lui merge în această direcție și, exceptând federalismul său – susținut, de altfel, și de alți intelectuali ardeleni (Aurel C. Popovici este numele cel mai reputat) – ea oferă, judecată în sine, probe de curaj moral, de talent jurnalistic și de cunoștințe solide în domeniul economic și juridic. Ioan Slavici este, din acest punct de vedere, un spirit ardelean exemplar: aplicat, tenace, ordonat în judecăți, procedural, spirit polemic neîmblânzit când îi este atinsă moralitatea și simte că ideile sale sunt mistificate sau minimalizate. Intervine ori de câte ori este nevoie fără să se teamă că se repetă și că ideile lui ar putea obosi vreodată”.

Citește pe Antena3.ro

Putin și Xi și-au uitat microfonul deschis în timp ce discutau de „transplanturi de organe”, „nemurire” și „viața la 150 de ani”

Lumea agitată a lui Mitică

Tot aci: „Este în genere suspicios când e vorba de «bizantinii» de la București, deși a trăit cea mai mare parte a vieții sale printre ei, a fost prieten cu Eminescu și I.L. Caragiale și s-a bucurat de sprijinul (material și intelectual) al lui Maiorescu… Slavici continuă, cu toate acestea, să creadă că românii de dincolo (adică din Transilvania) «n-au ce să învețe de la frații lor de aici» (din Regat) și, deși nu pronunță numele lui Mitică, este deplin convins că lumea agitată a lui Mitică este neserioasă, coruptă și, de aceea, nu trebuie să te unești cu ea. O suspiciune și o prejudecată care mai dăinuie și azi în lumea intelectuală de dincolo de munți, nemulțumită că «treburile» se aranjează la București și că, în genere, se aranjează rău”. Nimic mai actual.

Stareț al poveștilor

Ioan Slavici n-a scris doar romane, nuvele, memorialistică, ori articole politice. El ne-a lăsat moștenire şi nenumărate şi minunate poveşti, printre acestea: „Zâna Zorilor”, „Florița din codru”, „Doi feți cu stea în frunte”, „Păcală în satul lui”, „Spaima zmeilor”, „Rodul tainic”, „Ileana cea șireată”, „Ioanea mamei”, „Petrea prostul”, „Limir-Împărat”, „Băiet sărac”, „Împăratul șerpilor”, „Doi frați buni”, „Băiat sărac și horopsit”, „Nărodul curții”, „Negru împărat”, „Peștele pe brazdă”, „Stan Bolovan”, sau „Boierul și Păcală”.

››› Vezi galeria foto ‹‹‹

100 de ani s-au împlinit în 17 august 2025 de la moartea romancierului, ziaristului, dramaturgului și memorialistului Ioan Slavici.

„Publicistul și ideologul, cu luminile și umbrele lui, rămâne o mină de aur pentru istoricii epocii – oricum, chiar când a greșit, Ioan Slavici n-a trișat”, Paul Cernat, istoric literar

„Ethosul său «central european/austro-ungar» a insolitat literatura română dar – în mod ironic – tocmai literatura de inspirație bucureșteană, munteană sau moldoveană i-a rămas (pe nedrept) într-un con de umbră”, Paul Cernat, critic literar

„Deși bolnav și bătrân, Slavici avea proiecte la care a lucrat până-n ultima clipă; dădea interviuri și nu se ferea să-și afirme, în felul său cumpănit, opinii în răspăr la adresa lui N. Iorga, O. Goga sau Spiru Haret”, Paul Cernat, critic literar

1882 este anul în care Ioan Slavici a fost „uns” membru corespondent al Academiei Române.