În cărțile de economie apare fie ca mecanism de asigurare socială, fie ca o formă de economisire. Samuelson scria în 1958, în celebrul său articol „An Exact Consumption-Loan Model of Interest with or without the Social Contrivance of Money” (Journal of Political Economy), că un sistem pay-as-you-go – în care generațiile active îi susțin pe cei retrași – poate funcționa câtă vreme populația și salariile cresc. Milton Friedman, mai sceptic, atrăgea atenția în Capitalism and Freedom (1962) că, fiind bazat pe redistribuție, nu pe acumulare, un asemenea aranjament seamănă izbitor cu o schemă Ponzi. Cât timp sunt destui cotizanți, banii curg. Când demografia sau economia se clatină, promisiunea devine iluzie. Critici similare au formulat mai târziu și Feldstein (1974) sau Kotlikoff (1992), care au arătat că un PAYG distorsionează deciziile de economisire și investiție, reducând creșterea economică pe termen lung.
Privită astfel, pensia nu e altceva decât o economisire forțată, un consum amânat. Iar dacă e economisire, ar trebui să urmeze regulile jocului economic: banii puși deoparte trebuie să producă valoare. Feldstein (1996) sublinia că numai un sistem bazat pe capitalizare poate asigura o legătură clară între contribuții și beneficii, evitând arbitrariul redistribuirii. Fondurile private de pensii exact asta fac – investesc cu disciplină, caută randament pe termen lung, direcționează capitalul spre sectoare productive. Prin plasamentele lor, nu doar administrează banii participanților, ci modelează economia.
Statul, în schimb, privește contribuțiile altfel. Nu ca pe acumulări personale, ci ca pe o resursă bugetară la dispoziția guvernului. Banii din sistemul public nu merg în fabrici sau în inovație, ci în deficite și titluri de stat. Economisirea forțată a cetățeanului devine combustibil pentru politizarea economiei. Acest efect a fost documentat în studii ale OECD (Pensions at a Glance, edițiile 2019, 2021), care arată că în economiile cu deficite structurale mari, fondurile publice de pensii sunt, de fapt, un mecanism de finanțare a statului, nu al individului. Cu cât statul e mai mare și mai îndatorat, cu atât mai puțin capital rămâne pentru investiții reale. Cu cât e mai mic și mai disciplinat, cu atât economisirea colectivă se apropie de logica plasamentelor autentice.
Banca Mondială spunea limpede în 1994, în raportul Averting the Old Age Crisis: soluția nu e să pariem totul pe PAYG, ci să combinăm trei piloni – un sistem public minimal, unul ocupațional și unul privat, capitalizat. Numai capitalizarea individuală creează legătura dintre contribuție și beneficiu, numai ea trimite banii în economie, nu în găurile bugetului. FMI a mers pe aceeași linie, într-un raport din 2004 (Public Pension Expenditure in the OECD: 1960-2000), avertizând că fără o diversificare a surselor de finanțare, presiunea demografică face sistemele PAYG nesustenabile.
Dar dezbaterea nu e doar tehnică. Pensia scoate la iveală inechități de gen, de vârstă, de istorie. Femeile trăiesc, în medie, mai mult decât bărbații, dar ies la pensie mai devreme. Stagiul lor de cotizare e mai scurt, pensia rezultată – mai mică. Dezechilibrul nu se corectează, ci se perpetuează. OECD (2021) documentează sistematic „gender pension gap”-ul, arătând că acesta depășește 25% în multe state europene. În logica plasamentului, diferența ar putea fi compensată prin capitalizare și moștenire. În logica redistribuirii, rămâne un paradox închis cu tăcere.
Creșterea vârstei de pensionare complică și ea tabloul. Samuelson presupunea o populație tânără și în creștere. Realitatea de azi e alta: natalitatea stagnează, demografia îmbătrânește. Rezultatul? Blocaje. Vârstnicii rămân activi mai mult timp, iar tinerii găsesc uși închise. Se creează un șomaj structural, un sacrificiu al generațiilor tinere în numele „sustenabilității” contabile – un efect analizat de Gruber & Wise (1999) în volumul Social Security and Retirement around the World.
Citește pe Antena3.ro
Ultimele clipe ale ucrainencei de 23 de ani care a fugit în SUA pentru că se temea de război. Ce s-a întâmplat în trenul în care urcase
Și mai există inechitățile istorice. În comunism, săptămâna de lucru era de șase zile. Într-un deceniu, oamenii din anii ’70-’80 au adunat echivalentul a peste un an de muncă în plus. Statul nu recunoaște nimic din asta. Orele și sâmbetele muncite s-au evaporat din calculele pensiei. Böhm-Bawerk explica simplu, încă din Positive Theory of Capital (1889): bunurile prezente au mai multă valoare decât cele viitoare, iar costul așteptării trebuie compensat. În România, așteptarea suplimentară a fost pur și simplu confiscată. Zeci de mii de vieți au lăsat în urmă timp consumat, dar statul n-a pus nimic înapoi pe masă.
De aici devine limpede: o pensie tratată ca plasament ar aduce transparență și corectitudine. Contribuția ar rămâne personală, moștenibilă, neafectată de discreționarism politic. Pactul nu ar mai fi unul social, bazat pe promisiuni electorale, ci unul economic, bazat pe acumulare reală.
Fondurile de pensii nu sunt casierii care strâng bani pentru a-i redistribui după decenii. Sunt actori care pot modela direcția economiei. Cum arată Barr & Diamond (2008) în Reforming Pensions: Principles and Policy Choices, rolul lor este esențial pentru dezvoltarea piețelor de capital și pentru finanțarea inovației. Pentru că pensia, definită ca economisire forțată, trebuie să urmărească activitatea productivă de mâine. Banii adunați azi ar trebui să finanțeze fabricile, serviciile, inovațiile care vor susține bătrânețea cotizanților. Când deficitele se reduc și titlurile de stat nu mai înghit întreaga economisire colectivă, politizarea scade și rămân mai multe resurse pentru investiții reale.
Aici e miza adevărată: depolitizarea alocării resurselor. Să transformăm pensia dintr-un instrument electoral într-un capital economic. Să înlocuim promisiunea vagă cu patrimoniul concret.
În concluzie, dacă vrem să evităm colapsul unei scheme care combină contractul social cu riscurile unei piramide financiare, trebuie să recapitalizăm și să depolitizăm sistemul de pensii. Nu pentru a importa un model ideal, ci pentru a reveni la esența economisirii: să strângi pentru tine, nu pentru altcineva. Să lași în urmă un patrimoniu, nu o iluzie. Să schimbi un cec electoral cu un plasament real.
