„Bădica”, poetul cu rima perfectă
Are cuvântul criticul și istoricul literar Paul Cernat: „Buna cunoaștere a limbilor elină și latină, din care se va alimenta ca scriitor și traducător, Coșbuc o deprinsese în gimnaziul românesc din Năsăud, iar primul poem notabil (după o activitate precoce) i-a apărut în revista Familia, cu dedicația «lui Petőfi»… George Coșbuc va fi adus, către 1890, la cenaclul Junimea de Ioan Slavici – via revista Tribuna, unde publica poeme și basme în versuri după ce abandonase Universitatea Franz Josef din Cluj. Coșbuc aparține, de fapt, ultimului «val» important al «Junimii». Caragiale i-a fost, de la început, prieten apropiat (interesant, ambii vor fi denunțați ca plagiatori, după 1900); împreună cu el și cu Slavici a editat, în 1894, revista Vatra, iar în exilul berlinez «nenea Iancu» îl va avea deseori prin preajmă”.
Onoruri și traume
În completare: „Revalorizat mai nou în cheia unui estetism modern, retoricul Coșbuc a fost de fapt cel mai clasic poet al nostru – un clasic de «școală ardeleană», naturist livresc și patriot cosmopolit apărut la granița dintre romantism și modernism. «Epopeea națională» a ceaușismului l-a recuperat copios, însă autorul Firelor de tort a valorificat, cu egală disponibilitate, elemente culte, populare, eroice și epopeice de pretutindeni: de la Decebal către popor la Legenda ostrogoților și de la remake-urile italiene la «orientalele» unde e, în felul său, un maestru. În ultimii ani de viață a avut parte de onoruri (membru titular al Academiei în 1916) dar și de o traumă: în 1915 îi moare, într-un accident de automobil, unicul fiu (Alexandru, ale cărui înclinații poetice se manifestaseră și în revista Chemarea a lui Ion Vinea). Noncombatul din perioada războiului i-a fost taxat de unii drept colaboraționism… Un destin dramatic și un mare rapsod cult, capabil oricând de reveniri spectaculoase în actualitate”.
Ancore șubrede
Oare? Cât de actual mai este astăzi Coșbuc? „Scoasă din manuale în ultimele decenii și ignorată de critica literară, poezia lui Coșbuc și-a pierdut considerabil audiența. «Excelența expresivă», adică tehnica prozodică – remarcabilă, totdeauna, la Coșbuc – cu greu o mai poate readuce în actualitate, pentru că excelența formată nu mai este, în postmodernitate, o virtute, un punct de referință important în poezia și, inerent, în judecata estetică a poeziei. Nici poezia de meditație socială nu mai este la modă, la fel patriotismul – ca temă lirică – nu mai este cultivat. Minimalismul poetic actual l-a eliminat completamente din competiție, după ce, în ultimele decenii ale regimului totalitarist, ideologia dominantă a abuzat de el. Așa că, Noi vrem pământ, Rugămintea din urmă, Decebal către popor, Moartea lui Gelu, Trei, Doamne, și toți trei, pe care școlarii din generația mea le-au învățat (și încă pe de rost) și le-au recitat la serbările de sfârșit de an școlar, sunt, practic, necunoscute de generații mai noi”, aprecia nu de mult regretatul critic literar Eugen Simion.
Gusturi după 1990
„Nu numai manualele din învățământ sunt însă de vină – mai sesiza Simion. S-a schimbat și gustul estetic al publicului de după 1990 sub presiunea grupurilor elitiste care, confundând tema cu proasta ei exprimare lirică și abuzul retoricii patriotarde elimină din discuția literară tema ca atare, care nu poate fi eliminată din poezie, deoarece există o tradiție puternică în acest sens și ea a fost ilustrată de mari poeți ca Eminescu, Arghezi și chiar Blaga… până la Nichita Stănescu care, după cum se știe, pe lângă cele 11 Elegii metafizice, a scris și poeme patriotice (Roșu vertical), deloc lipsit de substanță lirică. Semn, dar, ca excelența lirică să nu depindă, exclusiv, de tema lirică, ci de talentul creatorului. Cu aceste exemple în față și ținând cont, totodată, de enormele derapaje retorice – uneori apocaliptice – ale poeziei zise patriotice trebuie să citim, azi, Cântecele de vitejie ale apostolului Coșbuc, învățător, pedagog – cum vrem să-i zicem – îndrumător, oricum, onest și perseverent al poporului său”.
Legende noi „grănicerești”
Tot aici: „El n-a dorit să ocolească miturile istoriei și nici circumstanțele sociale ale epocii sale, cum este, de pildă, situația clasei din care provenea – țărănimea. Așa că a scris poeme despre miturile și eroii din vechime, pe urmele lui Bolintineanu și Alecsandri, dar și ale lui Eminescu, și a creat el însuși un mit nou, scriind despre eroii anonimi ai Războiului de Independență, cu care a fost contemporan, e drept, în copilăria sa. Dacă termenul de mit presupune o vechime, o notorietate sporită și o amploare spirituală deja consolidată, intrată în imaginarul colectiv, să spunem, atunci, că românul Coșbuc, cu spiritul lui grăniceresc a pus istoria în legende și, referindu-se la evenimente recente, le-a povestit în versuri și le-a figurat poetic, creând în acest fel legende noi despre locuri și oameni”.
La o oca de vin cu tălmăcitorul lui Dante în limba română
Agreabile amintirile latinistului Ramiro Ortiz (1879-1947), istoric literar și profesor la Facultatea de Litere a Universității București, prieten apropiat al poetului George Coșbuc: „L-am cunoscut pe Coșbuc în vara anului 1915, la Tismana. Mi-amintesc ca și cum ar fi acum! După ce o domnișoară anonimă se ridicase de la pian, unde asasinase o nocturnă de-a lui Chopin, rămăseserăm singuri în «salon» câteși trei: Coșbuc, Castaldi și cu mine. Castaldi începu să se jelească de asasinarea lui Chopin, la care asistaserăm cu puțin mai înainte îngroziți. Și cum caietul rămăsese deschis la pian, se ridică și execută dânsul așa de magistral bucata aceea, fără tours de force, dar cu tot sufletul și cu aceea fină intuiție a stilului autorilor celor mai deosebiți. După aceea, dânsul începu o improvizație furtunoasă, plină de pasiune, care ne răscolise ca un uragan și care ne lăsă înmărmuriți și gânditori. Coșbuc, mai cu seamă, era fericit. Ochii lui străluceau de emoție. Voi să îmbrățișeze pe Maestru și porunci să se aducă câteva sticle”.
Citește pe Antena3.ro
Un elev de 12 ani, fiul secretarei, a murit în fața unei școli din Maramureș, așteptându-și mama. Abia ieșise de la ora de sport
Cârciuma cu mușcate
Pe fir: „Petrecurăm toată noaptea discutând despre artă, literatură, și sorbind călugărește băutura dionisiacă. Beam câte puțin și la răstimpuri, discutam liniștiți, senini, cu lungi pauze de tăcere și reculegere. Din când în când îmi părea că aș fi asistat la un simpozion platonic. Cam pe la trei după miezul nopții, Castaldi se duse la culcare și rămăseserăm numai noi doi, ca să discutăm despre Dante. Din seara aceea furăm nedespărțiți, și nedespărțită de noi era umbra severă a lui Dante. În fiecare zi, pe la cinci după prânz, plecam pe jos, spre sat. Ajunși în sat, intram la cârciumă (o cârciumă frumoasă și tare curată, cu ferestrele împodobite cu mușcate roșii cu focul), ceream o oca de vin, pâine și brânză și continuam să vorbim despre Dante. – Măi, mare șarlatan e acest Dante al dumneavoastră! Mare șarlatan! A pus stăpânire pe mine și nu mă lasă! Ce am eu cu el? Și totuși, îmi place mai ales pentru obscuritățile lui! Câte lucruri nu sunt în Divina Comedie! Dar trebuie să știi cum s-o citești! Comori sunt, nu altceva, dar ascunse! Și apoi cum! Și lumea crede că se poate citi așa, ca un fleac oarecare. Și-mi povestea cum, din întâmplare, a venit în contact cu Dante”.
„Mare șarlatan!”
George Coșbuc: „Tatăl meu era popă. Dumnezeu știe cum a ajuns la urechea lui că Dante ăsta ar fi scris ceva în care se vorbea de Iad, Purgatoriu și Rai. Măi, Gheorghe, îmi zise el într-o zi, tu, care ai învățat și știi atâtea și atâtea, de ce nu-mi cauți ceva despre Dante ăsta? Da, tată am să caut!, i-am răspuns fără multă hotărâre, convins că ar fi vorba numai de o toană a bătrâneții. Însă bătrânul stărui, și eu sfârșii cu cumpărarea unei traduceri nemțești a Comediei și cu traducerea ei în românește (numai ca să-l mulțumesc!) a celor dintâi trei cântece ale Infernului. Din clipa aceea Dante a pus stăpânire pe mine. Măi, mare șarlatan!”. Din nou Ortiz: „Trebuia să-l fi auzit cu câtă patimă și ce zâmbet șiret și ce sclipire a pupilelor fixate în depărtare, urmărind un gând ascuns, și cu câtă îngăduitoare și minunată dare din cap repeta vorbele acelea care exprimau pentru dânsul cea mai înaltă formă de admirație: – Măi, mare șarlatan! La întoarcere vorbeam de altceva. Dumbrăvile răsunau la sunetul răgușit al cornului de vânătoare, care chema la masă pe vilegiaturiști, iar eu citeam versurile lui Tasso. Apoi râdeam și ne duceam la masă. Dar seara, când mesele erau golite și vilegiaturiștii erau duși cu toții la culcare, rămâneam singuri numai noi doi, înaintea unei sticle (o oca la doi inși!) de cel mai bun vin de Odobești și… vorbeam de Dante…”.
Fantasme
Ultimele gânduri: „În tăcerea solemnă a nopților de vară, adâncurile de umbră care se deschideau în pădure (acolo unde raza lunei călătoare printre vârfurile copacilor nu izbutea să pătrundă prin desul frunziș) luau înaintea ochilor noștri înfățișarea prăpastiei infernale; muntele din față lua forma sfântului munte al Purgatorului și stelele, sclipind deasupra capetelor noastre, ni se păreau a se învârti melodia de care Dante pomenește în Paradis”. (Ramiro Ortiz, Coșbuc la Tismana, Universul Literar, 1928)
139 de ani se vor împlini în 20 septembrie 2025 de la nașterea poetului George Coșbuc.
„Retoricul Coșbuc a fost de fapt cel mai clasic poet al nostru – un clasic de «școală ardeleană», naturist livresc și patriot cosmopolit apărut la granița dintre romantism și modernism”, Paul Cernat, critic literar
„Limba e singura avere comună a unui popor”, George Coșbuc
1916 este anul în care George Coșbuc a devenit membru titular al Academiei Române.
„Încercarea și când nu reușește e o școală”, George Coșbuc
››› Vezi galeria foto ‹‹‹
Explicații foto:
1. George Coşbuc (1866-1918) (Biblioteca Judeţeană „Octavian Goga”, Cluj, fondul Emil Isac).
2. La bere – George Coșbuc, Elena Vaida-Voievod, dr. Ciuta, Alex. Vaida-Voievod, I.L. Caragiale (Karlsbad, 1911).
3. Casa natală a lui Coșbuc, din satul Hordou („Luceafărul”, 1805).
4. Coșbuc și Caragiale („Luceafărul”, 1912).
5. George Coșbuc își doarme somnul de veci în Cimitirul Bellu din București, între Sadoveanu și George Călinescu.
