Aceasta nu este doar o idee abstractă, ci o constatare practică, susținută de fostul președinte al băncii centrale a Poloniei, Leszek Balcerowicz (Balcerowicz, 2000). În epoci de turbulențe economice, principiul pare adesea uitat: politicienii, oricât de bine intenționați, sunt mereu tentați să recurgă la soluții monetare care amână durerea, dar cresc dezechilibrele pe termen lung. Primul guvernator al Băncii Centrale Europene (BCE), Wim Duisenberg, avertiza asupra acestei tentații aproape instinctive: „tentația politicienilor de a recurge la măsuri monetare care să aducă rezolvări temporare pe seama afectării perspectivelor economice pe termen lung este tot timpul prezentă” (Duisenberg, 1998).
Independența băncilor centrale nu este un lux academic; este un zid invizibil care protejează economia de aceste tentații. Economiști precum Cukierman, Webb și Neyapti (1992) au arătat că autonomia instituțională a băncii centrale reduce semnificativ rata inflației și consolidează credibilitatea politicii monetare. Lipsa independenței conduce la expansiune monetară excesivă, crize recurente și pierderea încrederii publicului.
Istoria modernă confirmă aceste constatări. Cel de-al doilea guvernator al BCE, Jean-Claude Trichet (2008), remarca faptul că turbulențele care au lovit piețele în ultimii ani sunt, în parte, consecința dereglementării declanșate după abandonarea etalonului-aur în 1971. Această decizie a eliminat ancorele unei discipline economice care lega politicile monetare de realitate și a deschis calea experimentelor riscante cu rate de schimb variabile și politici de finanțare excesivă. Banca centrală, redusă la un rol de „instrument de politică publică pe termen scurt”, își pierde capacitatea de a proteja stabilitatea macroeconomică (Friedman, 1968; Mishkin, 2007).
Legendarul președinte al Federal Reserve, Alan Greenspan (1999), sublinia că aurul și libertatea economică sunt inseparabile. Într-un fel, aurul nu era doar un metal prețios, ci un sistem de verificare reciprocă – un arbitru discret între stat și cetățean. Deficitele bugetare cronice ale statului bunăstării sunt, așadar, incompatibile cu disciplina economică pe termen lung (Greenspan, 1999; Bordo, 2008).
Literatura economică subliniază că autonomia instituțională nu se rezumă la independență formală, ci include și independența funcțională și personală (Cukierman, 2008). Autonomia formală definește cadrul legal care protejează banca centrală de intervențiile politice; autonomia funcțională se referă la libertatea de a utiliza instrumentele de politică monetară; autonomia personală garantează că liderii băncii centrale pot lua decizii fără presiune politică directă. Experiența comparativă arată că statele cu bănci centrale independente formal, dar nu și funcțional se confruntă cu aceleași riscuri de inflație și instabilitate (Alesina & Summers, 1993).
Există o legătură între independența băncilor centrale și stabilitatea financiară generală. Empiric, țările cu autonomie ridicată a băncii centrale au înregistrat inflație mai mică, volatilitate redusă a PIB-ului și credibilitate mai mare a politicii monetare (Eijffinger & de Haan, 1996; Klomp & de Haan, 2010). În schimb, intervențiile politice excesive, mai ales în perioade electorale, pot genera „boom-uri și bust-uri” recurente, amplificând crizele (Rogoff, 1985; Alesina & Summers, 1993).
Citește pe Antena3.ro
Caz șocant la Timișoara: Un copil de 6 ani a fost găsit mort în cadă, cu un uscător de păr lângă el
Monetariștii și keynesienii împărtășesc, paradoxal, o vulnerabilitate: niciunul nu propune o soluție radical diferită pentru criză. Monetariștii se bazează pe expansiunea monetară, keynesienii pe cheltuieli publice (Blinder, 1997). În ambele cazuri, intervenția politică directă poate submina stabilitatea. Singura garanție reală rămâne independența instituțională a băncii centrale și respectul pentru reguli care transced interesul de moment (Taylor, 1993; Mishkin, 2007).
Crizele financiare recente confirmă această observație. Studiile asupra crizei din 2008 arată că pierderea disciplinei monetare și lipsa unei bănci centrale credibile amplifică vulnerabilitățile sistemului financiar (Reinhart & Rogoff, 2009; Cecchetti, 2008). În schimb, băncile centrale independente au fost mai eficiente în calmarea piețelor, menținând stabilitatea prețurilor și încrederea investitorilor.
Privind înapoi, înțelegem că politicile corecte nu sunt doar o chestiune de eficiență, ci de principiu. Moneda nu este un instrument de guvernare imediată; este un contract de încredere între generații (Goodfriend, 2007). Dacă vrem să respectăm acest contract, banca centrală trebuie să rămână liberă, neatinsă de presiunea politică, farul nevăzut care călăuzește economia printre furtuni.
Criptomonedele sunt „bani independenți”, însă această autonomie nu garantează stabilitatea pe care o dau băncile centrale independente. Taleb subliniază fragilitatea lor: nu sunt aur, necesită infrastructură – curent, internet – care poate fi compromisă în timpul unui conflict global. Cel mai important criptoactiv „s-a dovedit puțin mai fragil decât aproape orice activ financiar” (Taleb, 2018), iar o criptomonedă nu poate „înlocui fiat” – bani puși în circulație de băncile centrale – și nu oferă stabilitate intrinsecă: „aurul și alte metale prețioase nu necesită întreținere, nu se degradează într-un orizont istoric și nu necesită întreținere pentru a-și reîmprospăta proprietățile fizice în timp” (Taleb, 2012). Lecțiile lui Taleb privind fragilitatea sistemelor devin mai relevante ca niciodată: soluțiile digitale nu pot substitui reguli fundamentale și instituții robuste care mențin stabilitatea economică.
Astfel, independența băncilor centrale nu este un detaliu tehnic, ci fundația unei economii sănătoase, a unei politici monetare credibile și a unei societăți care nu sacrifică viitorul pentru câștiguri de moment.
