Günter Quandt „BMW”, industriașul care s-a îmbogățit pe spinarea „sclavilor SS”

Astăzi, sub lupă, Günther Quandt (1881-1954), fondatorul unui colos industrial ce include în zilele noastre BMW și Altana, o companie de automobile și, respectiv, de chimicale. Încă de la început, un amănunt important: între 1921 și 1929, Günther Quandt a fost căsătorit cu Magda Ritschel, care a devenit ulterior soția ministrului propagandei naziste Joseph Goebbels. În anii 1930, Quandt s-a alăturat Partidului Nazist, devenind unul dintre susținătorii financiari importanți ai aparatului hitlerist. Descendenții săi au fost clasați ca fiind cei mai bogați germani de către „Manager Magazin” în 2014.

Caruselul milioanelor

În continuare, are cuvântul cercetătorul David de Jong, autorul unei cercetări concretizate într-o carte tulburătoare – „Miliardarii naziști. Istoria întunecată a celor mai bogate dinastii germane” (Corint, 2023): „În vreme ce mezinul lui, Harald, lupta pe câmpurile de bătălie ale Europei, din Franţa în Uniunea Sovietică, Günther Quandt se găsea la Berlin, războindu-se și el de zor cu lipsa forţei de muncă și cu băncile. În cursul anului 1942, fusese prins în tratative dure cu cele trei mari bănci germane: Deutsche Bank, Commerzbank și Dresdner Bank. Voia să finanţeze o extindere suplimentară a producătorului său de arme, DWM90. Firma avea în anul respectiv vânzări de 182 de milioane de mărci, care în 1943 se vor dubla, ajungând la 370 de milioane. Avea însă și datorii uriașe. Dezvoltarea nu este deloc ieftină, mai cu seamă pe timp de război. Băncile îi dăduseră deja cu împrumut aproape 80 de milioane de mărci, un credit nefiresc de mare, pe care ezitau acum să-l suplimenteze. În ochii lor, «nu se mai justifica». Chiar și așa, Günther voia mai mult. Şi voia cu orice preţ.”

Carne de tun

Și ce preț! „În negocierile purtate în octombrie 1942 cu consiliul director al Deutsche Bank, Günther Quandt nu a ezitat să invoce «folosirea mâinii de lucru necalificate (prizonieri de război, recruţi străini etc.)» drept motiv pentru ca banca să-i perceapă o dobândă mai mică la următorul împrumut. Muncitorii necalificaţi (și mai ales cei aflaţi în sclavie, detenţie, înfometaţi și bătuţi) costă bani. Peste vară, băncile cedaseră și emiseseră către DWM o nouă poliţă în valoare de 50 de milioane. Compania avea nevoie ca de aer de acest credit. Cererea era atât de mare, încât registrul de comenzi al băncilor pentru noua poliţă a fost subscris de mai multe ori peste limită și s-a închis în câteva zile. Pieţele de capital câștigaseră încă o dată în faţa capitalului uman. Dar marile bănci l-au decuplat pe Günther Quandt după emiterea poliţei. Mașinăria de război nazistă se împotmolise, iar banii lor erau acum în pericol. Deoarece milioane de bărbaţi fuseseră încorporaţi sau intraseră voluntar în rândurile Wehrmachtului, forţa de muncă a devenit curând un bun incredibil de rar în toată Germania. Penuria a devenit deosebit de stringentă în condiţiile nesfârșitei vărsări de sânge pe frontul răsăritean, care din iunie 1941 lipsea lunar Wehrmachtul de aproximativ 60.000 de soldaţi!”

Ostarbeiter: legiunile de sclavi

Soluția? „Ca să rezolve problema, Hitler autoriza, la începutul anului 1942, «unul dintre cele mai ample programe de muncă silnică văzute vreodată». Funcţionarii însărcinaţi cu extinderea utilizării mâinii de lucru forţate erau gauleiterul Turingiei, Fritz Sauckel, pe care Hitler l-a numit plenipotenţiar general însărcinat cu plasarea forţei de muncă în martie 1942, și arhitectul Albert Speer, pe care führerul îl făcuse noul ministru al armamentului în aceeași lună. În cursul acelui an, Sauckel a crescut rapid numărul persoanelor recrutate cu forţa sau pur și simplu deportate la muncă în fabricile germane. Milioane de oameni au fost aduși de pe întreg cuprinsul Europei, însă majoritatea, botezată de naziști Ostarbeiter, provenea din Uniunea Sovietică și Polonia. Între timp, în cadrul unei conferinţe de mai multe zile desfășurate la sfârșitul lunii septembrie, Hitler a urmat sugestia lui Speer ca prizonierii din lagărele de concentrare să fie folosiţi în producţia de război din afara lor.”

2.500.000 de oameni morți în fabricile germane!

Efectul? „Decizia a crescut masiv utilizarea de către firmele germane a prizonierilor din lagăre, generând o dezvoltare rapidă a lagărelor-satelit, construite în perimetrul fabricilor sau în vecinătatea lui. Cel puţin 12 milioane de străini au fost obligaţi să muncească în Germania în cursul războiului: bărbaţi și femei, băieţi și fete. Două milioane și jumătate dintre ei au murit acolo, adeseori în urma condiţiilor de muncă și de trai înfiorătoare. I.G. Farben, Siemens, Daimler-Benz, BMW, Krupp și diverse companii controlate de Günther Quandt și Friedrich Flick s-au numărat printre cei mai mari utilizatori privaţi ai mâinii de lucru forţate și în sclavie. Orice afacere germană putea solicita oameni forţaţi să muncească și prizonieri de război la oficiul local al forţelor de muncă. Începând din 1942, prizonierii din lagăre puteau fi trimiși la companii și de către Organizaţia Economică și Administrativă a SS-ului (SS-WHVA), condusă de generalul Oswald Pohl, un membru al Cercului Prietenilor lui Himmler. Compania făcea o cerere, după care SS-WHVA efectua un control.”

Între 4 și 6 mărci pe zi costa „închirierea” unui rob

Și? „Dacă firma era în regulă, lângă fabrica ei se construia un lagăr-satelit și se trimiteau prizonieri. Firma achita costurile lagărului respectiv și «închiria» prizonierii de la SS cu patru până la șase mărci pe zi, în funcţie de calificările persoanei. Iată câteva exemple de colaborări de acest tip între lagăre și companiile germane: Auschwitz și I.G. Farben, Dachau și BMW, Sachsenhausen și Daimler-Benz, Ravensbrück și Siemens, Neuengamme și AFA lui Günther Quandt, Volkswagenul lui Ferdinand Porsche și Dr. Oetker. Înainte de izbucnirea războiului, Günther Quandt fusese extrem de hotărât să construiască undeva, în Germania, o fabrică ultimul răcnet pentru AFA, firma lui de baterii. Norocul a făcut ca orașul Hanovra să vândă tocmai atunci un mare lot de teren în suburbiile sale industriale, cu dimensiuni de aproximativ 500 de metri. Terenul a fost oferit companiei AFA. Günther scria cu mândrie că lucrează «îndelung și intens la planurile» pentru noua fabrică. Rezultatele s-au dovedit remarcabile.”

Citește pe Antena3.ro

Horațiu Potra a fost reținut în Dubai. Omul lui Călin Georgescu era dat în urmărire internațională

Cea mai mare fabrică de baterii din lume

Adică? „După război, inspectorii britanici îi acordau titlul de posibil «cea mai mare unitate de fabricare a bateriilor din lume», unul care l-ar face astăzi pe Elon Musk să spumege de invidie. În toamna lui 1940, fabrica de la Hanovra a început să producă baterii pentru infamele submarine ale marinei militare germane și pentru torpilele electrice G7e folosite la scufundarea navelor. Mâna de lucru forţată reprezenta, la începutul anului 1943, peste jumătate din totalul de 3.400 de angajaţi ai noii fabrici AFA, dar până în acel moment nu se adusese niciun prizonier din lagăre.” De ce? „Conducerea tratase fără succes cu SS-ul în vederea utilizării prizonierilor de la Neuengamme, lagărul din apropierea Hamburgului. AFA nu putea însă garanta separarea în secţii a captivilor de muncitorii liberi, o condiţie asupra căreia SS-ul insista. În martie, SS-ul a hotărât să facă un compromis în această privinţă şi a ajuns la o înţelegere cu AFA.”

Prizonierii Kapos

Anume? „Pe terenul fabricii de la Hanovra s-a construit un lagăr-satelit, unul dintre cele 85 pe care Neuengamme le avea în zonă. Costurile ridicării și dotării lui, de la clădiri la paturi, sârmă ghimpată şi, iniţial, hrană, au căzut în sarcina companiei. SS-ul răspundea de comandă și pază, de prizonieri și de îmbrăcămintea, hrana și «asistenţa medicală» (dacă se putea numi astfel) a acestora și de transportarea lor între Neuengamme și lagărul-satelit. AFA urma să achite SS-ului obișnuitele șase mărci zilnice pentru un prizonier calificat și patru mărci pentru unul necalificat. Preţul acesta nu însemna că prizonierii ţinuţi în sclavie la AFA urmau să fie plătiţi. În fapt, erau consideraţi «mai prejos de sclavi». SS-ul și AFA s-au înţeles cu cinism «să le ofere deţinuţilor stimulente ca să-i motiveze să-și îmbunătăţească randamentul pentru binele unităţii de producţie». În loc de bani, prizonierii primeau tichete valorice care puteau fi folosite la cantina lagărului, însă numai dacă îndeplineau obiectivele săptămânale stabilite prin sistemul de prime al SS-ului.”

Carne smulsă

Tot aici: „Abuzurile erau, bineînţeles, în floare în sistemul acesta care îi favoriza pe deţinuţii cu o sănătate puternică. Așa-numiţii Kapos – prizonieri cărora conducerea le încredinţase misiuni de supraveghere – își băteau colegii de detenţie ca să-i «motiveze» să-și îndeplinească planul, dar le furau apoi primele și le ţineau pentru ei. Un Kapo din lagărul AFA era un criminal bolnav psihic, care supraveghea deţinuţii de la bucătărie, prea slăbiţi ca să lucreze în fabrică. Îi bătea cu o bucată de cablu, iar în timpul iernii punea furtunul cu apă rece pe ei. Odată, încălţat cu cizme cu vârf de metal, a lovit un prizonier francez în abdomen atât de tare, încât omul a murit după câteva ore. În secţia de plumbuire a fabricii, prizonierilor nu li se îngăduia să poarte măşti speciale sau îmbrăcăminte care să-i protejeze de aburii toxici. Aceia care se intoxicau cu plumb, având simptome precum colici puternice, erau obligaţi să continue munca în ciuda durerii chinuitoare. Prizonierii cădeau victime accidentelor cu plumb topit. Membrele lor, distruse de arsuri de gradul al treilea, trebuiau amputate. Oamenii își prindeau adesea mâinile și braţele în mașinăriile lui Günther, unde «în deplină stare de conștienţă, carnea le era smulsă de pe oase până la partea superioară a braţului», spunea mai târziu un martor ocular.” 

Bâta de lemn

Construcţia lagărului-satelit AFA a început la mijlocul lunii iulie 1943. Din nou David de Jong: „În jur de 50 de prizonieri germani, polonezi și sârbi din lagărul Neuengamme s-au apucat să ridice barăcile, aflate la doar 120 de metri de fabrică. Vreo 20 de SS-iști au fost trimiși să păzească șantierul, și nu au pierdut vremea, apucându-se imediat de abuzuri. Primul comandant al acestui lagăr-satelit a fost sergentul-major Johannes Pump, despre care un martor ocular relata mai târziu: «Îi bătea cu o bâtă de lemn pe prizonierii care nu munceau îndeajuns de repede pentru gusturile lui. Când se uitau muncitoarele de la fabrica de baterii, îi bătea cu deosebită cruzime, ca să facă impresie». Nu peste multă vreme, 1.500 de prizonieri de la Neuengamme au fost aduși în lagărul-satelit ca să muncească la fabrica lui Günther. Au avut parte de abuzuri similare și chiar mai rele.” 

Fabrică-trofeu cu spânzurătoare

Negru pe alb: „Au fost obligaţi să construiască în faţa barăcilor un careu de apel dotat cu spânzurători vizibile din afara lagărului. Prizonierii care evadaseră și fuseseră prinși erau spânzurați înaintea celorlalți pentru a servi ca exemplu. Alți evadaţi arestaţi erau executaţi cu un foc de pistol în ceafă. Cel puţin 403 de persoane și-au pierdut viaţa la fabrica-trofeu a lui Günther. El însă avea alte preocupări. În seara de 27 iulie 1943, în ajunul împlinirii a 62 de ani, Günther era în casa lui din Berlin și discuta evenimentele politice cu fiii Herbert și Harald. Situaţia Germaniei era sumbră. Cu numai două zile înainte, Mussolini, aliatul lui Hitler, fusese înlăturat de la putere, punându-se astfel capăt celor 21 de ani de regim fascist în Italia. Forţele Aliate invadaseră Sicilia. Wehrmachtul pierduse nordul Africii și Mediterana. Harald era de două săptămâni la Berlin, în permisie. Tânărul parașutist de 21 de ani supravieţuise cumplitului front răsăritean, unde avusese «o comportare excelentă» în luptă și fusese înaintat la gradul de ofiţer. Următoarea lui destinaţie era Italia, ţară pe cale să părăsească Axa și să întoarcă armele.”

Capul vinovatului

Mai departe: „Vorbindu-le fiilor, Günther Quandt a apărat dezertarea Italiei, considerând-o drept «singura hotărâre înţeleaptă de luat când o naţie vede că războiul e pierdut». De fapt, susţinea el, Germania ar trebui să-i urmeze exemplul și să caute pacea cu orice preţ. Harald s-a înfuriat. Cum era cu putinţă ca tatăl lui să îmbrăţișeze o poziţie atât de defetistă? Așa de tare s-a supărat proaspăt unsul ofiţer Luftwaffe pe tatăl său, încât a doua zi i-a repetat mamei remarcile fostului soţ. Dar a implorat-o să nu-i spună nimic lui Goebbels. Magda s-a ţinut de promisiune, însă numai până când fiul ei era de mult plecat spre frontul sudic. Peste câteva săptămâni, Günther a primit un telefon la vila lui. Era convocat la reședinţa particulară a ministrului propagandei, din strada Hermann Göring. Goebbels a trimis o mașină să-l ia, dar când magnatul a sosit la maiestuoasa reședinţă cu vedere la Tiergarten, propagandistul plecase deja la minister. A găsit-o în schimb acasă pe fosta soţie. Magda îl aștepta cu un avertisment din partea actualului soţ. Günther știa foarte bine care era preţul remarcilor defetiste: capul vinovatului. Încă un comentariu de genul acela, i-a spus Magda, și era «terminat»”. 

Nedreptate

Și totuși n-a fost. Dimpotrivă. Günther Quandt a supraviețuit amenințărilor lui Goebbels, războiului, venirii Aliaților, proceselor… Apoi, odată ce americanii și britanicii au decis că nu pot distruge sistemul capitalist al Germaniei decât cu riscul extinderii în masă a comunismului, Quandt și-a recăpătat fabricile (fără sclavii SS de această dată), privilegiile, prestigiul, influența, banii. Turate la maximum sub regimul nazist, consolidate și superdimensionate, motoarele afacerilor lui Quandt au început să „toarcă” după război. Imperiul construit de Günther avea să dăinuie. Încă o mai face. Fără ca nimeni din familia Quandt să plătească pentru sutele de morți din fabricile lor, înfăptuite în urmă cu mai bine de opt decenii, ci doar bucurându-se de traiul pe picior mare.

„Cel puţin 12 milioane de străini au fost obligaţi să muncească în Germania în cursul războiului: bărbaţi și femei, băieţi și fete. Două milioane și jumătate dintre ei au murit acolo, adeseori în urma condiţiilor de muncă și de trai înfiorătoare.”, David de Jong, cercetător

„I.G. Farben, Siemens, Daimler-Benz, BMW, Krupp și diverse companii controlate de Günther Quandt și Friedrich Flick s-au numărat printre cei mai mari utilizatori privaţi ai mâinii de lucru forţate și în sclavie.”, David de Jong, cercetător

1942 a fost anul în care Adolf Hitler a implementat în Germania unul dintre cele mai ample programe de muncă silnică existentă vreodată.

„Orice afacere germană putea solicita oameni forţaţi să muncească și prizonieri de război la oficiul local al forţelor de muncă.”, David de Jong, cercetător

„Firma achita costurile lagărului respectiv și «închiria» prizonierii de la SS cu patru până la șase mărci pe zi, în funcţie de calificările persoanei.”, David de Jong, cercetător

Exemple de colaborări între lagăre de prizonieri naziste și mari companii germane: Auschwitz și I.G. Farben, Dachau și BMW, Sachsenhausen și Daimler-Benz, Ravensbrück și Siemens, Neuengamme și AFA lui Günther Quandt, Volkswagenul lui Ferdinand Porsche și „Dr. Oetker”.

403 persoane și-ar fi pierdut viaţa în fabricile lui Günther Quandt – potrivit jurnalistului de investigații olandez David de Jong.

››› Vezi galeria foto ‹‹‹