Și, într-adevăr, se exprimă „standardizat”, prin intermediul banilor, dar ei sunt puși în sistem ca secvența economică să nu se blocheze, fără a reuși să acționeze asupra cauzei, care-i de cele mai multe ori structurală.
Politica monetară nu are un rol determinant, ci în prim plan se plasează politicile structurale și fiscale. Este simplist să spui că rezolvi toate problemele doar dacă umbli la dobânzi sau reprimi cererea agregată, așa cum susțin monetariștii.
Politica monetară nu neutralizează, de fapt, inflația, ci doar realizează o distribuție a prețurilor. Prețul banilor nu devine unul „corect” când lipsa productivității este „combătută” cu ceea ce numim generic relaxarea cantitativă, cu forma sa particulară majorarea nejustificată a veniturilor, care declanșează spirala prețuri-salarii și stagflația!
Dar totuși această discuție nu ia în calcul factori care pot fi lesne eliminați și care sunt opuși noțiunii de productivitate, precum taxele sau parataxele.
Milton Friedman spune că inflația este o formă de taxare care nu are nevoie de legiferare. Ce ne facem însă dacă la taxarea implicită se adaugă și forme explicite?!
Haideți să luăm un exemplu la întâmplare: tarifele notariale. În România, tranzacțiile imobiliare presupun plăți care depășesc uneori câteva mii de lei, dintre care aproape jumătate merg direct la stat. Restul este onorariul notarului. Dacă aceste tarife se reduc cu 50%, impactul asupra inflației scade considerabil.
Citește pe Antena3.ro
China a condamnat la moarte 11 persoane care fac parte din aceeași familie
Un alt exemplu la îndemână. Când primarul general Sorin Oprescu inaugurează parcarea de la Universitate – în noiembrie 2012 – avertizează șoferii că, dacă parchează ilegal, vor avea probleme, iar tabloidele titrează: „Află cât e tariful?” Am dat click și văd că era 2,5 lei/oră. Acum, parcarea costă 5,6 sau 10 lei/oră. Se extinde cu aspect de contaminare virală de la parcările municipale la cele de sector. Și chiar statul dă startul inflației în acest domeniu. Oare cu cât scade inflația dacă prețul parcării se apropie de cel din timpul edilului fugar?
Și haideți să ne uităm pe „foaia de temperatură” a inflației ca să găsim și alte repere. Ca să vedem dacă controlul administrativ al prețurilor, aplicat pentru a limita creșterea costurilor bunurilor de bază, prezentat ca o soluție rapidă pentru protejarea consumatorilor, dar care generează efecte adverse multiple – penurie, distorsiuni ale pieței și stimulente pentru activități economice „la negru” – reprezintă singura „soluție”. Liberalizarea pieței și stimularea ofertei produc rezultate mai eficiente. Semnalele de preț permit alocarea optimă a resurselor și ajustarea rapidă la cerere și costuri, în timp ce restricțiile artificiale reduc eficiența și favorizează sărăcia.
Energia electrică și gazele naturale se distribuie prin câțiva jucători majori. Transelectrica și distribuitorii locali controlează rețeaua – prețul pentru consumator rămâne ridicat și volatil, reflectând mai mult reglementările și costurile fixe decât concurența.
Apă, canal și salubritate reprezintă un alt exemplu clar de monopol local. În orașe precum București, tarifele se stabilesc prin reglementări, iar lipsa concurenței permite menținerea prețurilor ridicate. După refacerea rețelelor cu bani europeni, administratorii ar trebui să micșoreze tarifele.
Transportul urban (STB, Metrorex, autobuze și tramvaie din provincie), CFR pentru călători și mărfuri, precum și transportul aerian funcționează ca monopoluri de facto sau oligopoluri regionale. Lipsa de alternative reale menține prețurile sus. Serviciile poștale operează similar.
Frizerie-coafor, saloanele de igienă, mai ales în orașele mici, funcționează în regim de oligopol regional. Telecomunicațiile sunt un alt caz suspectat de oligopol: patru jucători principali controlează piața. Sectorul farmaceutic și serviciile medicale private sunt dominate de câteva lanțuri mari și clinici selective.
Service-urile auto și întreținerea auto, în special cele legate de RCA, sunt dominate de lanțuri mari și dealerii oficiali, cu puține variante pentru consumator.
Consolidarea bancară din ultimii ani reduce drastic concurența prin fuziuni și achiziții. Cea mai mare bancă preia încă patru. Două bănci cunoscute la un moment dat ca având capital grecesc sunt preluate de două cu capital italian. După ce anterior se preluau și activele RBS, cele luate de britanici de la ABN Amro. Concentrarea limitează alternativele pentru consumatori și se traduce prin comisioane mai mari, contribuind orientativ la inflație. Numai că statul abia așteaptă ca băncile să realizeze profit în exces, ca să-l suprataxeze!
Chiar sectorul construcțiilor și materialelor de bază – ciment, cărămizi – se află în mâinile câtorva mari producători. Lipsa concurenței reale menține prețurile mai ridicate, afectând direct gospodăriile și, indirect, inflația.
Ca să scadă inflația, este necesar să avem mai mulți actori economici, nu mai puțini, și să fie eliminate barierele pentru intrarea pe piețe de noi jucători. Pe piața carburanților de la noi nu se regăsesc nume importante precum BP (rezultatul fuziunii British Petroleum cu Amoco), Shell, Eni, Esso, Total, Texaco – chiar dacă tradiția interbelică dădea pe piața românească de profil companii precum Anglo-Persian Oil, Royal Dutch Shell, Standard Oil, AGIP preluată de Eni sau Compagnie Financière Belge de Pétroles, viitoarea Petrofina din componența Total. Timp în care tradiția este mai bine păstrată și aportul de capital e prezent în țări fără istorie petroliferă: Polonia, Cehia sau chiar Bulgaria. O țară de dimensiunile României are circa 2.000 de benzinării; în Austria, patria OMV, sunt peste 3.500. Într-un raport din 2016 al Consiliului Concurenței se arată că piața locală a carburanților auto are, în linii mari, structură de cartel și, pentru sporirea competiției, se propune eliminarea barierelor de reglementare la intrarea pe piață prin liberalizarea și simplificarea procesului de autorizare a înființării de noi benzinării, precum și încurajarea intrării pe piață a marilor lanțuri de retail. La greci există chiar mici magazine care în afară de toneta de ziare și răcoritoare au și o pompă de benzină.
Am lăsat la urmă acest sector, pe care statul îl utilizează ca agent fiscal pentru a atrage mai bine atenția asupra unei țări subcapitalizate și abuzate. Prosperitatea, care se vede și în prețuri mai scăzute, depinde de cât capital se investește în raport cu populația ocupată. Prețurile se reduc atunci când investițiile generează surplus de ofertă și competiție reală – mecanism care în România funcționează foarte puțin. Reglementările adesea scumpesc bunurile, împiedicând diminuarea costurilor prin piață.
Efectul lipsei de concurență asupra inflației este mai subtil decât reducerea tarifelor notariale sau a celor de parcare. Monopolurile și oligopolurile cresc prețurile probabil cu aproximativ jumătate de procent pe an, iar adâncirea concurenței în sectoarele medical, auto, bancar, transport, apă-canal-salubritate și igienă se face pe baza intrării unei cantități mai mari de capital, în paralel cu lărgirea bazei de impunere. Serviciile scumpe, asociate cu penuria de capital și excesul de reglementare, se reflectă clar în statistică, iar reducerea barierei concurențiale se observă imediat în beneficii reale și limitează majorarea prețurilor.
În lipsa concurenței, a investițiilor și cu reglementări care mențin costurile sus, inflația nu se mai reduce doar cu ajutorul politicii monetare, ci trebuie atacată acolo unde puterea de piață este concentrată.
Și să nu uităm, desigur, de sporurile de productivitate. În lipsa lor, excesul de bani din economie e absorbit de agenți economici cu poziție dominantă. În capitalismul românesc, nu speculanții creează inflație, ci absența unei economii de piață funcționale. Puterea concentrată generează constant suprapreț, menținând inflația mai ridicată decât ar fi într-un sistem cu concurență reală și investiții eficiente.
