Companiile mici aprovizionează piețele indiferent de volatilitatea prețurilor, susținute de lichiditatea mai mare și de viteza de rotație a banilor, în contrast cu companiile mari care domină astăzi piețele: lanțurile lungi și greoaie reduc flexibilitatea și lichiditatea consumatorului.
Dar cea mai importantă întrebarea este: De ce se manifestă inflația preponderent la București? Pentru că aici se adună cei mai mulți retaileri cărora marketingul le spune să tragă de prețuri în sus ca să își facă bugetele? Sau fiindcă de aici se aprovizionează cel mai bine bugetul găurit al statului cu taxe mai mari și bani din energie?
Răspunsul este că, în metropola cu două milioane de locuitori oficiali și populație probabil dublă în realitate, autoconsumul lipsește aproape complet. Bucureștenii nu își pot produce singuri carnea, ouăle, laptele, fructele, legumele… nici măcar alcoolul. În aceste condiții, în care funcționează strict în condiții de piață alimentată de bani și nu susținută de troc, orice creștere de preț și de fiscalitate se pune instantaneu „pe masă”, iar locuitorii strâng la propriu cureaua, fără a se putea refugia în consumul din producție proprie.
Din acest motiv, comprimarea cererii se vede cel mai bine în marele oraș, ca reacție la taxarea implicită – inflația –, cât și la cea explicită: Cine are bani are probleme! Cine nu, chiar datorii – e ajutat, solidar!
Datele statistice arată limpede dependența totală de piața oficială. Un bucureștean consumă lunar aproape 14 ouă, majoritatea cumpărate; laptele, fructele și cartofii vin tot din magazine. Consumul de alcool este mic comparativ cu alte regiuni, dar aproape totul se cumpără: sticlele nu vin din butoaie de acasă, iar prețurile cresc fără tampon invizibil.
Citește pe Antena3.ro
Răsturnare de situație în dosarul exploziei din Rahova. Blocul avea contract cu firma acuzată de locatari că a rupt sigiliul
Contrastul cu nord-estul României, cea mai importantă parte a Moldovei, este izbitor. Acolo, gospodăriile consumă lunar mai multe ouă decât bucureștenii, însă doar jumătate provin din magazine. Restul – din propriile resurse. Laptele, legumele și alcoolul urmează același tipar. În nord-est, consumul mediu lunar de alcool depășește trei litri pe persoană, însă jumătate e din producția proprie de vin sau rachiu.
Această producție funcționează ca „buffer”– creșterea prețurilor nu afectează consumul. Prețurile cresc, dar impactul asupra cererii rămâne redus. Oamenii au un refugiu!
Același fenomen se regăsește în Oltenia. Când prețurile cresc, ajustarea vine prin autoconsum – oamenii nu trebuie să reducă imediat cererea.
Într-un fel, aceste comunități locale funcționează după logica falansterului imaginat de Teodor Diamant în secolul XIX: membrii trăiesc într-o economie închisă, unde producția și consumul se întâlnesc fără intermedierea banilor sau a pieței libere. Astăzi, un asemenea model pare utopic, dar pentru cine are măcar o parte din consum acoperit „în regie proprie”, presiunea inflației se reduce vizibil. Cine produce pentru el însuși scapă de „necesitatea” ca marile magazine să își facă bugetele, de volatilitatea piețelor și de surprizele din factură.
Și exemplele nu se opresc aici. În lumea amish-ilor din Ohio și Pennsylvania, unde caii trag plugul, inflația energetică și de prețuri este o poveste de pe altă planetă. Ei nu depind de prețul petrolului sau al energiei electrice, nu plătesc pentru certificate verzi și nu acceptă asigurări care socializează costurile crizelor. Pentru ei, autoconsumul nu e doar concept, ci mod de viață.
Înapoi în România: un bucureștean fără grădină de legume, cocină de porci sau pom fructifer este captiv în rețeaua de taxe și tarife. Inflația din România nu vine din zona monetară. Este o inflație „electrico-fiscală”: vine pe cabluri și prin codul fiscal, direct în prețul energiei, TVA , accize și tarife la transport. Fiecare kilowatt, fiecare leu trece prin mâna statului înainte să ajungă pe masă.
Dacă ai roșii în curte, te poți considera investitor: nu achiți TVA, nu ești afectat de tarifele la transport sau de costurile de depozitare. Culegi tomata, o pui pe masă și scapi de inflație. Dacă pe lângă asta mai ai și un pom, ești investitor strategic.
Există însă antidot. Soluția nu este să ne mutăm la țară, ci să aducem țara mai aproape de orașe. Târgurile agroalimentare organizate la marginea marilor așezări urbane permit micilor producători să vină cu ouă, lapte, legume, fructe, carne, conserve și alcool de casă. Consumatorii urbani pot astfel să suplimenteze oferta pieței oficiale, iar hipermarketurile simt concurența. Astfel impactul inflației scade vizibil.
Experiențele locale, cum sunt târgurile săptămânale din Cluj-Napoca, Brașov sau Târgu Jiu, arată că aceste piețe funcționează deja ca un tampon antiinflație. Când prețurile din magazine cresc, tarabele producătorilor rămân o opțiune ieftină și de încredere. Efectul este dublu: oamenii nu mai strâng cureaua, pentru că au acces la produse proaspete și mai ieftine, iar micii producători câștigă vizibilitate și piață.
Inflația nu e o fatalitate. Bucureștiul strânge cureaua pentru că nu poate produce singur, nord-estul rezistă pentru că poate, iar Oltenia se adaptează: deși pare ceva mai urbanizată decât Moldova, rămâne rurală în practică. Târgurile agroalimentare urbane pot transforma vulnerabilitatea Capitalei și a marilor orașe în reziliență reală – ba chiar în antifragilitate – oferind fiecărei familii orășenești o plasă de siguranță împotriva șocurilor de preț.
Inflația se poate domoli cu oameni, produse locale și piețe vii, acolo unde acum doar rafturile marilor retaileri și taxele aferente domină orașul.
Pe scurt: cine produce pentru el însuși, fie că este moldovean, oltean sau la periferia Bucureștiului, în vecinătatea județelor Ilfov, Ialomița, Dâmbovița, Călărași sau Giurgiu, scapă de șocul prețurilor. Cine depinde de piața oficială plătește imediat costul inflației.
Într-un fel, România urbană, formală, fără grădină, fără animale și fără târguri de proximitate, devine captivă a inflației „electrico-fiscale”. Târgurile, autoconsumul și comunitățile mici, ca Falansterul lui Diamant, rămân un antidot realist.
Observații analitice
Cea mai mică diferență (deci cel mai mic autoconsum): București-Ilfov, urmat de vest.
În capitală, aproape tot consumul vine din cumpărări directe — autoconsumul e sub 10% la carne, lapte și alcool.
Asta explică vulnerabilitatea la inflație: orice creștere de preț lovește direct.Spre deosebire de: nord-est și sud-vest Oltenia.
Aici, autoconsumul depășește uneori 30-40% din totalul consumului alimentar, mai ales la ouă, carne și alcool — adică se produce acasă, se primește „de la țară” sau prin rețele locale.Oltenia iese în evidență la alcool (3,44 litri consumați, dar doar 1,90 cumpărați): semn clar de producție locală de băuturi (țuică, vin de gospodărie).
Cartofii și laptele au cele mai mari diferențe în nord-est și Muntenia, ceea ce confirmă un model de autoconsum agricol tradițional.
Nord-estul și autoconsumul de ouă
În regiunea nord-est, consumul mediu lunar de ouă este 15,2 bucăți/persoană, din care doar 7 se cumpără.
Rezultă un autoconsum de 8,2 bucăți/persoană/lună — adică 54% din total.Explicația e cât se poate de coerentă:
În gospodăriile mixte, urbane doar „pe hârtie” (Piatra Neamț, Botoșani, Vaslui, Suceava, Bacău), foarte multe familii au rude la țară sau țin efectiv păsări în curte.
În comune declarate „orașe” (gen Gura Humorului, Vicovu de Sus, Darabani), statistic e urban, dar comportamental e rural.
O parte din ouăle „necomercializate” circulă prin autoconsum indirect: schimburi, cadouri, produse aduse „de la părinți”.
Așadar, statisticile indică faptul că mai mulți români trăiesc în urban decât în rural, dar consumul dă impresia că țin găini pe balcon și câte un alambic de țuică în boxă.
Interpretare rapidă:
Nord-estul are cel mai mare autoconsum (peste 50% la ouă, lapte și alcool).
Sud-vest Oltenia are structură similară, dar ușor mai dependentă de piață – încă menține un autoconsum consistent.
București-Ilfov este complet dependent de piață: autoconsumul e aproape zero. Bucureștenii nu pot produce, ci doar cumpără – și de aceea simt cel mai repede inflația.
