În paginile lui Ilf și Petrov, aceasta devine o scenă de teatru economic, în care culorile, mirosurile și zgomotele se amestecă cu absurditatea birocratică, iar inteligența, viclenia și oportunismul dansează în fiecare colț al orașului.
Pe Bulevardul Tinerelor Talente, băncile sunt ocupate de fete singuratice cu cărți de Gladkov, Eliza Orzeskowa și Seifulina în mâini. Umbre ca niște zdrențe căzute dintr-un cer prăfuit mângâie paginile volumelor, coatele goale și bretoanele lor înduioșătoare. Când un străin apare pe aleea răcoroasă, rumoarea se răspândește instantaneu; chiar și cele mai timide priviri, ascunse printre filele cărților, scanează fiecare mișcare cu teamă și curiozitate.
Străinul privește orașul înconjurător – clopotnițe scorojite, steaguri fluturând deasupra clădirilor publice, porți cu turnuri ce par scoase dintr-un basm prăfuit – oftează și spune, cu un fel de mâhnire acră: „Categoric că ăsta nu e Rio de Janeiro, e mult mai urât.” Replica lui nu este doar o judecată estetică, ci un comentariu social: în spatele culorilor și decorațiunilor superficiale se ascund rigiditatea, absurdul și economia paralelă a ingeniozității.
Ostap Bender, protagonistul din 12 scaune, nu este un economist al realității sovietice. El înțelege mai bine decât orice funcționar cum funcționează adevărata „monedă” – influența, informația și psihologia umană. Banii nu aduc fericirea, dar permit să nu te îngrijorezi de nimic, sintetizând o lecție despre capital ca instrument, nu ca scop. Sub regimul socialist care proclamă egalitatea și proprietatea colectivă, Bender devine arhitectul unui capitalism ascuns: un sistem paralel în care creativitatea, inteligența și viclenia funcționează ca forțe de piață neoficiale, dar incredibil de eficiente. Ceea ce se vedea aici era, de altfel, în consonanță cu spiritul NEP – Noua Politică Economică introdusă de Lenin în 1921 pentru a salva economia după războiul civil, care permitea proprietatea privată în agricultură și mici afaceri, funcționarea autonomă a unor industrii și relansarea producției, dar care a fost dezavuată ulterior de Stalin.
Ironia acestei lumi nu le este străină nici celor care o creează. În culisele Uniunii Scriitorilor, câteva surse memorialistice pomenesc un episod aproape uitat: Maxim Gorki, patriarhul literaturii sovietice, intervine personal pentru ca Ilf și Petrov să nu fie excluși din viața literară și pentru ca Vițelul de aur să fie publicat. „Să nu confundăm satira cu dușmănia. Cei care râd de prostie ne ajută, nu ne atacă,” spune el într-o ședință restrânsă, într-un moment când umorul devine deja periculos.
Nu este marginalizat oficial, dar e izolat politic și moral, inclusiv pentru că își permite să apere autori considerați „neserioși” pentru noua linie ideologică. După 1935, Stalin îi retrage sprijinul, corespondența îi e cenzurată, casa – supravegheată. Moartea fiului său, Maxim Peșkov, rămâne suspectă, iar istorici precum Arkadi Vaksberg și Anatoli Rîbakov scriu că ar fi fost otrăvit de NKVD. Curând, și Gorki e ținut într-un fel de arest de lux, la vila din Gorki Leninskie, fără libertate reală de mișcare.
Citește pe Antena3.ro
Un bărbat și-a înscenat moartea ca să vadă câți oameni vin la înmormântare. La crematoriu le-a provocat un șoc celor prezenți
Moartea sa din iunie 1936 – oficial „pneumonie” – poartă toate semnele unei reglări de conturi, o versiune sovietică a ceea ce, în vremuri mai recente, s-ar numi cinic „a căzut de la etaj.” Un tipar care, de altfel, se rafinează cu timpul: și astăzi, în unele regimuri care pretind stabilitate și disciplină socială, dar practică frica și controlul total, asemenea „accidente” rămân o formă tăcută de cenzură supremă. Un sfârșit simbolic pentru omul care ridică literatura proletară și înțelege prea târziu că regimul pe care îl slujește – tot mai intolerant cu libertatea de exprimare – este unul mafiot, condus de un „naș” – etichetă ce se poate pune și parteneriatului actual dintre statele totalitare.
Economia, în viziunea lui Ilf și Petrov, se desfășoară ca o piesă de teatru pitorească. În Vițelul de aur, când Bender traversează Tulcinul, orașul se desfășoară cu detalii vii: piețe cu marfă rară, amestec de mirosuri de pâine proaspătă și petrol ars, funcționari bâlbâindu-se printre hârtii și cozi interminabile, „merchandiseri” care fac mici înțelegeri cu clienții și vânzători ambulanți care jonglează cu prețuri și cantități. Planul lui Bender reflectă o strategie economică subtilă: identificarea resurselor subevaluate, exploatarea lacunelor și transformarea informației în profit. Omul care vrea să facă avere trebuie să fie și isteț, și lipsit de scrupule – o maximă morală ambiguă, dar și un ghid practic pentru analiza riscului și a randamentului chiar într-un sistem care proclamă abolirea pieței și a câștigului individual.
Capitalismul sovietic se manifestă în fiecare colț al Tulcinului. Vânzătorii care păstrează pe sub tejghea marfa și negociază cu dibăcie, funcționarii care fac mici favoruri, cetățenii care jonglează cu relațiile și cozi interminabile – toți devin actori într-o economie paralelă, neoficială, dar extrem de eficientă. Fiecare tranzacție – un bilet de teatru, o pereche de ciorapi, un kg de zahăr – este o lecție despre valoarea informației și abilitatea de a exploata resursele limitate.
Pe străzi înguste, cu trotuare prăfuite și biciclete care leagănă căruțe, se desfășoară lecții de capitalism practic. Un bătrân care vinde pui crescuți acasă se târguiește cu iscusință; un copil cu coșuri de fructe observă cine are bani și cine doar curiozități; un funcționar obosit acceptă mici atenții pentru a grăbi procesarea hârtiilor. Fiecare detaliu, fiecare interacțiune, conturează economia paralelă a ingeniozității, care supraviețuiește în umbra socialismului rigid.
Speculația și riscul sunt teme recurente. Bender & Co învață că oportunitatea economică implică asumarea unui risc calculat. În tranzacțiile iluzorii și schemele lor se ascund lecții despre piețele emergente: cine ignoră semnalele pierde; cine mizează fără analiză poate eșua spectaculos. Cine riscă câștigă – dar nu întotdeauna cel care „merită”, subliniind imprevizibilitatea și asimetria informațională. Ca în teoriile lui Akerlof, Stiglitz și Rothschild despre piețele cu informație imperfectă, fiecare tranzacție improvizată din Tulcin reflectă cine știe mai mult și cine nu, iar semnalele și atențiile oferite funcționarilor funcționează ca strategii subtile de signalizare spenceriană, unde informația ascunsă determină succesul economic.
Satira lui Ilf și Petrov arată cum moralitatea flexibilă devine un instrument economic. Talentul pentru negociere poate depăși meritul tradițional, iar contrastul dintre îmbogățirea rapidă a unor personaje și eșecul celor merituoși evidențiază că eficiența și moralitatea nu merg întotdeauna mână în mână. Nu contează cât de deștept ești dacă sistemul nu te lasă să câștigi – avertismentul subtil al autorilor explică modul cum funcționează capitalismul ascuns sub socialism.
Cine știe ce, unde și când să acționeze transformă lacunele sistemului în profit. Bender devine arhitectul capitalismului ascuns: negociază cu funcționari, manipulează situații, jonglează cu informații și resurse limitate. Umorul și culoarea cu care sunt prezentate scenele – bănci prăfuite, cozi la pâine, piețe aglomerate, birouri în care hârtiile zboară – ascund o economie paralelă a ingeniozității, care supraviețuiește și prosperă.
Pe măsură ce Bender înaintează prin oraș, fiecare scenă devine lecție despre capitalismul sovietic: cozi lungi pentru pâine, oameni care folosesc relațiile pentru a obține marfă, funcționari care acceptă atenții pentru a facilita tranzacții, vânzători care speculează raritatea bunurilor. Fiecare mică afacere improvizată reflectă capacitatea oamenilor de a genera valoare în afara regulilor oficiale. Chiar și sub socialism, economia se adaptează, supraviețuiește și, pentru cei ingenioși, înflorește.
În final, lecțiile economice extrase din romanele lor sunt surprinzător de actuale. Ele ne învață că informația și creativitatea valorează la fel de mult precum capitalul, riscul trebuie calculat și anticipat, costurile ascunse ale corupției afectează toate tranzacțiile și etica, chiar dacă flexibilă, influențează în mod real rezultatele economice. Capitalismul, chiar și în interiorul socialismului, se dezvoltă acolo unde există oameni care văd oportunități, exploatează lacune și se adaptează rapid la realitate.
Într-o lume în care deciziile economice se intersectează cu factorii sociali, psihologici și instituționali, Ilf și Petrov rămân surprinzător de moderni. Umorul lor ascunde adevăruri dure: banii nu sunt totul, dar înțelegerea mecanismelor lor face diferența între cei care supraviețuiesc și cei care rămân victime ale absurdului administrativ. Și totuși, chiar sub socialism, capitalismul prosperă – în privirile șmechere ale funcționarilor, în negocierile inventive ale vânzătorilor și în ingeniozitatea celor care știu să transforme orice resursă limitată într-un avantaj.