Acum aproape zece ani, o generație întreagă de copii de școală gimnazială făcea o pasiune pentru kendama, jucăria japoneză, din lemn, singura care a reușit, până acum, să scoată copiii din online și săi-i reînvețe conectarea autentică.
Acum, o nouă generație de copii, poate frații și surorile primilor, descoperă jucăria japoneză, care îi învață răbdarea, coordonarea, atenția, concentrarea, îi face să-și descopere un sănătos spirit de competiție.
Bineînțeles, copiii le iau la școală să se joace cu ele, un nou motiv pentru profesori să se declare nemulțumiți. Un fals sentiment de îngrijorare („se pot lovi”) lovește inspectoratele în cortexul prefrontal, determinând luarea unor decizii prompte: interzicerea jocului, iar, în caz de neconformare, confiscarea jucăriei.
Valul de interdicții din școli nu a rămas fără răspuns din partea unei alte zone de profesori.
Experți în pedagogie, psihologi apreciază calitățile jucăriei și forța ei de a-i fi scos pe copii din scroll-ul necontrolat în online. Jucăria e atât de fascinantă, încât copiii nu mai simt nevoia să-și ia telefoanele nici în pauze, atunci când organizează adevărate competiții de kendama.
Kendama e interzisă, ghiozdanele de 10 kg – nu
Psihologii apreciază dezvoltarea coordonării mână-ochi, controlul musculaturii fine, rezistența la frustrare, sentimentul apartenenței la o comunitate „specială”, iar profesorii desființează argumentul inspectoratelor sau ale unor directori de școală care au decis interdicția jucăriei, pe motiv că ar putea să se lovească.
„Serios? Mai rău ca pixurile (folosite adecvate)? Mai greu ca un ghiozdan de 15 kile aruncat ca o greutate prin clasă?”, comentează expertul în educație, Gabi Bartic, pe contul personal de social media.
„Copiii-bibelou, perfecți, inexistenți”
„Adevărul e că, în general, copiii deranjează în școli.
Ne deranjează când fac gălăgie (dar nu ne întrebăm de ce sunt nesupravegheați și neantrenați în activități de orice fel).
Ne deranjează că sunt energici, că ne pot verifica, că pot spune „mă plictisesc”.
Ne-am dori niște copii-bibelou, cuminți și tăcuți, din manualele de pedagogie ale anilor ’80. Perfecți, dar inexistenți.
De fapt, niciodată-existenți — nici generația mea nu era prea liniștită.
Mi-am amintit de primele zile ale lui Filip în gimnaziu, la o școală nouă. El, introvertul, își adusese cubul Rubik, ca să aibă ce face în pauze, nu miza prea mult pe incluziune, pare-se. După trei zile, a venit „rugămintea” dirigintelui să nu-l mai aducă, pentru că îi deranjează pe colegi. Ce-i deranja, oare? Că putea lovi cu cubul? Sau că era diferit?”.
„O oră de gândire” prin poker
„Și apoi, alt profesor. Alt film. Școala de acum. Profesorul de mate i-a găsit (era să zic prins, dar nimeni nu se ferea — copiii au voie să se joace) într-o pauză jucând cărți.
Poker, după regulile lor. Ce a făcut? Le-a explicat regulile, a jucat cu ei, i-a învățat probabilități (ai un as în mână, s-au jucat doi, care e probabilitatea să mai tragi unul?). A făcut, fără să predea, o oră de gândire”, scrie aceasta.
O simplă căutare pe Facebook cu termenul „kendama” direcționează către o întreagă lume – magazine și părinți încântați de faptul că, în sfârșit, copiii lor au găsit o jucărie care-i scoate din monitoarele telefoanelor.
„Țepușă cu un mâner”
Kendama e un joc care provine din Europa, dar pe care japonezii l-au adus la rang de artă, format dintr-o țepușă și cupe. Denumirea lui este alcătuită din termenii „țepușă cu un mâner” (ken) și „o bilă” (tama). O bucată de sfoară prinde kenul de tama (dama) – kendama.
Dacă, în România, jucăria a ajuns să fie interzisă în multe dintre regulamentele interne ale școlilor, la japonezi, jucăria a ajuns subiect de competiții.
【20連大皿】
この落ちかたは珍しい🤣
この後、しっかり成功させました👍✨✨#けん玉 #kendama #20連大皿 pic.twitter.com/hiYyaO7RZY
— トーゴ@けん玉コミュニティー研究家 (@KendamaTasken) October 13, 2025
Jocul e întâlnit în mai multe culturi europene.
În Franța se numește „bilboquet” și era alcătuită dintr-un mâner și o singură cupă (era practicat încă de pe vremea regelui Henri al III-lea), iar la britanici se numea „cup-and-ball”.
În Germania se întâlnește jocul „kugelfang”, pe același principiu.
Redescoperit după război
Jocul era folosit mai ales de băieți, pentru a învăța coordonarea dintre mână și ochi, necesare la practica vânătorii.
Kendama a intrat în Japonia pe Drumul Mătăsii și făcea deja furori pe vremea dinastiei Edo. Popularitatea jocului a crescut constant, însă a căzut într-o ușoară uitare pe vremea celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru ca, prin 1960, să fie redescoperit.
Au fost înființate cluburi de kendama și au fost instituite reguli clare, iar designul jucăriei a fost standardizat.
Jocul este promovat constant și sunt organizate competiții pe grupe de vârstă, în timp ce la noi e interzis.
