Pe 10 februarie, am ajuns în fața Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București cu douăzeci de minute după ora anunțată a protestului actorilor împotriva normelor și pontajelor prevăzute în proiectul propus de Ministerul Culturii.
Am văzut câteva figuri cunoscute de la televizor, pentru că la un spectacol de teatru n-am mai fost de trei ani, prețurile biletelor fiind prea mari pentru portofelul meu și nici nu sunt un demnitar care să primească invitații moca. N-am putut să-mi amintesc numele actorilor, pentru că atenția mi-a fost distrasă de reporterii și cameramanii televiziunilor care mișunau printre protestatari.
Cineva a început să strige „Demisia! Demisia!”, semn că András Demeter, ministrul Culturii, apăruse printre colegii săi de breaslă. Am început să strig același lucru, „Demisia! Demisia!”, fără să dezvălui cuiva din preajmă de ce strigam atât de înverșunat și pătimaș.
M-am oprit din strigat după vreo zece minute, când am constatat că eram singurul care vocifera. Nimeni nu m-a băgat în seamă, nici actorii, nici reporterii și cameramanii care îl înconjuraseră pe ministru. El venise în costum, săracul, fără să-și fi luat paltonul – erau minus trei grade – și dialoga cu niște colegi de-ai săi, pe care nu i-am recunoscut. Nu m-am apropiat ca să trag cu urechea, ignorând astfel de discuții purtate sub „ochii presei”. Actorii se mușcă de fund în particular, dar în public își declară iubirea pentru confrați, mare iubire! Pe actorul András Demeter nu-l iubea niciun actor ieșit la protest.
Am așteptat ca protestatarii să-și epuizeze reproșurile și nemulțumirile transmise direct colegului de breaslă ajuns ministru și ca reporterii să-și termine întrebările. Când am văzut că protestul începea să băltească, mi-am scos de sub palton megafonul portabil, cu microfon, cumpărat special pentru acest protest, și am ținut următorul discurs din mijlocul actorilor, pe care-l reproduc aici fără să modific o virgulă:
– Dragi colegi! Iertați-mă că folosesc apelativul „colegi”, deși nu mă cunoașteți, pentru că nu apar pe scenă sau la televizor! Eu sunt dramaturg și protestez apăsat împotriva nepăsării și indolenței voastre față de piesele mele. În cariera mea de dramaturg ignorat de lumea voastră arogantă, am trimis numeroase piese pe care le-am scris la o mulțime de regizori și actori. Le-am trimis pe e-mail sau prin Poșta Română, dar n-am primit niciun răspuns. Nici măcar un cuvânt de confirmare a primirii. Așa știți dumneavoastră să comunicați, că doar faceți o mare artă a comunicării: teatrul? Protestez! Uite la dumneata, domnule actor – că nu-mi vine numele dumneavoastră în minte – v-am trimis pe e-mail vreo trei monodrame de-ale mele, cu rugămintea să mi le citiți; poate una v-ar fi plăcut și ați fi jucat-o. Nu neapărat la Teatrul Național, dar măcar la un teatru mai micuț, fără prea mari cheltuieli… De ce îmi întoarceți spatele, domnule actor? Doar nu vă pun să faceți pontajul și nici nu vă oblig să redactați un raport de activitate. Poate un raport despre nepăsarea pe care ați manifestat-o ani de-a rândul față de creațiile mele.
Iată-l și pe marele regizor! Vă faceți că nu mă cunoașteți, maestre? Nu vă amintiți de mine? V-am sunat de fiecare dată după ce v-am trimis o piesă, ca să vă întreb dacă ați primit-o, dacă ați citit-o, dar nu mi-ați răspuns niciodată. Și SMS-uri v-am trimis! Erați în repetiții, nu-i așa? Iertați-mă, maestre! Nu se cade să vă fac pontajul la repetiții! Măcar să-mi fi spus că piesele mele sunt proaste, că nu merită atenție și n-au nicio valoare, dar nu ați făcut un efort minim, de bună-cuviință, să-mi spuneți ceva, de bine sau de rău.
Indolenților! Nu vă pasă de dramaturgia contemporană românească; alergați și montați numai autori străini, vă montați pe pile și simpatii, nu vă interesează creațiile vii ale acestor ani, autentice și românești! Cosmopoliților! Vânduților! Numai Cehov, Shakespeare și Brecht aveți în cap!…
În acest moment, tot urlând la megafon, am observat cu coada ochiului că se îndreptau spre mine doi agenți de pază, niște hăndrălăi. Amenințarea nu m-a descurajat; dimpotrivă, am strigat cât am putut:
– Ați trimis bodyguarzii ca să mă evacueze? V-am stricat protestul? V-am rănit orgoliile? V-am spart gașca? Vai, ce suflete delicate sunteți voi, actorii! Dar fără dramaturgi voi nu existați! Fără noi, care scriem cu sânge fiecare replică pentru care culegeți aplauze, ați fi fost niște lucrători în supermarket, cu pontaje și rapoarte de activitate! Am să lupt cu bodyguarzii pe care i-ați trimis, sunt pregătit… Încă un cuvânt să vă mai spun și plec…
Eu am îndurat umilința, indiferența și nesimțirea voastră. Am îndurat și am luptat pentru că am crezut. Nu mi-am pierdut credința nici când acest actor, actualul ministru al Culturii, singurul care mi-a răspuns și a acceptat să joace într-o monodramă de-a mea, m-a părăsit în urmă cu șapte luni și s-a dus în guvernul Bolojan. Spectacolul după piesa mea abia se năștea: aveam totul, în vara anului trecut – un teatru, unul micuț; o finanțare, una micuță; o regizoare adorabilă – totul! Dar guvernul mi l-a răpit pe actor și-l ține prizonier, departe de piesa mea. De șapte luni îl tot aștept să se întoarcă la piesa mea!
De aceea am venit aici: să fac un apel către voi, dragi colegi din teatru, să luați cu asalt Ministerul Culturii, așa cum bolșevicii au luat cu asalt Palatul de Iarnă în octombrie 1917 – aiurea, n-a fost niciun asalt; asta-i o minciună a istoriografiei comuniste – să-l răpiți pe András Demeter din guvernul Bolojan și să-l readuceți în lumea teatrală, așa cum este ea, strălucitoare, fascinantă, magică, dar plină de bârfe, orgolii și sforării; să fie din nou actor și să revină la piesa mea, că altfel mor de dorul său…
În acest moment, în care aș fi vrut să mai spun că voi face o plângere la Curtea Europeană de Justiție pentru că guvernul Bolojan mi-a răpit actorul, am leșinat.
M-am trezit în patul meu, cu televizorul deschis. Ministrul Culturii avea un interviu la o televiziune de știri; n-am reținut ce spunea, dar am observat, ca prin vis, pe masa din studio, lângă microfonul său, un megafon…
***
Acest text nu este un pamflet, ci o ficțiune care îndeamnă la proteste în favoarea reformelor.
