Da, este o lovitură de imagine pentru regim dar Teheranul ales să îl transforme pe Khamenei în martir și să mobilizeze, astfel, sprijinul acelei părți din populație care încă susține republica islamică.
În plus, pierderea lui Khamenei, deși în exterior percepută ca o decapitare a regimului, nu este, în ochii multora din construcția politică și administrativă a republicii islamice dar și ai opoziției din Iran, decât o soluție oferită mai rapid unei mai vechi dezbateri interne despre nevoia de înlocuire a lui Khamenei, a cărui popularitate, în sistem dar și în rândul populației, era deja în scădere.
Surpriza Arafi
Pentru o parte din regim, moartea lui Khamenei a eliminat și argumentul strângerii rândurilor în jurul lui pentru supraviețuire, argument cu care, în mod tradițional, se aplanau temporar divergențele în situații de criză.
Președintele Parlamentului, Mohammad Bagher Qalibaf a dat asigurări la televiziunea de stat că republica islamică este pregătită pentru toate scenariile și alături de alte voci din regim, a transmis că prin uciderea liderului suprem, președintele american Donald Trump și premierul israelian, Benjamin Netanyahu au depășit liniile roșii deci vor suporta consecințe devastatoare.
Șeful Consiliului Suprem de Securitate Națională, Ali Larijani, un apropiat al lui Ali Khamenei, a anunțat că până va fi ales, foarte curând, un nou lider suprem, conducerea va fi asigurată, conform Constituției, de un consiliu de tranziție format din președintele Massud Pezeskhian (șeful guvernului, ales prin vot popular dar cenzurat de instituții religioase), șeful puterii judiciare Gholamhosseein Mohseni Ejei (numit direct de liderul suprem) și de Alireza Arafi un ayatollah puțin cunoscut în Occident, în presă cel puțin, care este specialist în drept islamic și face parte din Consiliul Gardienilor Revoluției (instituție care aprobă sau respinge legislația adoptată de Parlament și candidații la diverse tipuri de alegeri, inclusiv prezidențiale). Poziția lui Arafi este cea mai puternică în acest consiliu de 3.
De remarcat este faptul că Arafi este și membru în Adunarea Experților, organism cu 80 de membri care alege din rândurile sale, liderul suprem al republicii islamice. Așa că, imediat au apărut comentarii despre posibilitatea ca Arafi să fie numit, pe viitor, lider suprem, deși numele cele mai vehiculate public până acum au fost cele ale fostului președinte moderat Hassan Rouhani, cel al fiului lui Khamenei, Mojtaba sau cel al nepotului fondatorului republicii islamice, Hassan Khomeini.
Arafi este un nume greu în structura republicii islamice, un loialist prin excelență și perceput ca o alegere sigură pentru perpetuarea republicii inclusiv în rândul Corpului Gărzilor Revoluționare.
Cei care se așteptau poate ca odată cu eliminarea lui Ali Khamenei, republica islamică să cedeze, au făcut un calcul greșit iar viteza cu care a apărut o conducere interimară, arată că Iranul s-a pregătit și că cel mai probabil există deja și un nou lider suprem, cel puțin desemnat dacă nu și oficial ales, fie el Arafi sau altcineva.
Șah pe termen lung
E adevărat că orice tranziție presupune o doză de vulnerabilitate, însă, încă dinainte de loviturile declanșate pe 28 februarie, ținta centrală fixată era supraviețuirea regimului prin orice mijloace, după cum reiese și din mesajul transmis de un apropiat al fostului lider suprem, Amirhossein Sabeti, care a spus clar că Iranul este pregătit pentru un război lung și că de data aceasta, în loc de 12 zile, războiul poate dura 120 de zile.
Republica Islamică este gata să facă totul, inclusiv să ducă un război de lungă durată, cu consecințe devastatoare pentru populație, ca să supraviețuiască politic, chiar și într-o formulă ceva mai puțin radicală, sau cu o aparență mai puțin radicală.
Republica Islamică și-a stabilit, în așteptarea loviturilor americano-israeliene o strategie militară diferită de cea aplicată în războiul de 12 zile de anul trecut. Pe tabla de șah, Iranul a răspuns până acum cu mai puține rachete și drone, nu doar pentru că are stocurile reduse de efortul din vara trecută, după cum spun analiștii militari, dar și pentru că vrea să susțină cât mai mult confruntarea, ca să determine administrația Trump să ajungă la concluzia că pierderile politice sunt prea mari, înainte de alegerile americane de la jumătatea mandatului și se bazează pe șubrezirea popularității președintelui american în chiar baza electorală MAGA, nefavorabilă războaielor lungi.
Riscul jocului de table
În plus, Iranul știe că statele din regiune s-au opus unei intervenții militare, se tem de extinderea, inclusiv în timp, a conflictului și ar prefera menținerea actualului regim de la Teheran. Numai că aici jocul de șah al Iranului se poate transforma în joc de table, deci cu o doză semnificativă de necunoscut, pentru că Teheranul nu poate controla cum cad zarurile loviturilor sale asupra intereselor americane din țările respective. Deja limbajul de obicei diplomatic al unor state din regiune, care în trecut chiar au mediat contacte între Iran și SUA, a căpătat note dure.
Și tot în încercarea de a juca șah nu table, republica islamică a ocolit până acum interesele americane din Turcia, și este puțin probabil să lovească acolo. Și asta nu doar pentru că Turcia este membră NATO dar și pentru că Ankara s-a pronunțat ferm împotriva intervenției militare americane și se teme de mișcările kurzilor iranieni, profund implicați în protestele antiregim din ianuarie, așa că preferă supraviețuirea regimului de la Teheran, ca factor de stabilitate.
Și tot în așteptarea unui război, Teheranul a continuat campania internă de arestări, după protestele din ianuarie. Da, regimul este într-un moment de maximă fragilitate, prins între presiunea externă și cea internă, iar acum în plin război. La apelul clar al lui Donald Trump și al lui Benjamin Netanyahu către iranieni, la răsturnarea regimului, republica islamică a răspuns, în repetate rânduri, de la declanșarea noului război, cu avertizări că sancționa dur orice manifestare de opoziție.
Apoi, mesajul autorităților a fost repetat când, pe fondul doliului național decretat pentru 40 de zile, în multe locuri din țară sunt manifestări publice de bucurie că liderul suprem a murit.
Cum cad zarurile iranienilor
În ecuația de eliminare a ceea ce administrația Trump și guvernul Netanzahu percep drept amenințarea iraniană, apare elementul populației iraniene. Premisa este că iranienii sunt cei care ar urma să completeze loviturile militare, din interior și să dea lovitura de grație. Însă în acest punct, cel puțin pe baza informațiilor disponibile, atât Trump cât și Netanyahu, nu pot avea pretenția că joacă șah, ci mai degrabă table.
În continuare, pare să fie subestimată trauma istorică iraniană a intervențiilor de toate tipurile, profunda neîncredere a iranienilor față de tot ce înseamnă schimbare determinată din exterior. Opoziția iraniană la regim, nu doar că este profund fragmentată dar fisurile sunt adâncite inclusiv din cauza percepțiilor că o grupare sau alta este instrumentul unor forțe externe.
De exemplu, în conversațiile iraniene online nu a scăpat neintepretat numele operațiunii militare israeliene ca o confirmare că prințul moștenitor Pahlavi este preferat ca succesor de guvernul Netanyahu, de vreme ce leul este simbolul monarhiei.
În apelurile la răsturarea regimului, SUA și Israel nu este exclus să supraliciteze sentimentul intern anti-regim. Imediat mulți iranieni au replicat că nu au cum să își răstoare regimul în timp ce cad bombe și unii chiar s-au considerat folosiți de Trump și Netanyahu ca să își rezolve o problemă geopolitică și de securitate. Alții au reproșat că ajutorul cerut de ei a venit târziu după ce zeci de mii de iranieni au murit sau au fost arestați.
În plus, mulți iranieni spun că președintele american și premierul israelian subestimează rădăcinile politice, administrative, sociale, ideologice și naționaliste extrem de puternice și de extinse ale republicii islamice. Aici se află în ecuație, temerea cea mai mare a activiștilor liberali iranieni, că regimul actual ar putea fi transformat într-o formulă și mai dură, cu Pasdaran – Corpul Gărzilor Revoluționare în prim plan.
Mușchi sau creier
Este vorba despre o forță într-o ascensiune continuă de când a fost creată de fondatorul republicii islamice ayatollahul Khomeini, care acum este profund impregnată nu doar în toate structurile de securitate dar și în cele politice și economice, pe care le domină, poate cu excepția fundațiilor religioase conduse și administrate direct de puterea clericală.
Această variantă poate sta în picioare numai dacă Corpul decide să renunțe la statutul subaltern ideologic, să rupă sau să dilueze legătura cu puterea clericală care până acum a făcut din ea un executant al ordinii stabilite. Corpul a fost gândit și construit tocmai ca gardian al conceptului velayat-e fariq de guvernare prin jurisprudență islamică. În esență, Pasdaran reprezintă musculatura care protejează creierul clerical.
Au mai fost în trecut, momente de instabilitate internă, în care Pasdaran au acționat cu voință proprie dar tocmai pentru a opri amenințări la adresa republicii islamice și numai ca să ”corecteze” alte instituții decât cele clericale, în special cele desemnate prin scrutin popular. Chiar dacă grupări din interiorul Pasdaran favorizează declarat o strategie sau alta, formulată de centrii sau taberele clericale ori influențează dezbaterile politice ori vreun candidat la un post public exprimându-și opinia, niciodată Corpul sau politicienii proveniți din rândurile sale, nu au contestat public structura de conducere religioasă.
E adevărat însă și că republica islamică nu s-a confruntat până acum cu o amenințare existențială mai mare așa că, activiștii iranieni, din toate taberele de opoziție, spun că reacția Pasdaran depinde de cât de repede va fi ales un nou lider suprem, cât de ”reformist” va fi acesta și că nu poate fi exclusă varianta unei mențineri în timp a structurii dar cu liderii religioși controlați de fapt de Pasdaran sau de departamente cu autonomie semnificativă ca de exemplu Forța Quds (de acțiune externă), Serviciul de Informații al Corpului, Forța Aeriană și Spațială ori chiar Comandamentul Basij (milițiile de voluntari subordonate Pasdaran). Însă, alte voci spun că, dacă se confirmă că viitorul lider suprem va fi Alireza Arafi, Corpul nu va ieși din postura de gardian ca să devină decident.
Jocul de opoziție
Cea mai vizibilă tabără de opoziție este cea monarhistă iar înțelegerea ei în Occident este superficială și strict în termenii poziției anti-regim islamic. Ceea ce nu se vede tocmai clar este orientarea ideologică conservatoare despre care activiștii iranieni liberali atrag atenția că dă monarhiștilor trăsături nu tocmai diferite de cele ale aparatului republicii islamice, de exemplu în materie de drepturi și libertăți pentru femei sau minorități, ori clase socio-economice ca muncitorii ori agricultorii.
Monarhiștii se prezintă ca o alternativă la actualul regim, nu contestă nimeni că au și putere financiară și conexiuni politice în Statele Unite și Europa dar o privire în interiorul Iranului arată că susținerea pentru prințul moștenitor nu este chiar la nivelul proclamat și deși a devenit mai cunoscut iar conturile sale de socializare online au ajuns la câteva milioane de urmăritori din Iran, asta nu înseamnă neapărat că sunt și susținătorii lui iar din opiniile exprimate, de cele mai multe ori Reza Pahlavi este văzut mai degrabă ca o posibilă figură de tranziție decât un viitor lider de țară.
Temerea cea mai mare a opoziției liberale la regimul actual este înlocuirea cu altul monarhic sau cu politicieni din tabăra monarhistă într-o formulă la fel de opresivă iar argumentele pe care le aduc liberalii sunt fixate în istoria ultimei dinastii, marcată de progrese economice dar și de corupție și iliberalism. În general, liberalii și tineretul iranian vor o ruptură clară cu trecutul de orice fel și o formulă de guvernare pe liniile exprimate de mișcarea Femeie Viață Libertate iar grupurile de studenți și intelectuali au resurse să joace un rol politic într-un viitor Iran republică, dar nu islamică.
Piese uitate
În ecuație sunt și diversele asociații de muncitori, echivalentul iranian al unor sindicate iar acestea au fost de-a lungul timpului, în prima linie a nemulțumirilor exprimate prin protest la adresa politicilor economice ale republicii islamice sau la adresa corupției sau finanțării de acțiuni externe și actori nonstatali cu fonduri publice de care ar fi fost nevoie în economie.
Numai că, aceste asociații din diverse domenii, ca cel petrolier, ori transporturi, sau cele ale profesorilor și pensionarilor au fost ignorate de diversele formule politice de opoziție, deși sunt profund relevante și esențiale în orice viitoare construcție politică. Numai grupările studențești au încercat să creeze legături, au avut mesaje de solidaritate, în momente de protest, pentru asociațiile de muncitori și li s-au alăturat.
Ar mai fi posibilitatea unei viitoare colaborări cu progresiști iranieni, din Europa și Iran. De altfel, din tabăra iraniană de orientare socialistă de tip european, sunt aproape zilnic trimise în Iran mesaje de solidaritate cu asociațiile muncitorilor, profesorilor sau pensionarilor.
Legat de lipsa unei imagini externe complete și complexe a Iranului, este relevant faptul că a fost cu totul ignorat faptul că, înainte de manifestațiile recente intens mediatizate ale studenților, la pomenirile de 40 de zile ale protestatarilor uciși în ianuarie, în Iran, în diverse localități mai mici sau mai mari, au avut în permanență loc, în pofida campaniei de arestări, mici adunări publice ale pensionarilor nemulțumiți de situația economică și care nu au ezitat să o reproșeze regimului. Poate că nu au fost băgate în seamă de presa occidentală, dar ele au relevanță, nu doar pentru gradul extins și variat de nemulțumire a populației, dar și pentru viitoare resurse politice alternative la regim.
Mozaicul etnic
Minoritățile reprezintă alt element anti-regim relativ ignorat în exterior și fără conexiuni cu restul opoziției. Există rețele bine organizate și cu departamente serioase de comunicare și de asistență socio-economică ale unor minorități etnice, de exemplu kurzi, baluci, arabi, azeri și chiar armeni. Acestea sunt plasate în opoziție cu regimul islamic (cu excepția celor armenești care au evitat mereu să se manifeste în opoziție clară față de regim). Mai mult, 5 partide kurde și-au pus deoparte orientările ideologice diferite și au creat o alianță politică denumită anti-islamică, cu scopul de a deveni actor politic activ într-o viitoare republică neislamică și cu un program relevant nu doar pentru minoritatea kurdă.
Alianța a fost salutată de progresiștii și liberalii iranieni din țară și din străinătate, și de asociații ale societății civile dar rapid catalogată de monarhiști drept o dovadă a aspirațiilor kurde secesioniste. Nu a scăpat nimănui în Iran că limbajul folosit de monarhiști a fost aproape la cuvânt, același ca cel din reacția regimului.
Activiștii liberali și asociațiile societății civile au criticat tabăra pro-monarhistă că se arată la fel de puțin incluzivă ca și regimul de vreme ce cataloghează drept secesionism, cereri firești de recunoaștere a drepturilor lingvistice și culturale ale minorităților iraniene și de descentralizare.
khāk bar saret
Chiar dacă președintele Trump, declarativ sau nu, îi așteaptă pe iranieni să își răstoarne regimul, șansele pe termen scurt nu sunt tocmai favorabile cu o opoziție fragmentată și tabere a căror animozitate una pentru cealaltă chiar a crescut în ultima vreme, până la proferarea de injurii dure și folosite numai în cazuri extreme.
Khāk bar saret s-a auzit și scris în dezbateri dure despre viitor între monarhiști și liberalii. Ca să se înțeleagă duritatea msajului și a antipatiei trebuie explicată semnificația. Ad literam ar fi ”pământ pe capul tău”. Deși la prima vedere pare a fi o invocare a morții adversarului, a înmormântării acestuia, de fapt este o referire mult mai crudă la gestul de jale tradițional iranian de a pune un pumn de pământ pe cap când moare cineva apropiat, o rudă. Așadar, opozanții regimului islamic și-au urat unii altora, ceva mai dureros decât moartea – pierderea cuiva iubit.
În acest punct pare să fie o parte a opoziției iraniene. Dacă forțele și taberele antiregim nu aleg să se unească rapid în jurul celor câteva elemente de consens, și nu lasă pentru după căderea regimului, dezbaterile și luptele privind viitoarea guvernare, așa cum par să fi făcut déjà structurile regimului, nu au nicio șansă pe termen scurt să ofere o alternativă care să convingă populația că Iranul nu se va dezintegra și nu se va prăbuși în haos, dacă va dori mai mult decât o altă formă de republică islamică.
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.
