În fiecare criză majoră din Republica Islamică Iran reapare aceeași idee, tentantă prin simplitate, și anume dacă sprijini mișcările separatiste, regimul cade. Sună logic în abstracția ambițiilor, având o țară mare, diversă, cu nemulțumiri reale în provinciile de la periferie. În practică, însă, această rețetă lovește de zidurile demografiei, geografiei și ale politicii de putere. Secesionismul etnic nu adună o majoritate, nu produce o alternativă națională coerentă și, foarte des, îi oferă regimului exact pretextul de care are nevoie ca să se replieze în jurul ideii de apărare a unității naționale.
Iranul are aproximativ 92,4 milioane de locuitori, conform unor date din 2025. Când studiezi problema minorităților, în limbaj jurnalistic te referi, de obicei, la grupuri etnice ori lingvistice, uneori suprapuse peste diferențe religioase. Problema este că nu există un consens perfect. Estimările diferă între surse, iar statul iranian nu publică întotdeauna o cartografiere etnică detaliată comparabilă cu recensămintele din alte țări.
O referință des folosită în analize occidentale (profilul realizat de Federal Research Division din cadrul Library of Congress) prezintă principalele grupuri cu aproximație astfel: persani 65%, azeri 16%, kurzi 7%, luri 6%, arabi 2%, baluci 2%, turkmeni 1%, alte triburi turcice 1%, alții sub 1%.
Alte sinteze recente, folosite în evaluări europene, indică, de exemplu, kurzi în număr de 10% și baluci, aproximativ 2%, pe baza unor date și estimări ancorate în jurul anului 2016.
Pe lângă etnie, este importantă și fractura religioasă. Iranul este majoritar șiit, dar o parte semnificativă din minorități, mai ales kurzii și balucii, sunt sunniți, ceea ce adaugă o dimensiune de suspiciune securitară în ochii statului și al mediilor religioase.
În discursul public Teheranul amestecă deliberat în retorica sa referiri la revendicările civice și culturale (n.r.: limbă, educație, acces la resurse, reprezentare), pentru autonomie ori decentralizare în interiorul statului, dar și revendicările referitoare la independență ori secesiune.
Statul iranian tinde să trateze chiar și revendicările culturale drept pe o amenințare, mai ales când vine din provincii de frontieră. Kurzii, balucii și arabii care cer drepturi politice sunt percepuți drept amenințări la securitatea națională și integritatea teritorială, iar grupurile separatiste sunt în mod particular vizate.
Mișcarea kurdă are cea mai lungă tradiție de autonomie, și, în unele facțiuni, de independență, inclusiv episoade istorice invocate frecvent precum Republica Mahabad.
În valul de proteste din 2022, regimul a încercat să reîncadreze revolta ca problemă kurdă și să o reducă la un „pericol separatist”, chiar dacă protestele au devenit rapid naționale. Autoritățile de la Teheran încercau să prezinte mișcarea drept o mișcare separatistă, în timp ce kurzii spuneau că vor drepturi în interiorul Iranului, nu neapărat independență. Atunci solidaritatea interetnică a subminat narațiunea regimului, inclusiv prin sloganuri de unitate între turci/azeri, kurzi, arabi, luri.
În Baluchistanul iranian, mai exact provinciile Sistan-Baluchestan se suprapun trei realități, inclusiv marginalizare economică, minoritate sunnită și proximitate de rute de contrabandă ori frontiere greu de controlat. În surse parlamentare britanice, balucii sunt descriși ca fiind aproximativ 2% din populație, cu existența unor grupuri militante la granița cu Pakistanul.
Opoziția din Baluchistan nu este un bloc și poate include de la lideri religioși care cer spațiu civic, până la actori înarmați, cu agende care nu coincid. Această lipsă de unitate este motivul pentru care nu există o singură mișcare care să amenințe clar puterea Teheranului în această regiune de la frontiera cu Pakistanul, care se confruntă cu o mișcare secesionistă mult mai bine organizată.
În același timp, misiunea ONU de constatare a faptelor a spus că minoritățile, în special kurdă și balucă, au fost disproporționat afectate de represiunea de după 2022, pe fondul discriminării de lungă durată și al unei prezențe militarizate în provinciile de frontieră.
Khuzestanul e sensibil pentru că e zonă de frontieră și regiune energetică, iar etnicii arabii au avut episoade violente de protest, inclusiv pe teme socio-economice și de resurse. În valul din 2022, protestele s-au extins și în sud-vest, unde minoritatea arabă e concentrată.
Există grupuri paramilitare care merg până la separatism, dar politic vorbind ele nu funcționează ca un motor național pentru o schimbare de regim, rămânând regionale, ușor de izolat și ușor de demonizat de stat.
Azerii sunt un caz aparte, pentru că sunt numeroși și în mare parte șiți. Surse oficiale și rapoarte ale organizațiilor internaționale menționează că azerii sunt în general integrați, chiar dacă există limitări, de exemplu în activism și în folosirea limbii în școli. O parte din elita religioasă a Republicii Islamice este de origine azeră.
Asta nu înseamnă că nu există naționalism azer și discursuri despre secesiune, existând o mișcare și figuri din exil care pledează pentru secesiune, arătând cât de sensibil este subiectul pentru Teheran, inclusiv prin modul în care Baku a gestionat asemenea apariții.
Dar tocmai integrarea relativă face ca secesionismul azer să fie, de regulă, mai puțin natural ca masă critică decât își imaginează strategiile de laborator.
Secesiunea este, prin definiție, un proiect teritorial. Dar regimul iranian este un proiect de control central, inclusiv prin instituții, securitate, economie, informație. Chiar dacă ai produce instabilitate în câteva provincii de frontieră, pentru o schimbare de regim ai nevoie de participarea masivă a marilor orașe și a centrului administrativ, fracturarea aparatului de forță, o alternativă politică recunoscută ca legitimă pe plan național, fără fracturi etice importantă.
În 2022, de pildă, opoziția nu era unificată, iar forțele de securitate rămăseseră loiale. Fix aceleași bariere se reproduc, aproape mecanic, în scenariile bazate pe secesionism.
Minoritățile din Iran nu sunt un bloc, iar fiecare este fragmentat intern. În Baluchistan, opoziția este întinsă pe un spectru larg, fără un centru unic de comandă politică.
În Kurdistan, există mai multe facțiuni și alianțe, iar istoria regională arată că asemenea câmpuri politice tind să fie competitive, nu ierarhice. Totodată, în situații de conflict, rivalitățile ies la suprafață, nu dispar, lucru speculat anterior de serviciile de spionaj iraniene.
Chiar dacă cineva ar putea sprijini secesionismul, nu sprijină o singură mișcare de facto, ci un mozaic de agende, unele incompatibile între ele și unele extrem de pentru legitimitatea externă.
Autoritățile de la Teheran folosesc pericolul separatist drept armă politică
În 2022, liderii iranieni încercau să prezinte protestele drept mișcări separatiste kurde, nu revoltă națională împotriva guvernării clericale. Mecanismul a fost simplu, iar mașina de propagandă guvernamentală a evidențiat cererile kurde de autonomie ca să divizeze opoziția.
Iar ONU, prin instituțiile sale, observa că minoritățile sunt adesea acuzate, uneori eronat, de infracțiuni de securitate într-o narațiune veche a statului care prezintă activismul minoritar drept amenințare.
Sprijinirea secesionismului îi poate oferi regimului dovada propagandistică perfectă, dar și motivul să ceară unitate în jurul statului, chiar de la oameni care altfel urăsc regimul.
Nu trebuie să uităm că sprijinul extern pentru mișcări secesioniste etnice poate rupe solidaritatea internă. În momentele de vârf, protestele din Iran au arătat o rară solidaritate interetnică, exact antidotul pentru tactica „divide et impera”.
Când însă mișcarea este etichetată, sau chiar devine proiect extern de fragmentare, solidaritatea se poate transforma în suspiciune: cine pe cine folosește?
Chiar și în dezbaterea actuală despre folosirea unor forțe kurde ca parte a acțiunilor aliate, trebuie să înțelegem că asemenea planuri deschid un cuib de viespi și cresc riscul unui scenariu de tip război civil haotic.
Vecinii statului iranian au interesul să blocheze orice precedent. Practic orice proiect secesionist în Iran produce reacții în lanț. Turcia, Irak și Siria au propriile sensibilități legate de kurzi și sunt, structural, reticente la orice precedent de redesenare a frontierelor.
În cazul azer, legătura etnică, culturală și istorică dintre Azerbaidjan și Turcia introduce calcule geopolitice care pot escalada regional.
Asta înseamnă că „sprijinul” nu rămâne local și devine rapid o problemă regională, unde mizele nu mai sunt democratizarea Iranului, ci controlul frontierelor și al coridoarelor de putere.
Chiar dacă regimul slăbește, secesionismul nu garantează libertatea, dar poate garanta haosul. O prăbușire prin falii etnice crește probabilitatea de fragmentare violentă, de soluții securitare, precum regrupare a aparatului de represune, militarizare, de tranziții în care o structură precum IRGC poate supraviețui sub altă formă politică
Secesionismul poate fi un instrument bun de a aprinde o țară, dar unul prost de a construi o ordine politică stabilă și legitimă. Dacă miza este schimbarea Iranului, pariul pe secesionism este greșit și ar putra dăuna unor măsuri eficiente anume sprijinirea drepturilor minorităților (n.r.: limbă, reprezentare, dezvoltare, nediscriminare), un lucru legitim și necesar. Astfel instrumentalizarea separatismului ca unealtă de răsturnare este cu șanse mici și efect de bumerang.
În logica regimului, separatismul este util și justifică represiunea, separă periferia de centru, sperie clasa urbană de spectrul războiului civil și mută discuția de la libertăți la unitate. Iar în logica unei tranziții democratice, secesionismul este toxic și fracturează coaliția internă exact când ai nevoie de ea.
Secesionismul nu este o scurtătura către libertate, dar este scurtătura către basmul preferat al regimului, cel al unui separatism care să justifice represiunea.
