Moartea lui Iliescu încheie o epocă și expune un tablou social dominat de post-adevăr. Fiecare va rămâne cu varianta proprie, pe scena unei psihodrame politice schizoide, căci nu știu să mai existe undeva o personalitate simultan acuzată de crime împotriva umanității și înmormântată cu funeralii de stat. Ne obsedează „unicitatea” noastră? Iată că suntem serviți cu suprema ei dovadă tragicomică.
Destinul defunctului a stat sub semnul paradoxului. Născut în familia (aparent disfuncțională) a unui comunist din perioada „ilegalității”, săracul și cinstitul viitor șef de stat a fost fără întrerupere ștab, privilegiat chiar și în presupusele perioade de „marginalizare”.
Format la Moscova, în anii stalinismului triumfător, el a crezut sincer în victoria mondială a comunismului. Era victoria sperată din care și-a hrănit toată existența, nereușind să se dezică de marxism-leninism și de mistica mesianică a destinului sovietic mondial. Pentru că a experimentat comunismul „la el acasă”, Iliescu a înțeles din tinerețe că ipocrizia, mimarea entuziasmului partinic, tăcerea convenabilă și urletul oportun alcătuiesc trusa de supraviețuire a militantului de profesie.
Recomandări
Interviu cu istoricul Adrian Nicolae: America avea în plan să lovească cu bomba atomică mai multe orașe din Japonia / Discursul american a rămas același din 1945 și până azi
Partidul unic al celor ce muncesc avea nevoie de sacerdoți abili, care venerează voința colectivă și îi urmează contorsiunile, pentru ca utopia comunistă să înfrângă sistematic realitatea. Cariera lui de succes l-a determinat să aștepte de la Ceaușescu un certificat de moștenitor. Știa că vorbește bine maselor, că posedă știința conducerii și că nimic din mizeriile criminale acumulate în debaraua RSR nu-i este străin.
L-a lingușit pe al doilea dictator al României comuniste, sperând că intențiile lui dinastice vor fi zădărnicite de ceilalți tovarăși din Comitetul Central al PCR. Sunt convins că, în sinea lui – mai ales în anii 80, când la Moscova se ițiseră „reformele” lui Gorbaciov – îl disprețuia profund pe Ceaușescu, agramatul megaloman apărat de aripa naționalistă din Armată și Securitate.
Iliescu vedea comunismul ca pe ultima aventură dialectică a istoriei umane. Inginer hidrotehnic, meloman, amator de analize consacrate „problemelor globale”, îndrăgostit de cultura rusă și convins de iminenta dispariție a capitalismului liberal, omul a evoluat într-un mediu de activiști troglodiți, dezvoltând un secret complex de superioritate.
Ghinionul României postcomuniste, pe care Iliescu a deformat-o structural, derivă din amănuntul că el era probabil singurul exponent al nomenclaturii care nu mima adeziunea la doctrina bolșevică. România de după Ceaușescu a construit o „democrație originală”, pe calapod postsovietic, tocmai pentru că liderul ei fondator împărtășea „idei”…
Recomandări
Funeralii de stat pentru Ion Iliescu. Ultimele omagii aduse în fața sicriului fostului președinte, în Sala Unirii, la Palatul Cotroceni
Nu doar că nu am avut un Vaclav Havel: l-am avut pe Ion Iliescu, pentru care salvarea activului PCR, a Securității și a nucleului prorus din măruntaiele statului a fost asumată ca misiune sacră, fără alternativă.
Evident că PSD l-a dezamăgit. A făcut din el un soi de partid unic numai cât a putut rămâne în vârful statului, de-a lungul a două-spre-trei mandate prezidențiale. Le-a acoperit corupția, clientelismul și populismul cu condiția de a se menține la comandă.
Tăcerea lui publică din ultimele două decenii nu semnifică pocăința față de crimele de la revoluție și mineriade, ci sila rezervată unor discipoli nedemni de măreția „cauzei” sale. Dacă ar fi fost credincios, și nu liber-cugetătorul care-și face cruce în campania electorală, s-ar fi comparat cu Moise atunci când, coborând de pe Sinai cu tablele Legii, își vede tribul dansând în jurul vițelului de aur.
Adevăratul urmaș al lui Iliescu nu e vreunul dintre cei care i-au succedat la conducerea PSD, cât Călin Georgescu. Acest inginer pedolog, fals funcționar ONU, preocupat de „problemele globale ale dezvoltării durabile”, prorus și convins de ticăloșia unor politicieni lacomi, apostați ai marelui ideal comunist, e cel care reîncarnează cel mai fidel, cu bonusul unui delir ortodoxist de care Iliescu însuși n-ar fi fost capabil, modelul „despotismului luminat” prin care poporul își găsește mântuirea.
Recomandări
Clasamentul banilor dați din „Anghel Saligny” către teritoriu înainte de austeritatea bugetară
Dictonul marxist conform căruia istoria se manifestă ca tragedie și revine ca farsă își află deplina întruchipare în această neoficială succesiune, bazată pe lucrarea subversivă a bătrânilor comuniști și securiști abonați la bibliografia lui M. Malița.
Rețeaua Caraman – din stirpea lui Pacepa – a fost alcătuită din „intelectuali” pentru care triumful global al utopiei roșii presupunea nu doar violență și disimulare, ci și adeziunea fanatică la „lupta de idei”. Lor le trebuiau deopotrivă puterea brutală și elixirul conspirativ al îndreptățirii „conceptuale”.
Stalin însuși, care dormea ascetic pe o canapea incomodă, cu cizmele în picioare, s-a dorit întotdeauna nu doar stăpânul gloatelor terorizate, ci și „teoreticianul” infailibil, care ține prelegeri de lingvistică și iartă poeții înfricoșați, în vreme ce iscălește listele morții. Ion Iliescu a evitat până la sfârșit justiția lumească, știind că trădătorii „cauzei” rămân totuși complicii săi. Nu știm deocamdată care va fi soarta judiciară a epigonului său (ne)așteptat…
Foto: Inquam Photos / George Călin
Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media – filtrate rapid de un consumator compulsiv – Costi Rogozanu.
ABONEAZĂ-TE
Urmărește cel mai nou VIDEO