„Cât ai stat pe apă?”, întreabă bancherul. „Puțin”, răspunde mexicanul. „De ce nu stai mai mult să prinzi mai mulți?” „Am destui pentru familia mea” „Și restul timpului?” „Dorm, pescuiesc puțin, mă joc cu copiii, fac siesta, ies la plimbare, beau vin și cânt la chitară”.
Atunci bancherul începe să-i explice planul perfect: muncă mai multă, barcă mai mare, flotă, fabrică de conserve, mutare la oraș, imperiu comercial, IPO și bogăție după ani de sacrificiu. „La final, vei putea trăi ca acum, dar mai bogat”, îi spune americanul.
Povestea asta a fost întoarsă pe toate fețele. Pe de o parte, viziunea tehnică, planificată, orientată spre acumulare. Pe de alta, viața simplă, ancorată în prezent. Una cu grafice și proiecții, alta – cu joacă și cântec.
Dar ce lipsește? Gustave Le Bon, în „Psihologia timpurilor noi” (1920), ne spune ceva esențial: caracterul e mai important decât inteligența. Șaizeci de mii de englezi au condus trei sute de milioane de indieni – nu pentru că erau mai deștepți, ci pentru că aveau caracter: disciplină, voință, puterea de a duce un proiect la capăt.
Pe de altă parte, spaniolii în America Latină au adus haos, nu ordine. Nu din lipsă de inteligență, ci din cauza unui caracter lipsit de disciplină, impulsiv și incapabil să construiască stabilitate.
Revenind la bancher și pescar: americanul vede doar cifre și strategii. Nu înțelege alegerea mexicanului – viața simplă, familia, timpul liber, bucuria. Pentru american e o pauză. Pentru mexican e viața.
Citește pe Antena3.ro
Trupele Paraziţii şi Vama şi-au anulat concertele de la Festivalul Untold
Aici apare avantajul comparativ al Statelor Unite – fostă colonie engleză – față de Mexic, ex-colonie spaniolă. Capitalul a fost motorul invizibil al dezvoltării americane, iar educația riguroasă a păstrat avantajul în afaceri. Capitalul și disciplina au contat decisiv.
Dar „mexicanii” din mișcarea Occupy Wall Street nu au înțeles asta. Îmi amintesc cum începe „The Little Book of Venture Capital Investing”: protestele Occupy erau organizate prin rețele sociale, susținute de tehnologie americană, de branduri capitaliste.
Protestatarii beau Red Bull, dormeau în saci de dormit de firmă, primeau donații prin Kickstarter. Toate acestea erau posibile doar datorită capitalismului pe care îl contestau.
Așa că, da, americanii sunt eficienți pentru că au caracter și disciplină. Mexicanii sunt poeți care aleg bucuria prezentului, dar asta îi face mai puțin eficienți în capitalism. Și mulțimile Occupy rămân prinse într-un paradox: vor să schimbe sistemul, dar trăiesc din el.
Mario Vargas Llosa spune: „Noi, latino-americanii, suntem visători prin natură și ne e greu să facem diferența între real și ficțiune. De aceea avem mulți poeți buni și lideri slabi”. Renașterea liberalismului în America Latină, cu Javier Milei și Chicago Boys, arată că au început să înțeleagă că mai mult capital pe cap de locuitor înseamnă mai multă prosperitate.
Paradoxal, nord-americanii încep să semene cu „mexicanii”, iar sud-americanii să respingă mișcările Occupy. Argetinienii și latino-americanii în general înțeleg, în sfârșit, de ce Ludwig von Mises le spunea, în 1959, că fără capital și educație, prosperitatea rămâne un vis.
