Despărțirile, oricât de diferite ar fi – un divorț, o relație care se încheie brusc sau pierderea prin moarte a cuiva drag – ne lasă în același loc: acolo unde tăcerea e prea mare, iar mintea nu mai găsește repere. Spunem adesea „m-a rănit iubirea” sau „dragostea m-a făcut să sufăr”.
Dar, din perspectivă psihologică, nu iubirea doare. Ceea ce doare este pierderea legăturii, sentimentul de abandon și dezorientarea care urmează.
Iubirea – o legătură, nu o sursă de suferință
În psihologia adleriană, iubirea este una dintre formele cele mai complexe ale spiritului comunitar, acea capacitate profund umană de a ne conecta și de a ne simți parte dintr-un întreg. Iubirea matură nu este doar emoție, ci o formă de cooperare, de respect reciproc, de grijă activă pentru binele celuilalt.
De aceea, iubirea autentică nu aduce durere.
Durerea apare când legătura se rupe și rămânem suspendați între „ce era” și „ce e acum”. Când cineva dispare din viața noastră, pierdem nu doar o persoană, ci și o parte din identitatea construită împreună cu ea.
Un om care a trăit ani într-o relație stabilă poate simți, după despărțire, că nu mai știe cine e. Cineva obișnuit să audă zilnic „ai grijă cum conduci” poate rămâne uimit de tăcerea telefonului.
Asta nu e iubirea care doare, ci golul după ea – acel spațiu unde creierul, obișnuit cu prezența și validarea celuilalt, trebuie să se recalibreze.
De ce ne doare despărțirea
Dincolo de poezie, există explicații biologice foarte clare.
Cercetările de neuroștiință arată că durerea emoțională activează aceleași regiuni ale creierului ca durerea fizică – în special cortexul cingular anterior și insula. Cu alte cuvinte, când suntem respinși, părăsiți sau pierdem pe cineva, creierul reacționează la fel ca atunci când ne-am lovi fizic.
E motivul pentru care, după o despărțire, corpul resimte oboseală, somnul se dereglează, iar gândurile se învârt obsesiv în jurul aceleiași persoane. E ca un sevraj.
Atașamentul activează circuite de dopamină și oxitocină, substanțe ale plăcerii și legăturii. Când relația se rupe, aceste circuite se prăbușesc brusc. Golul interior e real, nu doar metaforic.
Așa se explică de ce unii oameni își verifică telefonul compulsiv, alții retrăiesc în minte ultimele conversații, iar alții se refugiază în muncă, sport sau chiar în mâncare – toate sunt încercări de a regla durerea unei pierderi.
Sentimentul de abandon – ecoul copilăriei
Când spunem că ne simțim „abandonați”, vorbim mai degrabă despre o rană veche care se reactivează, nu despre o realitate prezentă.
În copilărie, abandonul poate fi concret: un părinte care pleacă, o absență afectivă, o lipsă de atenție constantă. Copilul nu are instrumente să înțeleagă, ci doar simte. Iar acel „nu mai e nimeni pentru mine” devine o frică profundă, care se poate transforma, la maturitate, într-o hipersensibilitate la respingere.
Așa se întâmplă când o relație se termină și adultul, deși rațional știe că va fi bine, simte un gol disproporționat. Ceea ce doare cu adevărat este copilul interior care retrăiește pierderea originară.
De aceea, spunem în psihoterapie că adultul nu poate fi abandonat, ci doar părăsit, rănit, trădat sau dezamăgit.
Un adult are mijloace de a cere ajutor, de a construi alte legături, de a-și reorganiza viața. Dar rana copilului din el poate fi reactivată și are nevoie de vindecare prin înțelegere, nu prin rușine sau negare.
Despărțirea și doliul – două fețe ale aceleiași dureri
Psihologic, o despărțire nu e foarte diferită de un doliu. În ambele cazuri, ne confruntăm cu pierderea unui „noi”. În doliu, pierdem o persoană definitiv, într-o despărțire, pierdem relația, dar persoana continuă să existe undeva, ceea ce face procesul uneori și mai dureros.
Etapele doliului emoțional – negarea, furia, negocierea, tristețea, acceptarea – nu sunt o rețetă fixă, ci o mișcare naturală a psihicului. Un om poate trece într-o zi de la furie la melancolie și înapoi. O femeie care își amintește parfumul fostului partener într-un magazin poate izbucni în plâns fără avertisment. Un bărbat care ascultă un cântec comun poate simți un val de vinovăție sau dor.
Durerea, oricât de inconfortabilă, are un scop adaptativ. Ea ne arată cât de important a fost acel atașament și ne invită să regăsim sensul propriei vieți fără el.
În psihoterapia adleriană, ne uităm nu doar la „ce am pierdut”, ci și la ce ne cheamă viața să reconstruim.
Ce putem învăța din pierdere
Despărțirile pot deveni, în timp, ocazii de creștere. Ele ne forțează să ne reevaluăm valorile, să ne recunoaștem nevoile și să învățăm să iubim mai matur.
De pildă, o femeie care a simțit mereu nevoia de confirmare constantă poate descoperi, după o despărțire, cât de mult se definea prin privirea celuilalt. Un bărbat care fugea mereu de apropiere poate realiza că independența nu e totuna cu libertatea. În ambele cazuri, durerea e o formă de trezire.
Adler spunea că scopul vieții este cooperarea – cu ceilalți, dar și cu noi înșine. O relație pierdută poate deveni o lecție despre cum să fim mai clari, mai prezenți și mai responsabili emoțional în următoarea.
Ce ajută cu adevărat (și ce nu)
Nu există o rețetă magică pentru vindecarea unei inimi frânte. Nici „trei pași spre fericire” și nici „un truc care te face să uiți”. Există doar timp, înțelegere și reconectare.
- Timpul – pentru ca emoțiile să se așeze, fără presiunea de „a trece peste”.
- Înțelegerea – prin reflecție sau terapie, ca să distingem ce e durerea prezentă și ce e rana veche.
- Reconectarea – prin prieteni, activități, sens personal, natură, comunitate.
Și mai există ceva: autoîngrijirea autentică, nu cea cosmetică. O plimbare lungă, o discuție sinceră, o carte bună, o zi de liniște. Prea multă ciocolată sau înghețată nu vindecă, doar amețesc puțin durerea. E nevoie și de mâncare pentru suflet, nu doar pentru papile.
Așadar, dacă treci printr-o despărțire, amintește-ți: iubirea nu te-a rănit, ci pierderea legăturii. Durerea nu e un semn că ceva e în neregulă cu tine, ci că ai fost viu, conectat, implicat. Și chiar dacă azi doare, e un semn bun: ai fost capabil să iubești. Iar asta înseamnă că, mai devreme sau mai târziu, vei putea iubi din nou – cu mai multă claritate și mai puțină teamă.
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu.
