În noaptea de 30/31 octombrie 1992, la orele 2.30 îşi pierdeau viaţa într-un tragic accident rutier în satul Coşereni din judeţul Ialomiţa, la 49 de kilometri de Bucureşti, doi mari artişti ai cântecului, care se deplasau spre Chişinău: Doina şi Ion Aldea-Teodorovici. În maşina ce s-a lovit de un copac de pe marginea şoselei se aflau 4 persoane: şoferul şi însoţitorul care nu au suferit nicio zgârietură, Doina şi Ion Aldea de pe bancheta din spate, care au murit pe loc în urma impactului; cei doi au lăsat în urma lor un băiat orfan pe nume Cristofor născut la 5 august 1982. Primii care au intervenit şi au constatat ceea ce se poate constata într-o nenorocire de acele proporţii au fost, potrivit jurnaliştilor de la presa locală, doi turişti în tranzit; aceştia au luat victimele în maşina lor şi le-au transportat la Spitalul Municipal Urziceni care a anunţat imediat poliţia. La câteva zile de la tragicul eveniment rutier, în ediţia din 2 noiembrie 1992 a ziarului Adevărul se relata: “…ceea ce nu se înţelege este cum a fost posibil să se lovească în spate, atât de puternic, automobilul. Oricât de mare ar fi fost viteza cu care circula, ar fi trebuit să se sfărâme partea din faţă, ori aceasta a rămas intactă. Lăsând la o parte speculaţiile potrivit cărora accidentul s-ar datora şi altor cauze decât viteza excesivă, nu putem să nu ne întrebăm şi noi: dacă o asemenea tragedie putea fi premeditată?”.
Moartea celor doi a fost percepută la data respectivă ca o tragedie naţională. În ziua de 3 noiembrie 1992 la ora 10.30 spre “Opera Naţională” din Chişinău, în a cărei incintă au fost aşezate sicriile, se revărsa mulţimea de lume pentru ultima întâlnire cu renumiţii şi îndrăgiţii artişti. La ora 12.30 sicriile au fost scoase şi purtate pe umeri prin marea de oameni spre Cimitirul Central; o asemenea mulţime nu mai fusese adunată din ziua proclamării independenţei naţionale a Republicii Moldova.
Iată ce declara poetul Grigore Vieru la momentul trist al dispariţiei celor doi mari artişti: “Doina şi Ion, nume devenite legendare, s-au topit în suferinţele acestui pământ, iar noi, la rândul nostru, ne vedem şi mai clar propria fiinţă rănită în oglinda neasemuitului lor har. Artistul nu poate inventa bucuriile, nici durerile poporului său. Asta au înţeles-o Doina şi Ion. Ei n-au inventat nimic, ei pur şi simplu au ars în cântecul lor.”. Se cuvine să amintim legătura stabilită între aceşti talentaţi interpreţi-compozitori şi poetul Grigore Vieru: *În anul 1982 duetul Doina şi Ion era lansat la o seară de creaţie literară a lui Grigore Vieru; *În anul 1985 ei au participat la şcoala pentru tinerii savanţi care a avut loc la “Vadul lui Vodă” ca parte integrantă a programului cultural; *În mai 1992 ei au cântat în faţa luptătorilor de pe râul Nistru împreună cu Grigore Vieru şi Adrian Păunescu.
Doina s-a născut pe 15 noiembrie 1958 la Chişinău în familia Eugeniei, profesoară de limba şi literatura română şi a lui Gheorghe Marin, scriitor şi jurnalist. Până în clasa a VIII-a Doina a participat la dublarea filmelor în româneşte în cadrul Studioului “Moldova-Film” şi în paralel a studiat muzica în particular; de la 14 ani ea a activat în ansamblul “Moldoveneasca”, participând la turneele acestuia în toate republicile unionale, Mongolia, Algeria, Cipru, Germania, Cuba etc. În 1979 a absolvit “Universitatea de Stat” din Chişinău, Facultatea de Filologie în specialitatea limba şi literatura română. Până în 1988 a fost profesoară de literatură universală la Universitatea Pedagogică de Stat “Ion Creangă” din Chişinău.
În anul 1981 Doina s-a căsătorit cu Ion Aldea-Teodorovici. Acesta s-a născut la 7 aprilie 1954 în oraşul Leova. Tatăl său era preot, dar a fost obligat să se retragă din biserică în timpul ocupaţiei sovietice; câţiva ani acesta a fost solist în Capela corală “Doina” şi ulterior profesor de muzică; la îndemnul tatălui său, Ion a început de la vârsta de 5 ani să studieze vioara şi pianul. În perioada 1981-1988 Ion este student la Conservatorul “Gavriil Musicescu” din Chişinău, Facultatea de Compoziţie; simultan el desfăşoară o rodnică activitate interpretativă şi creativă în duet cu tânăra şi frumoasa lui soţie. Cu chitara în braţe şi alături de Doina, el cutreieră localităţile rurale ale Moldovei; scrie fără încetare muzică simfonică sacră şi de cameră, cântece pentru copii, pentru filme şi spectacole de teatru, fiind tot mai cunoscut şi mai apreciat în lumea artistică. Împreună cu soţia sa a militat cu multă energie pentru revenirea la limba română şi la grafia latină. Soţii Aldea-Teodorovici sunt primii care în anii post-sovietici au cântat despre limba românească, despre Eminescu şi despre simbolurile românismului. Articolul meu se încheie cu patru texte ale cântecelor acestora:
i) Eminescu (melodie pe versurile lui Grigore Vieru, care a cucerit “Cerbul de Aur” de la Braşov/1992): “La zidirea soarelui se ştie/Cerul a muncit o veşnicie,/Noi muncim întocmai, ne-am ales cu,/Ne-am ales cu domnul Eminescu./Domnul cel de pasăre măiastră,/Domnul cel de nemurirea noastră,/Eminescu./Mi-l furară, Doamne, adineauri/Pe înaltul domn cu tot cu lauri,/Mă uscam de dor, în piept cu plânsul./Nu ştiam ce dor mi-era de dânsul,/Nu ştiam că doina mi-o furară/Cu străvechea şi frumoasa ţară -/Eminescu./Eminescu./Suntem în cuvânt şi-n toate/Floare de latinitate/Sub un cer cu stele sudice./De avem sau nu dreptate,/Eminescu să ne judece,/Eminescu./Acum am şi eu pe lume parte:/Pot îmbrăţişa măiastra-ţi carte,/Ştiu că frate-mi eşti şi-mi eşti părinte,/Acum nimeni nu mă poate minte./Bine ai venit în casa noastră,/Neamule, tu, floarea mea albastră!/Eminescu./Eminescu.”.
ii) Bucuraţi-vă (pe versurile lui Dumitru Matcovski): “Eu mă grăbesc, tu te grăbeşti, el se grăbeşte./Îmbătrânesc, îmbătrâneşti, îmbătrâneşte./Ce am iubit? Ce n-am iubit? Ca-ntr-o poveste,/Simplă de tot, scurtă de tot viaţa ne este./Uite-o din nou trece pe drum fată zglobie./Uite-un băiat floare şi-a pus la pălărie./Uite un prunc râde în prag, ai, năzdrăvanul!/Uite un moş, tace-n toiag, alb ca troianul./Bucuraţi-vă, prieteni, de prieteni şi de fraţi,/Bucuraţi-vă de-un nume ce vi-i dat ca să-l purtaţi,/Bucuraţi-vă de-un cântec, de-un amurg cu flori de tei,/Bucuraţi-vă o viaţă de lumina dragostei./Muntele ieri ne-ademenea, astăzi ne doare./S-a împlinit, nu s-a-mplinit visul cel mare?/Cine sunt eu? Cine eşti? Cine e dânsul?/Noi am ştiut zborul înalt, dorul şi plânsul./Zilele vin, zilele trec… ce va rămâne?/Suflet de lut, necunoscut, suflet de pâine?/Grijile cresc, toamnele cresc, viaţa descreşte,/Eu mă grăbesc, tu te grăbeşti, el se grăbeşte.”.
iii) Două lacrimi gemene: “Bucureşti, oraş frumos,/Merge-aş la tine pe jos,/Să te văd, să te ascult,/Cât ar fi să merg de mult./Chişinău, oraş de flori,/Te sărut pe trei culori,/Îţi sărut şi inima/Care este ca şi-a mea./Două lacrimi gemene -/Chişinău şi Bucureşti,/Bucurii asemene/Pe dragi plaiuri româneşti./Bucureşti, prea sfântă zi,/Noi n-avem ce împărţi,/Avem numai ce-aduna -/graiul, doina, datina./Chişinău, tu vis rănit/De străini şi-nstrăinit,/Vindecat cu flori de tei/Şi de trişti rapsozii tăi/Bucureşti, splendoarea ta/Eu mereu o voi cânta/Şi-mi va bate inima./Chişinău, oraş sublim,/De-o vecie ne iubim,/Deşi suntem fraţi şi neam,/Ce târziu văzutu-ne-am!/Bucureşti cu ochii uzi,/Spune-mi dacă mă auzi.”.
iv) Suveranitate: “Oare perla neagră din coroană/Nu-i zbârcita lacrimă ţărână,/Bulgăre de secetă şi foame/Cotilit (cu multe cotituri – n.n.) din satele orfane?/Să le stea ocnelor imperii/Nod în gât în ziua destrămării./Zbirii l-au călcat în hainie,/Domnul l-a-nălţat în Ştefanie./Spirite al nostru, îngere de pază,/Dă-ne nouă raza ce veghează-n toate,/Azima poporului şi-a Mântuitorului -/Suveranitate!/Sfaturi multe de le-or da străinii/Buluciţi la porţile Tighinei,/Să ne puie procurori şi oaste/Şi autonomiile sub coaste./N-avem loc la sfaturile cui/Cu noroc amar ne ţin sătui./Demnitatea-i pâinea învierii,/Una-i ţara, unu-i sfatul ţării.”.
Aceste cântece patriotice şi multe altele la fel de emoţionante vor rămâne veşnic vii, chiar dacă duetul moldav a trecut în Eternitate mult prea devreme.
