Generația tranziției a înghițit șomajul, falimentul industriei, privatizările haotice și promisiunile deșarte. Azi, copiii lor sunt la rând: li se spune că vor salva pensiile, bugetul, populația îmbătrânită și chiar speranța de viață. Li se spune că, dacă stau aici, vor fi miezul noii economii românești. Tot o generație de sacrificiu.
Comuniștii au confiscat de la Malaxa și Auschnitt unele dintre cele mai performante companii ale industriei românești. Le-au rebotezat, le-au naționalizat și și-au arogat meritul de a le fi creat. Nu le-au gestionat niciodată la fel de bine precum capitaliștii, dar măcar le-au păstrat în funcțiune. Au adus muncitori de la sat și le-au dat apartamente, locuri în fabrici, rații la gostat. Era un model ineficient, dar funcțional – un fel de „statul te ține în priză”, chiar dacă în circuit închis.
După 1990, elita cu „origine sănătoasă” – noua aristocrație a baronilor locali – n-a fost în stare nici măcar să mențină ce a moștenit. Fabricile lui Malaxa și Carol al II-lea s-au topit la fier vechi. Nu am vândut țara investitorilor japonezi sau italieni, ci am dat-o pe mâna clientelei politice. Privatizarea a devenit privatocrație: redistribuire opacă a activelor către apropiați politici, nu către constructorii de economie reală. În timp ce Polonia și Coreea de Sud construiau capitalism, la noi era bătălie pe dat tunuri.
Și totuși, nu doar uzinele poartă povara acestui abandon.
Băile Herculane, una dintre cele mai vechi stațiuni termale din Europa, au urmat un drum similar. Apele sale fierbinți, cunoscute încă din antichitate ca „Aqua Herculis”, erau considerate daruri ale zeului Hercule, protector al sănătății și curajului. Bazele stațiunii au fost puse în anul 102 d.Hr. de împăratul Traian, iar romanii au construit primele băi și pavilioane de piatră. Construcțiile au dispărut sub istorie, dar legenda locului a supraviețuit: apă fierbinte, băi de piatră și aer care vindecă trupul.
„Cea mai frumoasă stațiune de pe continent”, spunea în 1852 împăratul Austriei, Franz Josef, despre Băile Herculane. Stațiune aproape bimilenară, cu două mari perioade de înflorire: Antichitatea romană și Imperiul austriac. Sub ocupația habsburgică, Băile Herculane au devenit un centru european de elită: hoteluri elegante, pavilioane cu coloane și balcoane, promenadă, parc și o atmosferă mondenă sofisticată. Personalități din întreaga Europă veneau aici să se vindece sau să se afișeze. Stațiunea era, la vremea respectivă, echivalentul unui centru de wellness de lux.
Citește pe Antena3.ro
Putin sare în apărarea lui Călin Georgescu, la 3 ore după ce Nicușor Dan a prezentat la UE raportul despre alegerile prezidențiale
În secolul XX, prestigiul a rămas. În filmul Trandafirul galben, de la începutul anilor ꞌ80, al doilea din seria cu Mărgelatu, Băile Neptun și podul pe unde se plimbă Agatha Slătineanu (Marga Barbu) și locotenentul artilerist Corlătescu (Vistrian Roman), sub privirile lui C.A.Rosetti (Constantin Codrescu ) și Cezar Bolliac, sunt în stare bună, iar regizorul Doru Năstase reușește să reconstituie fidel spiritul băilor frecventate de aristocrația vieneză și vizitate de împărăteasa Sissi de cinci ori: în 1884, 1887, 1890,1892 și 1896.
Dar, după 1990, stațiunea intră în paragină. Clădirile grandioase se degradează, acoperișurile se prăbușesc, hotelurile-s abandonate sau vandalizate, instalațiile de tratament zac nefolosite, iar izvoarele curg printre ruine. Investitorii reali sunt înlocuiți de speculatori care văd doar chirii și terenuri de vânzare.
Decăderea Băilor Herculane este oglinda României care nu știe să-și gestioneze moștenirea. La fel cum uzinele Malaxa împreună cu fabrica de țevi și celelalte elemente realizate de arhitectul Horia Creangă sunt dezmembrate sau decad, stațiunea își pierde coerența și scopul. Rămân poveștile nespuse despre vremuri când oamenii credeau că pot lăsa în urmă ceva durabil. Apele fierbinți sunt martorii tăcuți ai unei țări care învață greu lecția continuității.
Privind Băile Herculane azi, te gândești la generațiile de sacrificiu: tineri care vin și pleacă, lăsând loc degradării și promisiunilor. Cei care aveau 20 de ani în 1990 au simțit pe pielea lor criza tranziției; astăzi, copiii lor sunt la rând, așteptând să refacă țara și să salveze ceea ce alții au abandonat. Generațiile de sacrificiu nu doar muncesc și speră, ci poartă pe umeri istoria incompletă a industriei și patrimoniului, privind cum timpul trece peste clădiri și uzine care au fost odată mândria unei națiuni.
Băile Herculane nu mai sunt doar un loc de tratament sau un cadru de film. Ele-s simbolul României care uită să-și păstreze ce are mai valoros: industrii, patrimoniu, generații. Și, la fel ca uzinele lui Nicolae Malaxa și Max Auschnitt, rămân în așteptarea unei mâini care să le readucă la viață. Până atunci, apele continuă să curgă, neatinse de decizii, peste speranțe frânte.
Dezbaterea „Salvați Băile Herculane!”, desfășurată în Amfiteatrul „Ion Heliade Rădulescu” al Bibliotecii Academiei Române, a readus în atenția opiniei publice situația critică a ansamblului arhitectural. Conferința a fost inițiată de prof. ing. Nicolae Noica, membru de onoare al Academiei Române și director general al Bibliotecii.
