Lucrarea lui Lazăr Ionescu, Relațiunile între Banca Națională a României și Stat. 1880–1935, apărută în 1936, este una dintre cele mai riguroase reflecții doctrinare asupra relațiilor dintre o bancă centrală și autoritatea publică în spațiul românesc interbelic. Fost director general al BNR, jurist și teoretician al dreptului bancar, Ionescu propune o lectură sistematică a modului în care raporturile dintre bancă și stat s-au construit în decurs de peste o jumătate de secol, punând accent pe echilibrul instabil dintre autonomie instituțională și responsabilitate publică.
Analiza sa, deși ancorată riguros în contextul istoric, transcende planul descriptiv. Autorul identifică, cu claritate teoretică, principii ale funcționării băncii centrale moderne, pornind de la experiențele concrete ale BNR. Tensiunea dintre rolul BNR ca instituție tehnică, dedicată stabilității monetare, și presiunile venite dinspre nevoile bugetare ale statului este firul roșu al lucrării. Departe de a idealiza independența, Ionescu pledează pentru o separație funcțională clară, construită pe lege, practici conturate istoric și un cadru de guvernanță coerent.
Un moment-cheie în arhitectura sa argumentativă este analiza modului în care relațiile bancă-stat au fost alterate în timpul Primului Război Mondial. În contextul unei mobilizări totale, BNR, asemenea altor bănci de emisiune europene, a finanțat prin emisiuni monetare efortul de război. Dar pericolul real, avertizează Ionescu, nu a fost această abatere excepțională de la disciplina monetară, ci faptul că metodele extraordinare s-au perpetuat și după revenirea la pace. „Statele au uzat și au abuzat de aceste resurse […] și s-a continuat cu procedeul emisiunilor nemăsurate încă multă vreme după încheierea păcii”, afirmă el, descriind o veritabilă cultură a recursului facil la inflație ca soluție fiscală.
Cartea descrie apoi tranziția, lentă, dar hotărâtă, spre o nouă paradigmă, consolidată prin stabilizarea monetară din 1929. Aceasta a marcat nu doar revenirea leului la convertibilitate, ci și o reconfigurare instituțională profundă. Legea din acel an a limitat drastic posibilitatea Trezoreriei de a se finanța de la BNR, impunând plafoane stricte și interdicții clare asupra oricăror alte avansuri. Concomitent, BNR dobândea autoritatea deplină asupra mijloacelor de aplicare a politicii monetare asumate. „Guvernul nu mai putea avea niciun amestec, nicio influență asupra hotărârilor pe care BNR le-ar fi socotit oportune”, notează autorul.
Această viziune a fost integrată treptat în arhitectura instituțională a Băncii Naționale și, după stabilizarea din 1929, a devenit un element definitoriu al funcționării sale. Regimul de autonomie instituit atunci – prin care BNR era eliberată de orice obligație de a finanța bugetul statului, având deplin control asupra politicii sale monetare – avea să se mențină, cu ajustări, ca principiu de guvernanță fundamental până în prezent. În regimul actual, consfințit legislativ prin Legea nr. 312/2004 privind statutul BNR, independența băncii centrale este garantată juridic și funcțional: BNR nu poate primi instrucțiuni din partea Guvernului sau altor autorități publice, iar finanțarea directă a deficitului bugetar este strict interzisă. În acest sens, reflecția lui Lazăr Ionescu, formulată într-un moment de reconfigurare instituțională profundă, nu doar că a avut un caracter prefigurator, ci a contribuit efectiv la cristalizarea unui model instituțional durabil.
Departe de a fi o lucrare pur contabilă sau juridică, cartea lui Ionescu este impregnată de o reflecție mai largă asupra naturii raportului dintre economie și suveranitate. În viziunea autorului, Banca Națională nu este doar o instituție de emisiune, ci o veritabilă ancoră a stabilității macroeconomice, un arbitru între cerințele statului și regulile pieței. Astfel, banca centrală devenea cu adevărat o putere în stat, ca reprezentant al economiei reale și al „sângelui” acesteia – circulația monetară. O putere independentă, separată de celelalte, dar complementară lor, cu atribuții și responsabilități precise și vitale pentru țară. Dincolo de interesul său istoric, lucrarea poate fi citită și ca un avertisment lucid privind riscurile suprapunerii între nevoile de finanțare ale statului și responsabilitățile unei bănci centrale. Ionescu nu oferă soluții definitive, dar trasează cu rigoare și inteligență contururile unei probleme centrale în orice economie modernă: cum să păstrezi echilibrul între suveranitate și disciplină, între politică și tehnică, între urgențele statului și rațiunile monedei.
Citește pe Antena3.ro
O româncă mutată de 12 ani din țară povestește cum a primit permis de conducere în 45 de minute și pașaport în 20, direct pe aeroport
Într-un context în care politica monetară trebuie să răspundă unor provocări complexe – de la menținerea stabilității prețurilor până la gestionarea riscurilor sistemice – principiile expuse de Ionescu rămân de actualitate. Independența operațională, claritatea mandatului, delimitarea netă față de interesele fiscale sau electorale ale puterii executive nu sunt simple enunțuri doctrinare, ci condiții de funcționare efectivă a unei bănci centrale într-o economie stabilă.
