Trăim exact în acest tip de economie: munca e plătită, dar banii devin din ce în ce mai subțiri. Valoarea lor reală scade atât de repede încât, într-un fel, ajungem la versiunea modernă a „muncii patriotice” din banc, redenumită muncă voluntară, „pro bono” sau „în folosul comunității” – ultima folosită să cumpere zile de pușcărie. Inflația taxează serios salariile, ca să ne amintim mai bine spusele lui Milton Friedman potrivit cărora inflația este o formă de impozitare ce nu are nevoie de legiferare. Doar șomajul poate provoca mai mult daune în măsura în care te lasă fără toată leafa, nu doar o parte, precum inflația.
Dacă ne gândim totuși la Republica de la Weimar, a existat un episod important când inflația a „concurat” semnificativ șomajul. Salariile erau plătite, dar hârtia-monedă se subția atât de repede încât oamenii alergau cu cărucioarele pline de bani pentru a cumpăra pâine. În povestioara de început, puțin exagerat, salariul dădea deja cu minus după taxare. Adică taxa de intrare – în cazul Republicii de la Weimar, inflația – tindea să ducă veniturile în teritoriu negativ.
Cred că e bine însă să ne aducem aminte că teoria economică discută despre anticipații raționale (Muth, 1961). Cum ar veni asta în condiții de inflație? În momentul când un bun se scumpește, consumul său se micșorează. Ori se renunță la altceva din coșul de consum în favoarea lui, are loc o înlocuire. Până când se ajunge la ideea că motorina nu se scumpește niciodată, ci kilometrul se scurtează!
Totuși, în bancul cu patronii, așteptările nu sunt deloc raționale. Greșelile nu se plătesc, ci sunt acoperite cu un soi de romantism. Când ți se spune că lucrezi pentru „o misiune” sau „o cauză nobilă”, semnalul de preț devine zgomot de fond. Nu mai muncești pentru bani. Muncești pentru validare. Pentru apartenență. Pentru ideea că faci parte din ceva mai mare decât tine (Akerlof & Kranton, 2000).
Anticipația nu mai e rațională. E emoțională.
Oamenii se agață de recompense simbolice. La început rămâi gratis o lună, ca să înveți. Apoi ți se spune că ai „potențial”. Primești un e-mail în care ești numit „echipă de bază”. Și treci peste faptul că realmente nu ești plătit. Până când, fără să-ți dai seama, începi să te simți prins în sistem.
Citește pe Antena3.ro
Cum trăiesc săracii într-unul din cele mai bogate orașe ale lumii, în vreme de caniculă: Am impresia că locuiesc pe un grătar încins
În corporații, universități, ONG-uri, acest tipar se repetă. Lumea muncește așteptând o răsplată care nu mai vine ori e primită sub altă formă: reputație, rețea, poziționare ideologică. Te agăți de ideea că „vei fi văzut” sau că „îți faci un nume”. E greu să renunți, mai ales după ce ai investit un an sau doi din viață în iluzie. Costurile scufundate te țin în priză (Thaler, 1980).
Lăsând deoparte butada cu motorina și kilometrul, e bine de subliniat că anticipațiile raționale sunt adormite atunci când munca este plătită, dar moneda e inflatată. În Republica de la Weimar, salariile se dădeau și de două ori pe zi. Ele devin emoționale și rigide atunci când politicul și marketingul intervin cu promisiuni fără acoperire (Akerlof & Shiller, 2009).
Ca să stabilim clar, atunci când salariile nominale se majorează fără o creștere corespunzătoare a productivității, inflația erodează câștigurile reale. Relația dintre presiunea salarială și inflație a fost formalizată inițial prin curba Phillips (Phillips, 1958), reinterpretată de Phelps (1967) și de Friedman (1968) prin integrarea anticipațiilor, apoi de Lucas (1972) și Sargent (1973) în contextul anticipațiilor raționale.
Milton Friedman a evidențiat rolul ratei naturale a șomajului și al politicii monetare și a introdus ideea anticipațiilor relative: oamenii își ajustează comportamentul nu după salariul nominal, ci după așteptările privind inflația viitoare. John F. Muth (1961) a fost pionierul anticipațiilor raționale, demonstrând că agenții economici nu fac erori sistematice, ci doar întâmplătoare. Robert Lucas (1972) a aplicat această idee la politica monetară, arătând că planurile guvernamentale pot fi neutralizate de anticipațiile oamenilor. Thomas Sargent (1973) a adăugat un cadru teoretic coerent pentru integrarea anticipațiilor raționale în analiza macroeconomică. În anii ’80, Finn Kydland și Edward Prescott (1982) au extins teoria la ciclurile economice reale, demonstrând că șocurile tehnologice și deciziile intertemporale sunt filtrate prin anticipații raționale. Thomas Piketty (2014) a adus în discuție distribuția capitalului și inegalitățile persistente, adăugând o dimensiune socială și morală critică la analiza mecanismelor economice.
Astăzi, din păcate, anticipațiile sunt mai mult emoționale decât raționale. Oamenii lucrează pentru validare-apartenență-reputație, iar capitalismul devine un joc al iluziei, în care kilometrul devine mai scurt și salariile reale – mai mult o amintire.
Patronii din glumă doar trag linie: dacă oamenii vin de bunăvoie, neplătiți, și se simt privilegiați, înseamnă că logica s-a întors pe dos. Este un capitalism invers: nu te angajez ca să produci valoare, ci îți vând iluzia că produci. Îți închiriez sensul. Salariile nominale pot fi mari, dar dacă productivitatea lipsește, inflația le aduce la nivelul „firesc” (Keynes, 1936; Piketty, 2014).
Dar nu așa aș vrea să închei, ci readucând în discuție Republica de la Weimar. Oare în interbelic perioadele cu inflație nu erau mai bine gestionate din punctul de vedere al ofertei de bunuri? Companiile mici din acea vreme reușeau să fie mult mai flexibile la șocuri și să aprovizioneze piețele cu mărfuri indiferent de volatilitatea de preț. În corelație, desigur, cu lichiditatea și viteza de rotație mai bună a banilor. De aceea se plăteau des salariile.
Acum, companiile mari care domină piețele par să fie semnificativ afectate de oscilația prețurilor ce acționează asupra lanțului lung și greoi. Nu furnizează consumatorului lichiditate ca în interbelic. Și suntem nevoiți să ne întoarcem din nou la anticipațiile raționale cu care se corelau schimburile interbelice ca să le comparăm cu cele politizate din prezent pe seama cărora funcționează megacompaniile. În măsura în care oferta nu se adaptează la fel de rapid la prețuri ca în interbelic inflația se amplifică. Iar lichiditatea e mai mult îngustată de măsuri, care nu sunt politizate, ci de-a dreptul politice. Probabil că și autorii lor s-au prins de asta, însă e deja prea târziu…
Poate că, privind retrospectiv, lecțiile Republicii de la Weimar ne arată că uneori adaptabilitatea și descentralizarea pot oferi o reziliență economică pe care marile structuri contemporane nu o mai pot replica.
