Pe chinezi îi înțelegem că au vrut să-și lărgească aria de acoperire internațională și au recurs la „foști” din Europa și din lumea democratică, pentru a da impresia de reprezentativitate globală la demonstrația lor de forță. Dar cei invitați au știut bine la ce se expun!
Știau că va fi și Putin acolo, și Kim Jong-un, afirmă Valentin Naumescu, profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca și președintele Asociației Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE), în interviul acordat spotmedia.ro.
Foto: Centrul Politic
Festivitățile din China sunt în măsură să ne dea fiori reci, domnule profesor Valentin Naumescu? E un parteneriat fățiș, să-i spun așa, al autocraților contra democrațiilor?
Nu este o noutate. Este doar multă emoție publică acum și poate ceva mai multă conștientizare la nivelul societății, după impactul vizual al reuniunii dictatorilor care vor să preia conducerea lumii.
De mult știam însă că are loc această „strângere a rândurilor” regimurilor autocrate, dușmanilor valorilor liberale și frustraților din lumea liberă, ultimii preferând să trădeze democrațiile liberale, UE și NATO (uneori să-și trădeze propriile acțiuni și discursuri din vremea când aveau funcții la vârful statelor lor și erau bineînțeles pro-Vest și democrați), atunci când nu mai primesc funcții acasă și constată că au ajuns la periferia politicii, ceea ce nu ar trebui să fie nicio nenorocire pentru un om decent.
Unii „foști” îmbătrânesc urât și plini de ură, că le-a trecut vremea și nu mai sunt băgați în seamă în țările lor, încercând să se „reinventeze” politic și să se agațe cu oportunism de valul revizionismului anti-occidental, poate-poate vor mai primi și ei o firimitură de putere la schimbarea lumii.
Avem, din păcate, și în România o lungă listă cu „foști” care au trecut cu arme și bagaje de partea opusă. Dar asta este o altă discuție. A mai fost acolo și un premier „rătăcit” (în toate modurile posibile) din UE și NATO, pro-rusul Robert Fico din Slovacia, și pare-se un vicepremier bulgar în funcție. Ar fi fost cu siguranță și Viktor Orbán, dacă nu era în concediu.
Să revenim însă la săptămâna demonstrației de forță a Chinei, începând cu Summit-ul SCO (Organizația de Cooperare de la Shanghai) și culminând cu parada militară pentru celebrarea a 80 de ani de la înfrângerea Japoniei în războiul din Pacific.
Conform tradiției lor de cultură politică, autoritățile comuniste chineze adaugă mult simbolism, triumfalism și festivism în comunicarea unor mesaje cheie ale conducerii.
Iar mesajele au fost două: ascensiunea globală a Chinei și „noua ordine mondială” post-Pax Americana. Repet, nu sunt în esență idei noi. Sunt câțiva ani deja de când scriem pe tema axei dictaturilor revizioniste orientale[1], China-Rusia-Coreea de Nord-Iran, care vor să anuleze ordinea mondială bazată pe dreptul internațional și preeminența occidentală.
Este disponibilă în traducere românească și cartea Axa autocraților a lui Anne Applebaum din 2024, care aduce multe detalii inclusiv de natură economică, legate de cleptocrație și corupție. Chiar s-a scris mult pe tema aceasta a axei regimurilor autoritare, și în străinătate și la noi. Mai ales după invazia masivă a Rusiei în Ucraina, în februarie 2022.
O mențiune: noi, România, nu am avut și nu avem o relație proastă cu China, iar Beijingul nu ne-a dușmănit și nu ne-a considerat supușii lor niciodată, nu ne-a impus cu forța regimuri politice pe care nu le-am dorit, nu ne-a agresat și nu ne-a ocupat teritorii, așa cum este cazul Rusiei. Nu asta este problema.
Din păcate, problema este alianța Chinei cu Rusia agresoare și obiectivul declarat al Partidului Comunist Chinez de a impune un alt tip de sistem al relațiilor internaționale. Unul care să legitimeze și să pună la aceeași masă sau chiar în fruntea mesei regimurile care suprimă libertățile individuale și în care, spre exemplu, China să poată înființa secții de poliție secrete pe teritoriul altor țări, cu pretextul inițial de a-i aresta și duce cu forța în sediul ambasadei chineze doar pe disidenții chinezi din străinătate, apoi cine mai știe pe cine?
Ungaria este un caz relativ recent[2] în Europa de înființare de secții de poliție chineze extrateritoriale și de monitorizare a cetățenilor. Este doar un exemplu din ce ar putea să însemne „ordinea chineză”.
Fiori reci? Da și nu. Da, pentru că lumea liberă este profund divizată, iar dezacordurile interne, o parte ideologice (progresism vs conservatorism), o parte induse de războiul informațional declanșat pe rețelele sociale în principal de Rusia, au slăbit Occidentul transatlantic.
Nu, pentru că mai devreme sau mai târziu, chiar dacă poate părea imposibil astăzi, popoarele asuprite din statele dictatoriale orientale se vor ridica și vor răsturna regimurile care vorbesc în prezent cu ipocrizie de „democratizarea relațiilor internaționale” înainte de a ne arăta cum își democratizează ele propriile țări.
Acești autocrați cred că „roata istoriei” s-a întors în favoarea lor, după annus mirabilis 1989, când predecesorii lor au pierdut Războiul Rece, și că a venit vremea acum ca dictaturile să-și ia revanșa.
Ce câștigă Vladimir Putin, dictatorul aflat în mijlocul unui război de agresiune, și care, iată, e așezat la masa autocraților, după ce a fost la cea a lui Donald Trump, în Alaska?
În primul rând, arată că nu este izolat pe plan internațional și nu este afectat de sancțiunile occidentale. O dublă sfidare.
Sfidează așadar nu doar lumea democratică bazată pe reguli și Curtea Penală Internațională de la Haga, care a emis un mandat internațional de arestare pe numele lui Putin pentru crime de război în Ucraina, dar îl sfidează și pe președintele Trump, cu care pretinde că are o relație bună și, chipurile, „discută despre pace”.
De fapt, Putin a mers la „prietenul drag” Xi Jinping, „împreună cu care conspiră împotriva intereselor SUA”, așa cum a observat, în sfârșit, într-o postare amară de acum câteva ore, președintele Trump.
Una dintre fotografiile din China este aceea cu Putin și Narendra Modi, ținându-se de mână. Care este rolul Indiei în acest tablou al „băieților răi” ai lumii?
Fotografia este cel puțin bizară, dacă nu ridicolă pentru dictatorul de la Kremlin, dus de mânuță de premierul indian pe culoarele palatelor puterii din China. Un fel de „nu te speria, nu ești singur în acest război pe care tu l-ai început, te ajutăm noi”.
Imaginea pune în evidentă inferioritate, aproape infantilizantă, poziția Rusiei în sistemul relațiilor internaționale. Pe vremuri, Uniunea Sovietică patrona jocul „băieților răi”, cum spuneți. Acum, Putin este dus de mână, să nu se prăbușească. Și pare doar unul dintre cei micuți și umili, din plutonul încolonat la porțile „Orașului Interzis”.
Dincolo de comicul pozei, glisarea Indiei spre blocul regimurilor autocratice arată foarte rău și dezamăgitor.
Pe vremuri, obișnuiam să spunem că India este cea mai mare democrație a lumii și să avem speranțe în India, pentru viitorul Asiei și al Sudului Global. Acum, riscă să fie aruncată în brațele Chinei, mai ales după războiul tarifelor vamale inițiat de SUA.
Se știe, multă vreme, India „a jucat la două capete”, duplicitar, profitând de petrolul ieftin al rușilor și ajutându-i să evite sancțiunile occidentale, dar măcar pretinzând că este neutră.
India nu se definea până mai ieri explicit de partea Rusiei, iar despre rivalitatea istorică cu China, ce să mai vorbim, era o garanție pentru țările democratice că ascensiunea Chinei nu poate înghiți tot Indo-Pacificul.
Acum, din păcate, când vedem puterile nucleare China, Rusia, Coreea de Nord, India, (poate în viitor și Iranul) împreună în discursul anti-occidental, ne întrebăm dacă Vestul și în special SUA mai au un plan coerent de apărare a ordinii mondiale bazate pe libertăți și pe dreptul internațional.
La începutul războiului din Ucraina, se vorbea despre un război în care se vor confrunta autocrația și democrația. Cum arată acum lucrurile, cine are avansul?
În linii mari, așa și este. Un război al sistemelor de gândire, al paradigmelor politice. Războiul din Ucraina, care nu a început în 2022 ci în 2014, odată cu anexarea Crimeii și secesiunea violentă a Donbasului, face parte la rândul lui dintr-un proiect revizionist mult mai amplu, global, Războiul lui Putin împotriva Occidentului.
Acest război uriaș, hibrid și uneori nevăzut în integralitatea și complexitatea lui, a început în 2008 prin invadarea Georgiei, o mică republică post-sovietică ce aspira, după Summitul NATO de la București din același an, să adere la Alianța Nord-Atlantică.
Unul dintre cele mai proaste lucruri care i se puteau întâmpla Rusiei autocratice a lui Putin nu era neapărat dorința republicilor din fosta URSS de a face alianțe cu Vestul (căci, la urma urmei, alianțe cu SUA au mai făcut de-a lungul timpului și regimuri autoritare de pe mai multe continente), ci democratizarea „străinătății apropiate”, care făcuse parte până în 1991 din închisoarea Moscovei (Ucraina, Republica Moldova, Georgia, Armenia, cu excepția Belarusului, care a rămas o anexă docilă a Rusiei și nu s-a democratizat).
Pentru Putin, subminarea democrațiilor liberale este un obiectiv cel puțin la fel de important ca oprirea lărgirii NATO sau retragerea trupelor SUA din Europa. Vedem bine ce se întâmplă în Georgia, unde războiul hibrid al lui Putin a reușit.
Întrebați cine are avansul? Depinde ce înțelegem prin „avans”. Dacă ne referim la avans ca ofensivă strategică și hibridă, este clar că autocrațiile orientale par să facă de câțiva ani agenda, că au inițiativa pe frontul acestei mega-confruntări și a loviturilor aplicate, că sunt din ce în ce mai asertive, mai pline de încredere, pozează în ipostaze care sugerează ascensiunea și triumful, leagă mai ușor relații de prietenie între dictatorii care le conduc, câștigă aderenți dintre radicalizații frustrați ai societăților occidentale etc., în timp ce democrațiile liberale par tot timpul în defensivă sau uneori în dezacord între ele.
Dacă ne referim însă la avansul economic, tehnologic și militar, la inovație și dezvoltare, la tipul de societate și de cultură politică, la statul de drept, la libertățile individuale și potențialul oamenilor de a-și găsi împlinirea în societăți tolerante și generoase, la nivelul de viață, atunci evident că Occidentul deține încă un avantaj substanțial, aș spune un avantaj pe care dictaturile nu îl vor recupera niciodată.
Din păcate, Războiul lui Putin a întors lumea de la forța dreptului la „dreptul forței”. În aceste condiții, dacă nu înțelege că trebuie să înfrunte cu demnitate, onoare și curaj agresiunea regimurilor autocratice și să ajute victimele mai mici atunci când sunt atacate, lumea democratică se va scufunda tot mai mult în impas, în defensivă, în declin.
Fiecare mic pas înapoi, fiecare milimetru cedat agresorilor va stimula agresiuni și mai mari. Iar tăcerea neutrilor avantajează întotdeauna agresorul în fața victimei, așa cum spunea Elie Wiesel. Este legea nescrisă a bullying-ului.
În fotografia din China, apar și doi foști premieri români: Adrian Năstase și Viorica Dăncilă. De ce e important să fi fost și ei acolo, în condițiile în care la București avem un regim democratic, liberal, chiar și cu vulnerabilitățile lui? După harta de la întâlnirea Trump -Zelenski din SUA, unde România era astfel prezentă, avem acum această prezență românească într-o fotografie, prin cei doi.
…Dezamăgitor, dar e dreptul lor, ca cetățeni ai unei țări libere, să călătorească unde vor. Am spus asta la o televiziune, la prima oră a dimineții când a apărut știrea. S-au reprezentat pe ei înșiși, nicidecum România.
Pe de altă parte, putem purta discuția și din punct de vedere moral, dacă politic ei oricum nu mai reprezintă nimic.
Pe chinezi îi înțelegem că au vrut să-și lărgească aria de acoperire internațională și au recurs la „foști” din Europa și din lumea democratică, pentru a da impresia de reprezentativitate globală la demonstrația lor de forță. Dar cei invitați au știut bine la ce se expun! Știau că va fi și Putin acolo, și Kim Jong-un etc.
Foto: Hepta.ro
Ca foști premieri pro-Vest ai României, cei doi au exprimat în timpul exercitării înaltelor lor funcții opțiuni pe această direcție menționată, au acționat oficial pentru aderarea României la NATO și pentru finalizarea negocierilor de aderare la UE (2004, guvernul Năstase) sau au exercitat pentru prima dată în istorie președinția română a Consiliului UE (semestrul I 2019, prin guvernul Dăncilă).
Au făcut și lucruri bune ca premieri, pe dimensiunea de politică externă. În plus, doamna Dăncilă a primit salariu 9 ani din partea UE, ca membru al Parlamentului European (2009-2018). Nouă ani indemnizație generoasă din partea UE, pentru a participa la finalul carierei politice la un eveniment cu Putin, în care se cântă „prohodul” Occidentului!
În timpul președinției române a Consiliului UE, cu doar șase ani în urmă, prim-ministra Dăncilă chiar părea că este convinsă de valorile și idealurile Uniunii Europene și îmi crease o impresie decentă.
Totuși, dincolo de faptul că este dreptul dumnealor să se bucure de o excursie în China, întrebarea noastră este când erau sinceri și în acord cu mediul politic din jurul lor, atunci când reprezentau opțiunea pro-occidentală a României la Bruxelles, cu ani în urmă, sau acum, când s-au pozat în grupul dictatorilor, agresorilor și regimurilor criminale, care amenință vecinii sau chiar invadează țări democratice, care își ucid opozanții, care suprimă partidele de opoziție, care refuză libertatea presei sau statul de drept?
Cine sunt ei, de fapt, ca oameni? Câte astfel de surprize vom mai avea în viitor, dintre politicienii cărora România (statul român și societatea românească) precum și instituțiile UE și euro-atlantice le-au oferit totul în ultimele decenii, dacă Occidentul va lăsa în continuare impresia că este slab și pierde lupta cu dictaturile? Vor trece din ce în ce mai mulți dincolo?
[1] https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/axa-rusia-iran-coreea-de-nord-se-va-alatura-si-2311261.html
[2] https://www.newsweek.com/china-police-officers-patrol-nato-member-hungary-1878625
