Apare întotdeauna un moment T zero, de la care pornind se decretează că „așa nu se mai poate″ și că trebuie luate măsuri – evident, „dure″. Când, de fapt, nici nu ar fi trebuit să se ajungă aici, adică deficitul ar fi trebuit evitat din capul locului. Sau, dacă nu se putea altfel, deficitul ar fi trebuit ținut sub control de la bun început, prin măsuri de atenuare luate devreme și nu în ceasul al doisprezecelea.
Evident, însă, că este mult mai ușor și comod din punct de vedere politic să te împrumuți tot mai mult și să-ți majorezi gradul de îndatorare în loc să treci la acțiuni de ajustare. Cel puțin câtă vreme piețele financiare îți tolerează comportamentul. Știm însă foarte bine că nu se poate miza la nesfârșit pe răbdarea lor, iar schimbările de sentiment și percepție ale investitorilor sunt adesea bruște și fără „somație″.
Plus că nu poți controla, ca stat, ceea ce se întâmplă în afara ariei tale de jurisdicție, lucruri care însă pot influența masiv costurile la care te împrumuți și disponibilitatea ca atare a finanțării. De aceea e bine să fii pregătit și să-ți consolidezi, pe cât posibil, reziliența internă, ca să nu rămâi descoperit în caz de turbulențe externe.
Din păcate, cel mai adesea, statele se trezesc descoperite în mod subit și fac heirupuri pentru a nu li se retrograda ratingurile de credit sau mai rău. Iar ceea ce logica economică dictează că e cel mai bun lucru de făcut – să reduci cheltuielile și risipa – se dovedește de fiecare dată a fi și cel mai dificil de implementat. Iar asta din motive atât politice, cât și juridice. Nu poți da oameni afară de pe o zi pe alta, nu poți desființa rapid structuri inutile, nu poți nici să reziliezi automat contracte de achiziții publice păguboase și nici nu poți elimina pe repede înainte programe de subvenții și investiții publice care nu își au rostul.
Așa că ajungi la singura soluție la îndemână pe termen foarte scurt: majorezi taxele. Pentru că asta nu presupune, de multe ori, decât să schimbi o cifră în Codul fiscal, prin ordonanță de urgență. Și pentru că, până la urmă, singura sursă solidă de venituri bugetare este economia internă.
Dar tocmai de aceea, a-i impune poveri fiscale suplimentare este cea mai proastă idee. Oricât de prăfuită ar fi metafora, înseamnă literalmente să omori găină care face ouă de aur sau ouă pur și simplu. Căci creșterea de impozite vine să se adauge înăspririi accesului la finanțare și majorării costurilor acesteia pentru sectorul privat, determinate de amplificarea îndatorării statului, în condiții de deficit scăpat de sub control.
N-ar fi mai bine, atunci, să stimulezi creșterea economică, pentru ca din surplusul rezultat, ce generează și încasări suplimentare din taxe, să-ți acoperi deficitul bugetar? Și nu vorbesc de stimulare în sens etatist, prin creșteri de cheltuieli, respectiv subvenții, și prin noi programe de „investiții publice″ – și includ aici și fondurile UE nerambursabile.
Citește pe Antena3.ro
O fată de 14 ani a murit după ce și-a făcut implanturi mamare şi lifting de fese. Chirurgul era iubitul mamei ei
Nu, vorbesc de stimulare „capitalistă″: eliminări de restricții, poveri și blocaje birocratice, liberalizare de reglementări excesive și așa mai departe. Tot ceea ce ține economia în loc și care, în vremuri mai puțin „interesante″, hai să spunem că e tolerabil, ar trebui dat la o parte fără ezitare în momente de stres bugetar maxim.
În acest fel, rulajul business-urilor și profitabilitatea acestora s-ar majora și s-ar atrage și capital proaspăt, în investiții noi. Toate acestea, coroborate, ar crește baza de impunere a taxelor și impozitelor, ajutând semnificativ la reducerea deficitului. Mai mult capitalism ar consolida fiscal România în mod trainic.
Ca să închei clar, programul actual ne ajută doar să ne împrumutăm în continuare pentru ne finanța deficitul, iar noi avem nevoie să-l micșorăm. Și pentru asta trebuie să crească economia.
