O agendă
Acum aproape cinci ani, tocmai câștigasem concursul de șef al Muzeului ASE. Treaba mea acolo a început cu ceva plicticos dar necesar, inventarul. Circulam cu un grup de doamne și domnițe, majoritar contabile, după mine și număram suluri cu diplome, medalii, scrisori de felicitare, plachete și alte dihănii la fel. La un moment dat, una dintre membrele comisiei mi-a spus : ”Don Tomiță, cre’ că și-a uitat agenda de telefoane don profesor Vorovenci (n.n.: antecesorul meu) aici. I-o dați înapoi?”
Am luat carnețelul și vreme de vreo câteva ore nu i-am dat nicio importanță. În timp ce beam o cafea lângă ASE, m-am uitat la el și am văzut scris pe prima pagină ”1983„. Mi-am dat seama că nu putea fi al domnului Vorovenci. Am continuat să mă holbez pe paginile lui și am realizat ce aveam în mână: programul zilnic al ambasadorului Republicii Socialiste România la Bruxelles din anul 1983. Iulian Văcărel a fost timp de mai multe decenii profesor la ASE, ministru adjunct de finanțe între 1960 și 1978, ambasador al RSR în Belgia și Luxemburg între 1978 și 1986. În 1993, a fost primit în Academia Română, a publicat multe lucrări despre finanțe, economie și asigurări. A decedat la venerabila vârstă de 91 de ani, iar familia a avut amabilitatea să doneze ASE o mare parte din biblioteca sa, obiecte personale, printre care și roba de academician. Între ele, era și agenda care părea ceva insignifiant.
Prelucrarea tovarășilor diplomați
Anul 1983 nu era unul bun pentru diplomația românească. Cu un an înainte, în Franța, Securitatea încercase să-i asasineze prin mâna agentului Pavel Haiducu pe scriitorii dizidenți Paul Goma și Virgil Tănase. Ieșise un scandal internațional îngrozitor și președintele Francois Mitterand personal nu ezitase să acuze puterea de la București. Regimul începea să fie din ce în ce mai izolat și criticat. Se declanșase nebunia lui Ceaușescu cu achitarea datoriei externe, așa că și ambasadele stăteau pe bugete de avarie. În afară de recepții la care erau invitați din motive de protocol, unde probabil se bucurau de o goffră de Liege și o bere de abație gratis, diplomații RSR nu prea făceau mare lucru. Ei se manifestau însă viguros pe frontul ideologic. O parte din existența lor se petrecea în „ședințele biroului organizației de partid”, ”învățământ politico-ideologic”, ”sedințele grupelor sindicale”. Chestiile astea aveau loc câteodată și de două ori pe săptămână, așa că ne putem închipui un grup de tovarăși cu mutre demn-serioase, care ascultau, citite din Scînteia, cuvântările geniale ale lui Nicolae Ceaușescu despre „neatârnare și neamesticul în treburili interne”.
Pe 27 ianuarie 1983, în agendă e consemnat sec: ”Șed. festivă aniv. tov. N.C.”, de la ora 17,45. Era un eveniment „de casă“ la care participau salariații ambasadei. Nu cred că au băut palincă și au îngurgitat mici și muștar în cinstea ”marelui cârmaci”. Poate au făcut recitări din Păunescu și Vadim Tudor, ori au cântat pe mai multe voci „Partidul, Ceaușescu, România”, în timp ce blestemau, în forul lor interior, faptul că pierd niște vânzări accelerate, de seară, la super-market. La fel vor fi făcut și pe 30 decembrie 1983, când au fost convocați la o ședintă festivă unde au cântat ”Republică măreață vatră”, fiindcă ratau shopping-ul de dinainte de revelion.
Marea familie comunistă din Luxemburg
Relațiile politice, chiar și cu spectrul de stânga (comunist sau socialist) din Belgia păreau cvasiinexistente. În schimb, își făcuseră cărare spre Ambasada RSR importanții comuniști luxemburghezi. Adică vreo trei, poate patru, cam din aceeași familie, bazată pe comunism dinastic. Dominique Urbany era președintele de onoare al PCL, fiu-său, Rene, președintele în exercițiu, iar un nepot, Serge, steaua în ascensiune a partidului. Asta îmi aduce aminte de unul, contele Zambra, care în 1990 făcuse la București un partid cu mă-sa și bunică-sa. La urma urmei și Ceaușescu guverna cu nevastă-sa și îl pregătea pe Nicu să ia puterea, așa că relația cu tovarășii Urbany părea firească. Ce să-i fi mânat în luptă pe cei din clanul luxemburghez să se împrietenească cu românii? Poate li se aduceau flacoane de Gerovital și Pell-Amar unguent pentru reumatism, cu valiza diplomatică? În august, când majoritatea diplomaților români, inclusiv ambasadorul erau în concediu în țară, apare notat ”27VIII-3IX- vizită deleg. Lux”, de unde am tras concluzia că domnii Urbany vor fi trecut la o relaxare pe litoral, la noi. La ”tratament și odihnă” a mai ajuns în vara lui 1983 și Jef Sleekx, un șef mediu din Partidul Socialist Flamand. O fi plătit ceva sau era un gest de solidaritate pentru servicii reciproce?
Curat cultural
M-am uitat în continuare pe agendă după ceva evenimente culturale făcute de ambasadă: aproape nimic. Pe 9 martie, se consemnează un recital al pianistului Radu Lupu care stătea în Marea Britanie, dar nu renunțase la cetățenia română. Mi-e greu să cred că diplomații români ar fi investit ceva în concert. Radu Lupu, foarte cunoscut pe plan internațional, era disputat de mari impresari. De obicei, îi organizau ei manifestările.
Un caz ciudat e al sculptorului Idel Ianchelevici, un româno-evreo-belgian, fost simpatizant comunist în tinerețe. În anii ’50-’70, avusese o cotă internațională destul de bună, dar la începutul anilor ’80 nu mai era foarte în vogă. M-am întrebat de ce ajunsese un obișnuit al ambasadei, unde făcea foarte frecvent vizite. Omului îi plăcea să aibă muzee consacrate. Se deschiseseră unele dedicate lui în Franța, Olanda și Belgia și își dorea și în România, așa socialistă cum era. Se pregătea să doneze în țară un număr de sculpturi și desene, chestie care s-a și întâmplat în 1985. Nu i s-a făcut nici un muzeu strict personal, dar tot a căpătat ceva, în 1992 a devenit membru de onoare al Academiei Române.
L-am lăsat la urmă, în calitate de moț pe tortul diplomației culturale românești din anii „80 pe tovarășul scriitor Paul Everac, devenit în 1993-94 președinte al TVR, adică fix în epoca marilor manipulări mediatice ale lui Ion Iliescu & comp. Ce o fi căutat Everac la Burxelles în 1983? Probabil era într-o ”călătorie de documentare”, fiindcă în 1976 făcuse frumos în fața regimului și scrisese piesa de teatru ”Un fluture pe lampă” în care veștejea și afurisea emigrația reacționară, fugită din paradisul lui Ceaușescu.
Despre activități cu diaspora, există o singură însemnare în tot anul ”25 noiembrie-18,30, colonia română”. Probabil a fost o întâlnire cu rarii specialiști ajunși în Belgia cu misiune și lăutarii care o mai puneau de o periniță contra valută prin intermediul Asociației Române de Impresariat Artistic.
Plimbăreți de partid și securiști
Dintre tovarășii de la vârful nomenclaturii PCR care au trecut pe la ambasadă în 1983 au fost trei oameni „importanți”: Vasile Pungan, Ion Pățan și Ilie Verdeț. Tovarășul Pungan era ministru al comerțului exterior și, dacă e să ne luăm după generalul Ion Mihai Pacepa, ar fi avut o relație, pe când era ambasador la Londra, fix cu Elena Ceaușescu. A fost unul dintre personajele de care ambasadorul Văcărel s-a ocupat direct, oferindu-i un dejun și plimbându-l prin Bruxelles. Tovarășul Pățan era considerat și el specialist în comerț internațional, în plus era membru în Comitetul Politic Executiv al PCR. Cazul lui Ilie Verdeț e mai special. Ceaușescu îl rotise din funcția de prim-ministru în 1982, dar îl menținuse ca secretar al C.C. al PCR și îi dăduse o sinecură de consolare, șef al Consiliului Central de Control Muncitoresc. Poate tot ca să nu se plictisească prea tare și să nu cârtească îl lăsa să se plimbe. În noiembrie 1983, în drum dus-întors spre o destinație rămasă necunoscută, a făcut escale de câte două zile la Bruxelles, lucru rar și pentru nomenclaturiștii de vârf. În plus, a fost luat și dus la aeroport de către ambasador, ceea ce arată că i se mai dădea importanță. Ce o fi făcut în cele patru zile? Poze cu amorașul care urinează, vestita statuie Manneken Pis?!
În rest, vizitatori frecvenți erau niște acoperiți de la diverse firme de comerț exterior ale Securității, precum Dunărea, Argus sau Terra. Asta nu însemna că ar fi fost cine știe ce relații economice cu Belgia, fiindcă respectivii cumpărau-vindeau orice, respectând sau nu legislația statelor unde acționau la ordinul comandantului suprem de a scoate valută din piatră seacă.
O țară izolată
Tot felul de suveraniști, conspiraționiști, paranoici și nostalgici o țin una și bună că pe vremea lui Ceaușescu România era o țară demnă, respectată pe plan internațional, care făcea și desfăcea jocuri mondiale. Ei bine, agenda domnului academician Văcărel (altfel un economist de marcă) arată că regimul condus de un dictator megaloman, cu proiecte economice aberant- halucinante reușise să ne arunce într-o izolare destul de strictă și să lase ambasada fără cheltuieli de reprezentare. Noroc că mai aveau sporadic diplomații români parte de distracție gratis, ca atunci când, pe 11 octombrie 1983 au fost invitați la ”Circul din Moscova”, care se producea la Bruxelles.
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.
