De 173 de ani, Casa Capșa este martoră și participantă la istoria Capitalei, a României. Povestea a început în 1852, când frații Capșa au deschis prima cofetărie, aducând în București gustul rafinat al dulciurilor pariziene. Mai târziu, în 1886, a fost ridicat Hotelul Capșa, unul dintre cele mai elegante din epocă. În timp, restaurantul și cafeneaua au devenit locul de întâlnire al scriitorilor, artiștilor, oamenilor politici și al boemei bucureștene, transformând Capșa într-un simbol cultural. Năbădăiosul Arghezi descria în tușe-brici spiritul locului: „Capşistul e un individ inteligent şi primejdios și critica reală se face la Capșa, nu în presa literară. Dacă ești prost la Capșa, este imposibil să fii inteligent altundeva, măcar în scris.” Drăcos poetul, dar ce poet, ce jurnalist!
Un cojocar aromân trece Dunărea
Casa Capșa, decăzută din strălucirea ei (de odinioară), mai ales după 1989, a fost extrasă recent din lâncezeală și degradare, redându-i-se patina regală a buricului bucureștean. Dar de ajuns cu reperele, să dezvăluim, mai bine, de unde i se trage numele, doar am deschis „Dicționarul”, nu? Etnologul Gheorghiță Ciocioi are cuvântul: „Ctitorii celebrei Capșa sunt nepoții aromânului Dumitru Capșa, cojocar, trecut la nord de Dunăre (un timp și peste Carpați) în ultima parte a secolului al XVIII-lea. Povestea Capșei – a «redacției redacțiilor» bucureștene, a bomboanelor plecate de la frații aromâni către casele regale de prin vecini – o știm cu toții… De unde, totuși, numele de Capșa, cunoscut într-o vreme în întreaga Europă?”
„Pârlitu’” devine faimos în urbea lui Bucur
Chiar așa… „În mediul grecesc, aromânilor săraci, trecuți printr-un mare necaz, li s-a spus «capsu» – biet, sărac, amărât. Trăitorii mai multă vreme printre slavi au devenit Kapșa/Kapcea, Kapșarov etc. Kapsu, la aromâni, provine dintr-o formă de viitor/conjunctiv a verbului grecesc a arde: κάψω. Tot de aici, Capsali (persoană «specializată» în incendii «controlate» – cum ar fi arderea resturilor de vegetație de pe câmpuri pentru o comunitate, un militar însărcinat cu incendierile în teritoriul inamic etc.). Un capsu «aromân» era un om ce rămăsese fără casă în urma unui incendiu («i-a ars casa»), un scăpătat, un «pârlit», demn de compătimit: biet, sărman, amărât – cum s-a amintit. O poreclă ajunsă nume. – De mai bine de un veac și jumătate, unul faimos în urbea lui Bucur.”
Dinspre Dunăre, Ștorobăneasa
După un nume faimos, a venit rândul unuia care sună cel puțin frumos – Ștorobăneasa. De unde (ni) se trage? „Ștorobăneasa este o așezare din sudul județului Teleorman ce are în componență și satul Beiu – unde se află conacul familiei Noica (stabilită aici de la sud de Dunăre). Numele așezării (și moșiei) Ștorobăneasa provine de la cel al unui moșier local (poate chiar întemeietor al satului), numit Ștărban/Ștărªban/Ștăroban. Numele dat, prezent și astăzi în valea Dunării (zona Sviștov, Belene, Nicopole), își are originea într-un nume protector slav sud-dunărean – ștărb(e)/ ștărb(o), dat pruncilor pentru a fi salvați de la moarte – în familiile ai căror copii au trecut mai înainte la cele veșnice, răpiți de crunte molime.” Înțelesul? „Înțelesul este de om cu un defect fizic ușor (șchiop, surd, olog etc.). Astfel, se credea că moartea îl va ocoli pe copilul nelăudat de semeni, având un nume deloc pe placul ei. Uneori, ștărban («ștărb» + terminația «an») e întâlnit ca poreclă, în viața de zi cu zi, pentru un om cu oarece neajunsuri fizice (și chiar cu probleme psihice ușoare). Astăzi, nume de familie în Balcani: Ștărban, Ștorban, Ștărbanov etc. Teleormanul «s-a ales» cu Ștorobăneasa (Ștărbăneasa).”
O coadă de cal peste capul ras
Alt nume de localitate cu înțeles uitat – Poroschia (în trecut, și Poroșchia, Poroischia): „Nume al unei comune de lângă Alexandria, Teleorman. – Luat după cel al unei câmpii din apropiere, corp de moșie, la întemeierea ei. De proveniență slavă sud-dunăreană. Din poroi – câmpie întinsă, brăzdată de șanțuri lungi, mici râpe, gropi, formate după o ploaie puternică, greu cultivabilă. Loc numit astfel – poroischia, poroiștie, poroschie.” Și-acum, de unde ne vin „perciunii” (da, chiar așa, perciunii!)? „I-am «împrumutat» de la turci (dacă nu cumva de la cumani) – perçem. La rându-le, turci/cii au luat perçem-ul de la persani – pârçam. În persană, sensul e acela de șuviță/suvițe, moț, smoc de păr, ca o coadă de cal, peste capul ras; păr de coadă de cal așezat în vârful unei lănci; steag. Cuvânt compus din persanul «par» – «aripă» și verbul «çamīdan» – «a lăsa să atârne». În turca otomană, «șuviță de păr lăsată pe frunte» (Bursalı Lâmii Çelebi, Hüsn ü Dil, aprox. 1520). Șuvițele, «moațele» de păr, ca niște «aripi», de la tâmple – perciunii românesti.”
Despre Porcu – sfântul, nu animalul!
În continuare, o curiozitate: de ce numele de familie Porcu nu se revendică de la cel al animalului știut de toți, ci de la cel al unui… sfânt? „Ar părea o glumă… Nu e. Numele de familie Porcu provine dintr-un diminutiv slav (Porko) al numelui de botez Poro. Înregistrările sunt nu puține (printre slavii sudici, mai ales), numele de Porko ajungând unul de familie – în forma dată, ori cu terminația «ov» – Porkov. Numele de Poro este o prescurtare a numelui de botez Porfir/ii (Πορφύριος) – sfânt prăznuit pe 26 februarie. Poro a dat, de asemenea, numele de familie de Porov, Porovski, Porho, Poroho. Prefacerea lui Poro în Porko, în slavă, are loc după «calapodul» Ivan-Ivanko. Desele contacte cu slavii din unele zone, bată-le vina!”
Citește pe Antena3.ro
O femeie a murit electrocutată pentru că a intrat în cadă cu mobilul aflat la încărcat
„Necunoscuta” casei
Nu cel din urmă cuvânt cu înțeles uitat – nevastă: „Nevasta «vine» din medio-bulgară: «nevesta» – femeia în ziua nunții («mireasă») și imediat după aceea. Cei mai mulți cercetători slavi consideră numele o prescurtare a termenului «neizvestna» = necunoscută (din rădăcina veche slavă «ved» = a ști, a cunoaște). Sensul fiind de fată tânără «necunoscută», fecioară. În legătură cu ritualul aducerii acasă, primele zile de după nuntă: rudele nu îi spuneau pe nume, fiind «necunoscuta» casei. Termen folosit în acatistele slave ale Maicii Domnului pentru grecescul «Nimfi animfefte» = Mireasă nenuntită («Nevesto nenevestna»), tălmăcit la noi prin «Mireasă, pururea fecioară». La români, nevesta/ nevastă a căpătat înțelesul de soție, «muierea» cuiva.”
Capul plecat
În încheiere, deslușirea unui proverb celebru: „Capul plecat sabia (nu) îl taie?” Gheorghiță Ciocioi: „La români, capul plecat nu ar fi tăiat de sabie. La turci, proverbul – susțin unii români – ar fi cu totul pe dos: capul plecat va fi tăiat de sabie. – Nici pomeneală însă, în ultimul caz! Ori poate că e vorba doar de o glumă la mijloc. Proverbul, așa cum îl știm, e la origine unul turcesc, răspândit la toate popoarele balcanice. După turci, își are începuturile în Coran (sunt nu puține studii despre proverbele turcești inspirate de Coran). În turcă, sună astfel: «Eğik başı, kılıç kesmez!», având exact înțelesul de la noi. Proverbul cunoaște mai multe variante (legate de îndurare la plecatul capului, netăierea gâtului etc.). Turcii au însă, da, și un proverb despre viclenia «plecării capului» cuiva. Un astfel de cap plecat/strâmb ar putea «tăia»/frânge multe săbii («eğri başı kılıç biçer»).”
„Ctitorii celebrei Capșa sunt nepoții aromânului Dumitru Capșa, cojocar, trecut la nord de Dunăre (un timp și peste Carpați) în ultima parte a secolului al XVIII-lea.”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„În mediul grecesc, aromânilor săraci, trecuți printr-un mare necaz, li s-a spus «capsu» – biet, sărac, amărât.”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Trăitorii mai multă vreme printre slavi au devenit Kapșa/Kapcea, Kapșarov etc. Kapsu, la aromâni, provine dintr-o formă de viitor/conjunctiv a verbului grecesc a arde: κάψω.”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Un capsu «aromân» era un om ce rămăsese fără casă în urma unui incendiu («i-a ars casa»), un scăpătat, un «pârlit», demn de compătimit: biet, sărman, amărât.”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Dacă ești prost la Capșa, este imposibil să fii inteligent altundeva, măcar în scris.”, Tudor Arghezi
››› Vezi galeria foto ‹‹‹
