Generații întregi săreau din trenul care oprea câteva minute la Ciulnița, ca să-și ia o plăcintă caldă cu brânză de la ghișeul de pe peronul gării.
Celebra plăcintă caldă parcă ne aștepta fie în drum spre mare, fie la întoarcere.
Dar mai ales când navetiștii schimbau dimineața trenurile spre Călărași și Slobozia.
Doctori, ingineri sau te miri ce tineri absolvenți care zi de zi, cu trenul de navetă legau prietenii, se revedeau dimineața, se despărțeau pentru restul zilei și se revedeau obosiți seara, la întoarcerea spre casă.
O zi de iarnă geroasă ce s-a transformat într-o vijelie cu valuri de zăpadă care cădeau fără încetare din cer.
Nimic nu mai circula din cauza troienelor.
Gara Ciulnița devenise în acel moment o oaza de refugiu în acea imensitate albă a Bărăganului.
Iar inima acestui loc în care oamenii se strânseseră pentru a se simți ocrotiți de natura dezlănțuită era un godin care ardea în mijlocul sălii de așteptare.
Viscolul șuiera turbat afară, iar godinul își făcea treaba încălzind lumea rebegită blocată în acel loc singuratic pierdut în pustiul de zăpadă și aducându-le un moment de pace și siguranță în inimi.
Era căldură, era siguranță, era suflet, era speranță.
Dar mai ales, nu eram singuri.
Parcă niciodată n-am simțit mai profund ce înseamnă liniștea pe care ți-o insuflă comunitatea omenească izolată și adunată împreună în caz de primejdie.
Ajutorul era acolo, nimic rău nu putea să se întâmple deoarece eram împreună.
Asta a fost acum jumătate de secol când eram proaspeți absolvenți de facultăți și plini de entuziasm oricât de grele erau momentele pe care le parcurgeam.
Iar astăzi am trecut din nou prin Ciulnița și sufletul a început să lăcrimeze.
Gara, ridicată în perioada antebelică pe drumul ce lega Regatul României de Dobrogea nou intrată în componența Țării, a devenit astăzi o ruină.
Fără peron, cu uși bătute în cuie, geamuri fără cercevele, dar, în mod ironic, o plăcuță care a rezistat în dreptul unui geam: „Patiserie”, o amintire a ceea ce a fost cândva punctul de mândrie al Gării Ciulnița.
Cumva, apusul acestei gări, ca și al altora aflate pe drumul spre Mare, seamănă cu apusul generației navetiștilor.
Lumea începe cu generația de astăzi, ce ne mai trebuie ce-au construit înaintașii?
