Crucea de Piatră. Povestea „Guvernatorului” Șmil Olschanetsky, emigrantul rus care stăpânea cartierul prostituatelor

Rusul care a patronat bordelurile

Micul cartier insalubru, „sinistra mocirlă pe nume Crucea de Piatră”, așa cum era caracterizat de lumea bună a Micului Paris, a fost deopotrivă refugiul marilor infractori ai perioadei interbelice. 

Cvartalul care se întindea între strada Nerva-Traian şi biserica Bradul Staicu, pe o lungime „de vreo 200 de metri şi mai puţin de 30, lăţime”, a fost ani la rând domeniul patronat de Șmil Olschanetsky, un rus pripășit la București în timpul Primului Război Mondial și recunoscut în anii 30 drept „guvernatorul” cartierului Crucea de Piatră.

De numele acestui lider al ceea ce astăzi am numi lumea interlopă a Bucureștiului se leagă o lungă serie de crime, răpiri, escrocherii, finalizate cu familii ruinate. 

Moșia celei mai bogate familii de boieri, transformată în târg al plăcerii

Renumitul cartier Crucea de Piatră s-a născut pe moșia care a aparținut vechii familii a Dudeștilor, recunoscută drept cea mai bogată din țară, de același calibru cu familiile Cantacuzinilor și Brâncovenilor. 

Cel din urmă care a purtat acest nume a fost Vornicul Nicolae Dudescu, nepot al lui Antioh Cantemir și unchi după mamă al poetului Iancu Văcărescu. Apreciat drept un personaj extravagant, vornicul și-a amanetat întreaga avere (casele și moșiile) cu o dobândă foarte mare. Banii obținuți astfel i-au fost necesari pentru a duce la capăt o misiune importantă: întâlnirea cu Napoleon I, pentru a obține de la acesta recunoașterea unirii Principatelor Române. Urmașul familiei de boieri nu a mai reușit să-și recupereze averea, iar din marea moșie a Dudeștilor n-au mai rămas nici zidurile, transformându-se treptat într-un „târg al cărnii cu tarif”.

Recomandări

Mărturia unui dezertor rus din batalionul „Somalia”, care recunoaște că a comis crime de război: „I-am împușcat pe toți în spatele capului”

„În amintirea întoarcerii fericite a lui Dudescu, s’a ridicat în anul 1802 crucea Dudescului în calea Dudeștii (în colţul în care începe azi strada ce-i zice: Crucea de Piatră)”, se arată într-un articol dedicat mahalalelor bucureștene, publicat în Realitatea Ilustrată, ediția din aprilie 1939. 

Acest monument a devenit în timp loc de pelerinaj pentru credincioșii Bucureștiului. Erau aprinse aici lumânări, iar locul a avut o încărcătură aproape mistică. În anii ocupației germane din Primul Război Mondial, ofițerii germani au încercat în zadar să distrugă crucea de piatră, deranjați de adunările populare organizate aici. „Un grup de creştini în frunte cu un demnitar al Municipiului a intervenit, cerând Primăriei menţinerea crucii. Crucea a fost însă minată într’o noapte, dar n’au reuşit să distrugă decât o parte din ea”, se arată în articolul citat.

Cartierul celor 22 de lupanare

În paralel cu ritualurile creștine organizate în fața crucii din piatră, pe străzile la intersecția cărora se afla acest monument s-a dezvoltat cartierul lupanarelor, așa cum erau denumite în epocă bordelurile. În anii de după Marele Război, Crucea de Piatră număra 22 de case de toleranță, majoritatea insalubre. 

Recomandări

Misterul crimelor în serie din satul Sălcuța: 5 oameni ucişi şi niciun vinovat. Principalul suspect, numit „urmaşul lui Rîmaru”, a fost condamnat pe viață şi apoi achitat definitiv

Doar una era mai răsărită, cunoscută, cum altfel decât sub denumirea de „Cassanova”. Clădirea era ceva mai curată, avea etaj, iar aici clienții erau selectați din rândul negustorilor înstăriți, dar care nu-și permiteau să se întrețină cu prostituatele de lux care frecventau Calea Victoriei.

„Crucea de Piatră, strada şi sediul principal al bordeielor se întinde, ca o caracatiţă fetidă, pe străzile Nerva Traiani, Cantemir până în Câmpoduci. Sunt case mizere şi dărăpănate, cele mai multe, unele din paiantă, fără etaj (afară de «Cassanova»” palace-ul din Crucea de Piatră ridicat de curând). Locuinţele sunt împrejmuite de curţi pline de zoi în care zi şi noapte neîntrerupt se desfăşură marele târg al cărnii cu tarif. Lumea care frecventează aceste localuri e compusă din şcolari, soldaţi, băeţi de prăvălie, vânzători ambulanţi, olteni”, este descrierea pitorească a notoriului cartier, publicată în revista Realitatea Ilustrată sub semnătura poetului Camil Baltazar.

Crucea, o prelungire firească a vastei ospătării populare

Cartierul bordelurilor s-a dezvoltat natural, în prelungirea Căii Văcărești, arteră cunoscută în perioada interbelică pentru bodegile și prăvăliile frecventate de funcționari, comercianți, negustori, precupețe, elevi de liceu și cerșetori. 

Recomandări

Cum au ucis rușii la 5 dimineața o familie de ucraineni, mama, tata, doi copii și o bunică, la trei zile după ce Trump l-a primit cu aplauze pe Putin

„Calea Văcăreşti este un fel de anticameră, mai luxoasă, a căii Dudeşti. Din Văcăreşti încep ceainăriile, cârnăţăriile, bodegile şi prăvăliile în cari se vinde pandişpan şi covrigei, dar calea Văcăreşti mai păstrează oarecare aparenţă. Una din caracteristicile acestei străzi era faimoasa Hală a Vechiturilor. (…) E un vestigiu al generaţiei vechi care moare şi care de aci se aprovizionează cu un pat, un şifonier, un candelabru şi cine mai ştie ce ustensile trebuincioase gospodăriei”, scria Camil Baltazar în 1939.

Din Calea Văcărești se ajungea pe bulevardul Dudești, în anii 30 cel mai populat cartier al Bucureștiului, unde brutarii, simigerii, lăptării, măcelării, băcănii şi bodegi, toate dau străzii un aspect de „vastă şi copioasă ospătărie populară”. 

La imagine contribuiau evident şi grătarele cu mititei care erau etalate direct în stradă, între butoaiele de vin depuse chiar pe trotuar, făcând astfel circulaţia cu totul anevoioasă. De altfel Dudeşti era în acei ani unul din cele mai populate cartiere din toate „Căile: Rahovei, Griviţei sau Moşilor”, arată sursa citată. Și pentru ca întreg decorul să ofere chiar totul clienților care îi treceau pragul, pe o arteră laterală s-a dezvoltat în mod firesc micul cartier al bordelurilor bucureștene.

Din orice nenorocire puteai scăpa, din Cruce, niciodată

Fetele care ajungeau prostituate în vestita mahala Crucea de Piatră veneau în general de la țară, aduse la București de gândul căpătuielii. Erau cumva ademenite aici de matroane cu ochiul format, pe atunci numite „țațe”, care le pândeau chiar la Gara de Nord. Le promiteau adăpost, hrană și loc de muncă. Odată chiriașe ale unei case de toleranță, lepădau costumul popular și îmbrăcau rochiile decoltate în stil lux de carnaval, concepute pentru a atrage clienți. Deveneau astfel captive ale unei lumi obscure din care nu mai avea scăpare. 

„Vin, în portul lor pitoresc şi cinstit, vorbind o limbă dialectală şi atât de sfioase încât nu îndrăznesc să înfrunte privirea unui bărbat. Iar peste câteva luni de zile, nimeni – nici chiar mama care le-a născut – nu le-ar mai recunoaşte, în luxul lor de carnaval, agăţând fără ruşine oamenii de pe stradă, tocmindu-se cu clienţii ca nişte precupeţe şi utilizând, în conversaţiile lor, expresii pe care peniţa refuză să le reproducă. Căci educaţia, în Crucea de Piatră, se face repede. De-abia descinsă în bordel, novicea e luată în primire de noile ei, camarade… ”, nota presa anilor 30.

„Din oricare situație nenorocită mai poate nădăjdui cineva să scape, din «Cruce» însă, niciodată. O fată intrată într’unul din aceste bordeluri nu are decât două eșiri: balamucul sau morga”, este mărturia tristă dată de una dintre prostituate unui cronicar al ziarului Curentul. Fetele erau folositoare atâta timp cât erau sănătoase, în putere și capabile să răspundă cerințelor clienților. Odată ce se îmbolnăveau, erau alungate din bordel.

„Căci, de murit, rar moare câte una acolo. Când agonizează, patroana le aruncă în stradă, ca pe niște câini otrăviți”, mărturisea una dintre fetele din Cruce, într-un interviu acordat ziarului Curentul, ediția din 13 aprilie 1930.

Apașii din Crucea de Piatră

Cartierul lupanarelor a atins apogeul în perioada 1911 până la începutul războiului, sub comanda lui Șmil Olschanetsky, recunoscut în tot Bucureștiul drept „guvernatorul” Crucii de Piatră. Doar el singur coordona peste 80 de prostituate și avea în subordine zeci de țațe și apași. „Apașii” era denumirea dată în acea perioadă pentru aghiotanții proxeneților de prim rang, erau cei care rezolvau cu violență problemele, purtau războaiele de stradă cu rivalii, eliminau concurența nedorită din alte cartiere și păzeau cu arme de foc bordelurile din Cruce. Nu se temeau de autorități și chiar atacau sediile de poliție atunci când unul dintre ei era arestat.

„O bandă de apași, aflând că niște dușmani și rivali ai lor se află reținuți la circumscripția 23-a, pentru o infracțiune, au dat asalt localului circumscripției, au pătruns în arest și după ce au bătut îngrozitor pe acești dușmani, au lovit și rănit pe ofițerii de poliție și au devastat localul, distrugînd mobilierul”, nota ziarul Dimineața, în ediția din 20 iulie 1911.

Numele de „pește” era utilizat în București încă din acei ani, iar indivizii erau descriși drept clienți ai pușcăriilor și ultima scursoare a societății. Oficial se recomandau drept „amanți”, dar toată suflarea din Cruce știa că în realitate era stăpânul femeii care își vindea trupul.

„Pe lîngă casele de prostituție din crucea de piatră trăesc – ca în jurul tuturor caselor de toleranță – o sumă de indivizi fără nici o profesiune, clienți ai pușcăriilor, ultima scursoare a societăței, oameni cari nu se rușinează să fie întreținuți ai acelor femei; acești indivizi sînt caracterizați, în ilimbagiul vulgar, cu epitetul de «pești». Nu fac nimic toată ziua. Nu au nici o ocupație, stau tot timpul prin cîrciumi și taverne, prin cafenelele de a V-a, mînă din partea locului, jucînd mai totdeauna biliard sau table, îmbătîndu-se în fiecare zi. Acești oameni sînt întreținuți de nenorocitele femei din casele de toleranță, ei sunt aceia ce se zice «amanții» acestor femei”, se arată într-un articol publicat în ziarul Dimineața.

Șmil Olschanetsky, guvernatorul Crucii de Piatră

Șmil Olschanetsky, un individ cu origini incerte, dar despre care gazetarii din epocă spuneau că ar fi rus  pripășit prin București la finalul Marelui Război, a condus mult timp cu mână de fier afacerile necurate care se derulau în spatele pereților caselor de toleranță. Nu neapărat prostituția era principala sursă de venit. 

Supranumit guvernatorul „Crucii de piatră”, era în realitate un escroc cămătar, extrem de abil, care a reușit să facă o avere atât de mare încât spre finalul anilor 30 căuta să obțină autorizație pentru a-și deschide o bancă și avea uși deschis inclusiv pe Calea Victoriei. Era frecventat de afaceriști aflați la ananghie, care luau bani cu împrumut acceptând dobânzile de 60 și chiar 80 la sută cerute de „verosul cămătar”.

 În 1937, an în care a ajuns în fața instanței de judecată a Tribunalului Ilfov, Șmil Olschanetsky s-a dovedit a fi un om extrem de bogat. Deținea patru blocuri în București, 17 milioane de lei, kilograme de bijuterii și blănuri de mare valoare. „Acest străin cu pașaport a înșelat buna credință a cetățenilor din jurul Capitalei și a exploatat peste 80 prostituate din Capitală. Smil Olschanetsky, grație acestor manopere a ajuns să-și clădească în ospitaliera Capitală a noastră 4 Blochhaus-uri și sfidând legile țării – deși fără acte de identitate și drept de ședere în țară – a continuat să facă pe cămătarul nenorociților țărani din jurul Capitalei cărora le lua 80 la sută dobânzi pentru împrumuturile acordate ipotecându-le întreaga avere”. 

Haine ieftine vândute la prețuri exorbitante

Și-a început cariera de bancher prin specularea nenorocitelor din Crucea de Piatră, scriau gazetele din 1937. Le cumpăra pe credit rochii de la „Chic de Paris“ cu 800-1.000 de lei pentru a le vinde pe un preț de 4.000-5.000 de lei bucata pe credit, iar în scurt timp și-a extins afacerile și în provincie, unde își alegea victime din rândul țăranilor înstăriți. „Pașportarul Șmil Olschanezky cu timpul și-a mutat câmpul de operații în… provincie. Nu sa sfiit să arboreze un costum național să-și facă legături printre țărani câștigând încrederea lor, oferindu-se, celor mai cu bună stare, să le fie chiar naș”, se arată într-un articol publicat de ziarul Ordinea, în martie 1937. Nu se înrudea din mărinimie, avea o strategie foarte bine pusă la punct.

„Victimele susțin că sinistrul cămătar organiza «chefuri» sardanapalice unde își invita «clienții». Numai la sfârșitul chefului clientul fiind bine dispus semna orice condiții de împrumut”, este mărturia unuia dintre „fini” escrocului. Oamenii ajungeau astfel să-i fie datori pe viață lui Șmil. Deși plăteau rate lunare, la finalul perioadei se trezeau cu datorii similare ca la început. De frică, renunțau la orice proprietate, doar să scape de corvoada datoriei față de temutul cămătar.

Ultima lovitură a guvernatorului

Șmil Olschanezky a fost arestat în 1937, dar nu sunt date exacte despre perioada pe care a petrecut-o în spatele gratiilor. Legende despre el au continuat să circule în epocă. Se spunea chiar că, sub protecția autorităților, ar fi reușit să fugă în Malta împreună cu complicii săi, unde și-ar fi continuat afacerile demarate în micul Paris.

În ediția din septembrie 1937 a ziarului Capitala, un articol semnala povestea disperată a unei mame care își căuta fiica adolescentă, recrutată de traficanții care lucrau sub protecția lui Olschanezky. Tânăra Magda Deneș fusese răpită de traficanți, care i-au promis inițial că o ajută să se angajeze într-un post de secretară. 

Ancheta poliției a dus inevitabil către Crucea de Piatră unde se bănuia că este ascunsă tânăra Magda, iar de aici urma să plece împreună cu doi proxeneți spre Malta.

„Toate aceste indicii arată că este vorba de o nouă lovitură a traficanților de carne vie. Agenții de poliție sau deplasat la toate punctele de frontieră spre a împiedeca pe proxeneți de a-și transporta prada. De această lovitură nu este străin nici faimosul Șmil Olschanezky, cămătarul și «guvernatorul» Crucii de Piatră, care a fost din nou înhățat pentru largul «concurs» dat răpitorilor”, nota ziarul Capitala.

Aceasta ar fi fost din câte se pare ultima lovitură dată de Șmil Olschanezky. Începând cu 1938, autoritățile au cedat sub presiunea cetățenilor sătui de scandalurile de pe Calea Dudești. Maghernițele care adăposteau bordelurile au fost parțial dărâmate, altele spoite, iar cartierul a devenit la începutul anilor 40 unul frecventabil. Proxeneții rămași în libertate, după raziile poliției, și-au mutat afacerile pe strada Mătăsari și la Gara de Nord. 

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Urmărește cel mai nou VIDEO