De ce e panică, în bloc, atunci când miroase a gaze (de fapt, a mercaptan – adăugat special ca să dea miros gazului)? Din mai multe motive.
Primul dintre ele: mulți proprietari de apartamente au primit, odată cu locuința și cotele din spațiile comune, și responsabilitatea pentru partea interioară a rețelelor de utilități – conducte, fire și racorduri de a căror stare trebuie să aibă grijă. Și care – de multe ori – le sunt o povară.
E firesc să fie așa. Nimeni nu se pricepe la toate. Trebuie, însă, să învățăm suficient pentru siguranța noastră și a vecinilor noștri.
Mai multe am aflat de la președintele Ligii Asociațiilor de Proprietari Habitat, Mihai Mereuță.
Cum ajunge gazul la noi acasă
Mare parte din gazele pe care le consumăm sunt extrase din zăcăminte din România, de către producători mari – Romgaz și OMV Petrom – și de către producători mai mici. Avem nevoie și de gaze importate, mai ales când e consumul e mare și nu le putem extrage pe cele din depozite suficient de repede.
De la producători sau de la punctele de intrare în țară, gazele sunt preluate printr-o rețea de conducte de transport administrată de societatea Transgaz. Din conductele Transgaz – după ce sunt supuse unui proces tehnic numit condiționare – gazele ajung în alte rețele de conducte, pe care le administrează societăți numite „distribuitori”.
Prin țevile acestor distribuitori, gazele ajung până la noi acasă (numită, în legislație „punct de consum”).
Distribuitorii au monopol natural. Adică gestionează o rețea de conducte și echipamente din zonă. Și pe cale de consecință sunt singurii care fac distribuție în acea zonă. Distrigaz Sud Rețele este un astfel de distribuitor, care acoperă parte din sudul țării.
Gazele pe care le cumpărăm noi – direct sau prin asociația de proprietari – vin de la furnizor. Adică o firmă care, în numele nostru, le cumpără, plătește Transgaz și distribuitorul ca să le poate aduce prin conductele lor până la punctul nostru de consum.
Ce ascunde mesajul „Nu sunați la Distrigaz!”
În cazul în care simțim mirosul de mercaptan, în bloc, putem sesiza distribuitorul. Iar acesta – în condițiile în care consideră justificat – oprește alimentarea blocului, prin acționarea de la distanță a electrovalvei situată în exteriorul blocului, la limita de proprietare.
„Am văzut și eu acele afișe cu «Nu sunați la Distrigaz» care circulă pe rețelele de socializare. De ce să nu suni? Pentru că Distrigaz va opri gazele … păi asta era și ideea!
Înainte se putea opri individual, per consumator. Ulterior, s-a decis să se oprească din start în tot blocul. Tocmai ca să fie mai sigur pentru toată lumea. Problema nu este că se opresc gazele. Problema este ce se întâmplă după.
Dacă este o defecțiune, ea trebuie remediată înainte să se reia furnizarea. Remedierea n-o face distribuitorul, o fac firme autorizate. În mod normal, eu cred că asociația ar trebuie să aibă un contract cu o astfel de firmă, pentru verificările obligatorii care se fac la 2 ani și pentru mentenanță, să-i spunem așa.
Că noi lipim polistiren pe blocuri. Și schimbăm geamuri. Dar să știți că țevile sunt cele din anii 70 – 80. Oamenii mai schimbă rețeaua electrică, atunci când se mută într-un apartament. Dar alte țevi nu prea schimbă.
Or, o coloană de gaze – care merge de la parter la etajul 9 – vă spun eu că e destul de scump de înlocuit. Or se face etapizat, or … costă mult, dacă apare ca o cheltuială neprevăzută. Și s-ar putea ca unii să nu aibă cu ce plăti, pe loc.
În plus, pot apărea și problemele tehnice. Știu cazul unor oameni care au stat 8 luni fără gaze. Se înlocuia un segment din coloană. Se făceau probele de presiune. La probe ceda alt segment. Și tot așa. Se înlocuia. Ceda altul. Și tot așa, 8 luni fără gaze …” a explicat Mihai Mereuță pentru Spotmedia.ro.
La ce ajută să hotărâm cine și ce are de făcut?
Președintele Asociației Habitat susține că ar trebui să existe o procedură, la nivel de asociație.
„Confuzia apare și în lipsa unei proceduri. Sigur, cine sesizează mirosul, poate suna la Distrigaz.
Dar e bine să existe și această procedură: cine sună la Distrigaz, să sune și la domnul Popescu de la apartamentul X, să anunțe că a făcut sesizarea. Sau la administrator. E o procedură pe care și-o pot face oamenii intern.
De ce e bine să existe. Sunt și cazuri în care oamenii nu se grăbesc să sesizeze. Se gândesc că deja au făcut-o sau urmează să o facă alți locatari. Iar asta e periculos. Pentru că până la urmă s-ar putea să nu sesizeze nimeni. Și – cu toate că multă lume sesizase un risc – de fapt, nimeni n-a luat măsuri pentru a-l elimina.
Odată făcută sesizarea, trebuie contactate firmele care pot remedia. E bine să știe oamenii cine și ce are de făcut, într-un astfel de caz”, a mai precizat Mihai Mereuță.
A cui responsabilitate e să rezolve problemele
Asociația Energia Inteligentă (AEI) a publicat, în 2024, „Ghidul gazelor pentru administratorii de bloc și nu numai”.
În acest document, experții transmit că – potrivit Legii 123/2012 – „clientul casnic” este cel care contractează gazele, nu cel care le consumă. Asta înseamnă că, acolo unde există consumatori de gaze la paușal, care nu au contracte individuale și plătesc gazul „la întreținere”, client este Asociația de proprietari. Și de aici, rezultă o serie de obligații pentru administratorul de bloc.
Printre ele:
- să se asigure că instalațiile funcționează corespunzător, atât în spațiile comune cât și în cele private din condominiu
- să ia măsuri pentru întreținerea instalațiilor, prin efectuarea controalelor pentru depistarea scăpărilor de gaze
- să remedieze defecțiunile, prin contractarea de agenți economici autorizați
- să țină o evidență a termenului în care trebuie înlocuit recordul flexibil din fiecare apartament și fiecare senzor. Și să se asigure că aceștia sunt înlocuiți
AEI susține că – în practica judiciară, adică atunci când se întâmplă ceva rău și cazul ajunge în instanță – răspunderea administratorului e, de regulă, considerată mai mare decât a proprietarului spațiului în care au fost probleme cu gazele.
De aceea, tot administratorul trebuie să se asigure că știe în permanență în ce situație este instalația de gaze din fiecare apartament. Dacă nu are deja o copie a proiectului de execuție a instalației de gaze dintr-un apartament, ar trebui să o refacă pornind de la situația existentă, cu o firmă autorizată de ANRE pentru astfel de lucrări.
Și tot de administrator ține să se asigure că are o evidență a tuturor modificărilor relevante cu privire la utilizarea gazelor, din fiecare apartament. Spre exemplu: dacă un proprietar își pune termopane, trebuie să-și pună și senzor de gaze, pe care să-l țină mereu activat.
Asta nu înseamnă că doar administratorul este responsabil pentru siguranța în utilizarea gazelor, în apartamentele dintr-un bloc. Responsabilitatea se împarte cu proprietarul apartamentului și cu utilizatorul (în cazul în care proprietarul are chiriași în apartament).
Între toți ar trebui să existe comunicare, astfel încât toate actele și procedurile cu privire la rețeaua de gaze să fie la zi.
Puteți găsi integral ghidul creat și publicat de AEI, aici.
Cine plătește: socializăm costurile sau fiecare pentru sine?
Președintele Ligii Habitat susține că ar fi de folos ca toate costurile pentru constatări ale defecțiunilor la rețeaua de gaze și cele pentru verificările periodice să fie incluse în facturi. Banii ar fi încasați de furnizori, ca parte a tarifului de distribuție sau sub altă formă.
E adevărat că e un cost pe care l-am plăti cu toții. Însă cu toții avem nevoie de verificările periodice. Și toate rețelele suferă – mai devreme sau mai târziu – de probleme tehnice. Deci vor avea nevoie de constatare.
Toate astea ar putea simplifica sistemul și ar mai ușura din procedurile de verificare și constatare a defecțiunilor care trebuie remediate.
„De unde să înceapă schimbarea? Păi … haideți să respectăm legea!”
Ordinului ANRE nr 179/2015 prevede – la Articolul 3, alineatul 2 – că verificarea instalației de gaze se face la intervale de cel mult 2 ani.
„Acum, cei care fac verificările au aparate de măsură, nu mai vin, ca înainte, cu pensula și cu apă cu săpun, să «bărbierească» aragazul. Acum au aparatură, fac verificări.
Dar vă întreb ceva. Din 2008, este recomandat senzorul de gaze. Iar din 2018 este obligatoriu (conform Ordinului ANRE nr. 5/2009, art. 8.3(2) și actualizării prin Ordinul 89/2018 – n.red.),. Asta înseamnă că, dacă el nu există, nu se pot deschide gazele, după o verificare dintre acelea care se fac la fiecare 2 ani. Din cauză că o obligație legală nu este respectată.
Din 2018 până astăzi, cred că s-au făcut vreo 2-3 rânduri de verificări la 2 ani. Cum li s-au deschis gazele celor care nu au senzori, dar pe care legea îi obligă să-i aibă?” a declarat Mihai Mereuță pentru Spotmedia.ro.
Distribuitorul ar trebui să se asigure, de asemenea, că robinetul de gaz exterior al blocului este accesibil doar pentru persoane care au de ce să îl acceseze, nu pentru toți cei cărora le-ar putea trece prin minte să oprească sau să dea drumul la gaz, după bunul plac.
Pe termenul lung, cheia siguranței este educația – spune președintele Ligii Habitat. Administratorii cunosc, măcar în linii mari, în unele cazuri – legislația și obligațiile privind gazele. Dar problemele persistă dacă proprietarii nu-și înțeleg responsabilitățile și riscurile la care se expun, dacă nu fac exact ceea ce trebuie.
