Articol de Marius Mărgărit – Publicat miercuri, 06 august 2025, 22:29 / Actualizat miercuri, 06 august 2025 23:17
Pe 11 ianuarie 2023, într-o zi friguroasă și ploioasă, viața Andei Arghir a fost aproape secerată. La propriu. Ghinion, doar întâmplare, destin… greu de spus. Un plop bătrân, care tot amenința să cadă de mai mulți ani, dar lăsat așa de indiferența oamenilor, s-a prăbușit pe neașteptate peste ea. Fata era în drum spre școală, fiind studentă în ultimul an la Politehnică, secția Calculatoare – engleză.
Anda a văzut căderea copacului, a vrut să reacționeze, să fugă, dar spațiul îngust, mașinile din jur nu i-au oferit prea multe soluții. Și a fost prinsă sub trunchiul gros și greu, care a venit aproape ca o ghilotină peste trupul ei firav.
Un copac blestemat
Au urmat clipe în care lumea ei s-a stins brusc. Dintr-un bloc din apropiere, cineva a imortalizat momentul în care Anda zăcea inconștientă (foto), țintuită parcă pentru totdeauna pe asfaltul rece. De atunci, totul s-a schimbat, s-a resetat, pentru ea și părinți a început o altă viață. Avea 23 de ani.
Anda povestește calm cum s-au petrecut lucrurile, cum a trecut de la disperare la speranță, cum s-a apucat de sport, cum a devenit o cu totul altă persoană: “Când mă uit în spate, văd că viața mea era destul de simplă înainte de accident. Și îmi amintesc că îmi făceam tot felul de griji din nimicuri. Eram studentă, mergeam pe stradă, un copac uscat a căzut peste mine.
Unul care trebuia tăiat de vreo doi ani. L-am văzut prăbușindu-se, am alergat cât am putut, dar m-am trezit pe asfalt, cu copacul pe mine. Nu-mi mai simțeam picioarele, oamenii din jur au sunat la ambulanță, care a venit foarte repede. Și de atunci a început toată nebunia, operațiile, recuperarea”.
Diagnosticul a fost de fractură de coloană cu interesare medulară. Anda își amintește că “mie nu mi-a spus nimeni nimic, dar după cum se purtau toți cu mine, mi-am dat seama că e grav. Doctorii mi-au zis doar că e posibil să nu mai pot merge.
Părinților li s-a spus adevărul, că aveam fracturată vertebra L1 cu o leziune completă a măduvei, ceea ce însemna că nu voi mai merge niciodată.
Eu am aflat despre asta mult mai târziu. La momentul acela însă, imediat după accident, nici nu mai conta diagnosticul. Poate era și adrenalina, dar eram doar fericită că sunt în viață. Și mi-am zis că orice ar fi, o să lupt!
Între timp însă s-a demonstrat că diagnosticul nu era tocmai corect, pentru că pe la 6 luni de la accident, am început să recapăt o parte din senzitivitatea picioarelor, inclusiv pe parte motorie. Simt doar partea din față a coapselor. Nu îndeajuns încât să pot merge fără ajutor, doar cu niște orteze speciale și cu cadru, dar destul cât să mă motiveze să merg mai departe”.
A riscat și cu operația la picior
Fractura de coloană nu fusese singura problemă. Mai avea una și de maleolă stângă, la gleznă. Inițial piciorul i-a fost pus în ghips, „dar după o lună și jumătate nu s-a sudat cum trebuia. Ar fi trebuit să fiu operată de la început și la picior, dar cred că medicii s-au gândit că nu e cazul, că n-are rost să intervină dacă tot n-o să-l mai pun în pământ niciodată.
Dar eu le-am spus de la început că vreau să mă operez, că vreau să merg din nou într-o zi. Am găsit cu greu pe cineva dispus să mă opereze, fiindcă era foarte riscant în situația mea, dacă nu-mi simțeam picioarele. Exista riscul de tromboză, de infecție. Mi-am asumat asta, trebuia să am picioarele refăcute ca să pot merge iar!”.
Două operații pe coloană
Nici cu prima intervenție, pe coloană, nu a fost deloc simplu. Anda a fost nevoită să suporte două, una imediat, alta în urmă cu un an “fiindcă au cedat tijele puse inițial și a trebuit să le schimb. Nu trebuia să se întâmple asta, normal le-aș fi avut pentru totdeauna, dar nimeni nu s-a gândit că mă voi recupera așa de bine. Trebuia să le întăresc, să față față efortului, fiindcă făceam și fac kinetoterapie destul de intens”.
A început recuperarea la pat destul de repede. În primele luni a fost foarte greu fiindcă “nu puteam să fac mare lucru, nu mișcam absolut nimic. M-am pus și foarte târziu în scaun, având și fractura aceea la picior. Aveam dureri mari de spate, nu puteam să stau în șezut, nu aveam echilibru, era ca și cum pluteam pe o pernă de aer și nu simțeam nimic de la abdomen în jos. Eram speriată, nu voiam să cad, să se întâmple ceva rău, care să-mi agraveze situația.
Dar am luat-o treptat, întâi am început să mă pun în scaun, să mă mut cu o placă specială, că nu puteam nici să mă ridic în brațe, fiindcă nu aveam destulă forță. Cam primele 5-6 luni cred că au fost cele mai grele. Cei din jur mă ajutau să mă ridic, să mănânc, să fac lucruri pe care acum le fac foarte ușor”.
Anda Arghir: „Voi merge! Voi merge iar!”
Anda trece destul de repede când o întrebi cum au fost acele prime luni în care nu reușea să se miște, în care nu vedea progrese. Parcă vrea să le lase cu totul în urmă: „Nu am fost niciodată în depresie, însă mai veneau momente în care mă gândeam că nu voi mai merge niciodată. Dar contracaram gândurile astea spunându-mi mereu: «Vei merge, Anda! Vei merge!».
Problema nu este doar mersul. În general, lumea zice despre cei cu leziuni medulare că nu pot să meargă și atât, dar sunt mult mai multe. Până și mersul la toaletă e o problemă. Sunt atât de multe lucruri care se schimbă pentru noi și uneori e foarte dificil psihic. Am lucrat și cu psihologi, era foarte important ca să pot trece peste momentele grele, să nu mă las doborâtă”.
Tir cu arcul, de la hobby la pasiune
Înainte de accident făcuse dans sportiv în copilărie, apoi trecuse la dans modern în facultate. Mergea și la sala de forță, era foarte activă. Și la puțin timp după a doua operație pe coloană, a început să facă iar sport. Simțea că trebuie să evadeze din rutina de a face doar recuperare.
A auzit de judo adaptat și chiar a ajuns și la competiții. Spune că “mi-a plăcut ideea de a putea ca noi, persoanele cu dizabilități, să putem participa la concursuri. Mi se pare că demonstrăm foarte multe lucruri mergând acolo și câștigând medalii.
Dar am ajuns la concluzia că judo nu mi se potrivea, parcă nu eram făcută pentru asta, trebuia să încerc și altceva. Și m-am gândit la tir cu arcul”.
Își dorise de mai multă vreme să facă asta, ca hobby. A văzut la cineva o țintă pentru un arc de copii și așa a început totul. Anda s-a gândit că “putea fi și o formă de terapie, să mă ajute să scot toată negativitatea din mine, făcând aproape zilnic asta. Simțeam că atunci când aș elibera săgeata, pleacă din tine tot ce e negativ.
Și apoi mi-a plăcut tot mai mult și m-am gândit chiar să fac tir de performanță. Nu știam nimic despre asta, nu mai pusesem mâna vreodată pe un arc. Nici nu știam la ce distanță trebuie să trag! Când am auzit că este vorba despre 70 de metri, a fost un șoc, mi se părea foarte departe”.
A început în ianuarie 2025, la doi ani de la accident. A luat legătura pe Facebook cu Ionuț Butoi, un vechi campion Invictus la tir paralimpic, membru al lotului național. S-au întâlnit la club, la Steaua, unde l-a cunoscut și pe actualul său antrenor, Eugen Pătru. Spune că “am luat-o treptat, mi-a spus ce trebuie să fac, nu a pus presiune când nu-mi ieșeau unele lucruri.
Era o chestie de antrenament, de exercițiu, de coordonare. De exemplu, trebuie să eliberezi săgeata foarte relaxat, nu să smucești, să alunece coarda pe degete cât mai natural. Încă lucrez la asta. Sunt multe detalii, e un sport foarte tehnic. La început se adunaseră atâtea lucruri noi că îmi făcusem așa, în minte, o listă cu ce era de făcut. Acum am ajuns să vin foarte relaxată de la antrenamente.
Mai apar și frustrări când nu-mi iese, când mai dau pe lângă țintă. Dar simt că mă eliberez când trag cu arcul. Simți că ești doar acolo, nu te mai gândești la altceva, iar chestia asta mi se pare o terapie în sine, până la urmă”. Ceea ce se voia a fi doar un hobby, o terapie, s-a transformat în pasiune.
Prima confruntare europeană și record personal
A devenit destul de repede campioană națională la tir paralimpic, dar visează mult mai sus. La sfârșitul lunii mai a participat la prima sa competiție internațională, la o etapă de Cupă Europeană, la Roma. N-a reușit să se claseze printre primele, dar și-a îmbunătățit recordul personal. De unde până atunci ajungea la 360-370 de puncte, la Roma a tras 414.
Un rezultat care îi dă speranțe că poate progresa, că poate trece de 500 pentru a deveni un arcaș bun, pentru a ajunge la Jocurile Paralimpice. La Roma, pentru Anda totul a fost ceva wow: “Am fost uimită de ce am văzut acolo. Super organizarea, concurența! Eram și foarte stresată, fiind primul meu concurs internațional.
Am văzut sportive de nivel mondial, le-am văzut cât de calme erau, cât de stăpâne pe ele. Eu nu știam nimic, întrebam pe toată lumea ce să fac, să mă asigur că fac lucrurile ca lumea. După aceea m-am relaxat și chiar am început să trag mai bine.
Eu sunt doar începătoare, am doar 7 luni de când fac asta. Și uneori îmi mai pierd calmul. Dar antrenorul îmi zice mereu: «Las-o, e doar o săgeată ratată! Gândește-te numai la următoarea, e cea mai importantă». Când mă gândesc de unde am plecat, că acum o jumătate de an nu nimeream ținta de la 10 metri, da, știu că e posibil, că voi ajunge la peste 500 de puncte, să fiu competitivă la nivel internațional”.
Într-un concurs, sportivii de tir paralimpic trag 72 de săgeți, în două manșe cu serii de 6×6, despărțite de o pauză de 15 minute. Pentru fiecare serie de 6 săgeți, sportivii paralimpici au la dispoziție 240 de secunde. Pentru asta, la fiecare antrenament trag cam 150-200 de săgeți sau chiar mai multe.
Anda spune că “deocamdată eu sunt începătoare, am mult de lucru la toate capitolele. După 150 de săgeți la antrenament, încep să obosesc. Iar la un concurs precum cel de la Roma, din cauza presiunii, ai senzația că tragi 720 de săgeți, nu 72. Nu e numai punctajul, e și un joc psihic cu adversarii, pe care îi poți demoraliza cu o serie foarte bună, de exemplu.
Sunt lucruri de detaliu, mici secrete deprinse din experiență, pe care acolo le-am văzut prima dată și trebuie să le aprofundez. Dar știind ce progrese am făcut, nimic nu mi se pare de neatins. Totul este să ajungi să faci de fiecare dată mișcarea cât mai corect”.
În 2027, cu un an înainte de Paralimpiada de la Los Angeles, ar fi marele examen, Campionatul Mondial din Australia. Știe că “acolo ar trebui să mă clasez în primele 12 ca să ajung la Paralimpiadă. Dar mai există și alte căi, la Campionatele Europene, la alte concursuri importante. E mult de muncă, dar pentru asta fac 3-4 antrenamente pe săptămână, de câte 3 ore.
E vorba și despre mental și mă antrenez și pentru asta. Și văd progrese de la lună la lună. Acum simt altfel arcul, simt tot mai mult că eu îl controlez pe el, nu el pe mine. E mult să ajung să trag 500 sau 550 de puncte, dar la cât efort am depus, nu se poate să nu reușesc!”.
O altă dovadă a progreselor. Anda e și șoferiță. Are o mașină specială, cu comenzile la mână, dar se descurcă foarte bine. Ea conduce de acasă la antrenament și invers.
„Familia mea, echipa perfectă!”
Anda Arghir se consideră “norocoasă că am o asemenea familie. Mama și tata mi-au fost mereu alături și asta a însemnat și înseamnă enorm”. Tatăl, Vasile Arghir, o însoțește la fiecare antrenamnet. S-a apucat și el de tir cu arcul și asta o amuză pe Anda, care spune că “e foarte ambițios”.
Mama, Mihaela Arghir, e asistentă medicală. I-a fost alături la toate ședințele de terapie, a învățat cum se face și acum lucrează zilnic împreună. “Mama e foarte bună, ar fi trebuit să se facă kinetoterapeut. Mă motivează și ea foarte mult pe partea asta. Mereu mă încurajează, îmi zice: «Hai că mai poți, încă o serie!». Chiar suntem o echipă perfectă și asta m-a ajutat, mi-a dat și îmi dă încredere că voi reuși!”.
Uneori e totul foare obositor, dar mă uit mereu în urmă, la câte nu puteam să fac. Îmi spun: Uite, nu puteam să fac chestia asta acum un an! Uite cum mă ridic, cum stau acum pe marginea patului, în șezut, iar la început mâncam doar stând pe spate. Și toate lucrurile astea te motivează să mergi mai departe
– Anda Arghir, sportivă paralimpică
„Sunt un alt om, sunt mai puternică!”
Vorbind despre cum i-a schimbat viața accidentul din urmă cu doi ani șli jumătate, Anda spune că “acum, față de înainte, sunt o persoană mult mai puternică. Aud oameni care zic că viața lor n-ar fi fost așa dacă n-ar fi avut un accident de genul ăsta. Unii spun că se bucură că li s-a întâmplat, că asta i-a schimbat. Mie mi-e greu să spun că mă bucur, pentru că am trecut prin momente traumatizante, dar gândindu-mă la cum eram înainte, cumva nu mă mai recunosc.
Înainte nu eram prea ambițioasă, plângeam din chestii mărunte. Dar acum sunt o variantă îmbunătățită a mea. Văd lumea, viața altfel, mi se pare că nimic nu mă poate opri. Nu cred dacă cineva îmi spune că nu pot face cutare lucru sau că nu voi mai putea merge. Nu cred!
Am atâta încredere în mine, voi demonstra că voi merge! Accidentul ne-a unit și mai mult familia, am mai mulți prieteni, în momente d-astea vezi cine e cu adevărat lângă tine. Iar eu chiar sunt norocoasă!”.
Eu am două țeluri, două Olimpiade. Una la tir cu arcul, alta pentru a reuși să merg din nou. Nu voi mai fi niciodată ca înainte, nu voi mai avea același echilibru, musculatura nu va mai fi la fel, dar nu contează! Important e să trag cât mai bine cu arcul și să pot să merg singură
– Anda Arghir, sportivă paralimpică
„Dacă noi, cei cu dizabilități, putem face lucruri, pot și ceilalți!”
Pe lângă tir cu arcul, Anda mai cochetează și cu lumea modei. A participat deja la câteva prezentări, purtând rochiile realizate de Magda Coman sau de alți designeri români, promovând incluziunea persoanelor cu dizabilități și în acest domeniu. A defilat pe scenă, a ținut discursuri motivatoare, și-a spus povestea cu aceste ocazii.
A ținut să transmită și acum un mesaj: „Celor fără dizabilități le transmit să nu se mai plângă din nimicuri! Pentru noi, cei cu dizabilități, care trecem prin chestii cu adevărat grave, e un pic frustrant să vedem că oamenii fără astfel de probleme, care nu au de ce să se plângă, spun că nu pot face nu știu ce lucru. Își tot găsesc scuze!
Dar dacă noi putem, pot și ei! Trebuie doar să iasă din zona de confort, fiindcă nu e nimic care nu se poate rezolva. Iar persoanelor cu dizabilități le-aș recomanda să fie mai deschise. De multe ori nu acceptă ce li s-a întâmplat, nu vor să mai iasă din casă, nu acceptă dizabilitatea.
Dar trebuie cumva să scoată ce e mai bun din situația în care sunt! Chiar dacă e foarte gravă, să se gândească ce pot face, să fructifice orice șansă! Eu poate nu m-aș fi apucat niciodată de tir cu arcul dacă nu ajungeam în scaunul cu rotile, poate nu eram campioană.
Poate că a fost un miracol că eu am început să mai simt puțin o parte a picioarelor, în ciuda diagnosticului inițial. Poate a fost de la recuperare, poate de la Dumnezeu. A fost și noroc, dar și multă muncă. Și știu că nu voi renunța, că voi încerca în fiecare zi să fac mai mult. Așa trebuie să gândească toți oamenii. Și sper ca povestea mea să-i motiveze pe toți, cu sau fără dizabilități!!”.
Am avut zile in care mi-a fost greu, zile așa de apăsătoare încât nu aveam motivație să fac ceva. Dar a doua zi mă montam, îmi reveneam. Nu puteam să renunț, chiar și atunci, la început, când nu vedeam niciun progres cu lunile, când nu puteam face nimic, nicio mișcare, fiindcă nu simțeam nimic. Dar nu te poți opri, ar fi doar în dezavantajul tău!
– Anda Arghir, sportivă paralimpică
Sunt inginer IT, dar încă nu profesez, fiindcă jobul meu este să mă recuperez, să ajung să merg din nou. Acum, că am început și tirul, le îmbin. Aveam nevoie de asta fiindcă ajunsesem la un punct în care doar să stau în casă și să fac recuperare nu mai era de ajuns. Simțeam că trebuie ceva mai mult de atât, să am și alt scop
– Anda Arghir, sportivă paralimpică
Cu Anda m-am întâlnit în ianuarie. A venit cu dorința de a trage cu arcul. I-a plăcut, a dedicat tot mai mult timp acestui sport. E o fata disciplinată, ambițioasă. Am fost recent și la o cupă europeană, să vadă nivelul arcașilor din lume și cumva s-o ambiționez mai mult
– Eugen Pătru, antrenor tir paralimpic
Nu e târziu să începi tirul paralimpic la 25 de ani. Trebuie să ai timp și răbdare. iar ea chiar are răbdare. Plus că muncește foarte mult. Eu am mare încredere în ea. E foarte ambițioasă, focusată, nu renunța niciodată. Eu cred în ea și zic ca va ajunge să aibă rezultate foarte strălucitoare la Jocurile Paralimpice de la Los Angeles. Avem doi ani la dispoziție pentru a se califica acolo. și sunt convins că o să reușească”
– Eugen Pătru, antrenor tip paralimpic
