Diferența dintre sunniți și șiiți este adesea prezentată în spațiul public ca o ruptură totală, veche de paisprezece secole, care ar explica automat toate conflictele din Orientul Mijlociu. O asemenea lectură este comodă, dar profund greșită. Cele două ramuri împărtășesc credința în Coran, în profetul Muhammad și în practicile fundamentale ale islamului, iar separarea lor nu a fost de la început o prăpastie civilizațională, ci o dispută despre cine avea legitimitatea de a conduce comunitatea după moartea Profetului. Abia în timp această dispută s-a transformat într-o diferență durabilă de autoritate religioasă, memorie istorică, drept religios și identitate colectivă.
Din acest motiv, relația dintre sunniți și șiiți nu poate fi redusă la ideea unei ostilități permanente. În multe societăți, cele două comunități au coexistat, s-au amestecat social și au trăit sub aceleași state. Când ruptura se transformă în violență, aproape întotdeauna intervine și politica.
La originea separării se află chestiunea succesiunii din 632. În tradiția sunnită, conducerea legitimă a comunității a mers către primii califi, iar primii patru sunt considerați succesorii de drept ai Profetului. În tradiția șiită, conducerea spirituală și politică trebuia să rămână în familia Profetului, începând cu Ali, ginerele și vărul său. Episodul decisiv pentru memoria șiită nu este doar disputa inițială, ci Karbala din 680, unde Husayn, fiul lui Ali, a fost ucis împreună cu cei apropiați. Pentru șiiți, Karbala nu este doar un episod istoric, ci miezul unei teologii a nedreptății, martiriului și rezistenței împotriva uzurpării. Aici se vede una dintre marile diferențe de sensibilitate religioasă. Dacă sunnismul a tins istoric să accepte mai ușor realitatea politică de facto, șiismul a păstrat mai puternic ideea unei legitimități sacre trădate de putere.
Din această ruptură au derivat diferențe doctrinare și juridice. În sunnism, accentul a căzut pe comunitate, consens și pe dezvoltarea unor școli juridice distincte. În timp, s-au impus patru mari școli de drept sunnit, hanafită, malikită, șafiită și hanbalită. În șiismul majoritar, cel duodeciman, accentul cade pe imamat, adică pe ideea că anumite figuri din descendența lui Ali au o autoritate spirituală specială. Tradiția duodecimană susține existența a doisprezece imami, ultimul aflându-se în ocultare și urmând să revină la sfârșitul vremurilor.
De aici, derivă și altă diferență importantă. În șiism, autoritatea religioasă a marilor clerici și a conceptului de marja, adică sursă de emulație, este mai pronunțată. Cu toate acestea, nu trebuie exagerate diferențele. Și sunniții, și șiiții se raportează la Coran, la tradiția profetică și la viața rituală comună a islamului, chiar dacă o fac prin filtre instituționale și teologice diferite.
Din punct de vedere demografic, sunniții reprezintă larga majoritate a lumii musulmane, în jur de 87 până la 90%, în timp ce șiiții reprezintă aproximativ 10 până la 13%. Asta contează politic, pentru că șiismul a dezvoltat adesea reflexe de comunitate minoritară, mai atentă la memorie, suferință și solidaritate internă. Dar nici aici nu trebuie făcută o confuzie majoră, și anume că șiismul nu este sinonim cu Iranul. Șiiții sunt diverși, iar modelul politic al republicii islamice iraniene nu este acceptat de toate autoritățile șiite.
O distincție esențială este cea dintre Qom, centrul religios iranian apropiat de doctrina conducerii clericale, și Najaf, centrul irakian unde influenți clerici, inclusiv tradiția asociată lui Ali al-Sistani, au respins ideea că liderii religioși trebuie să guverneze direct statul. Așadar, înainte de a vorbi despre Iran, trebuie spus limpede că Teheranul exploatează o tradiție, dar nu o epuizează și nu o reprezintă integral.
Aici, intră în scenă specificul iranian. După revoluția din 1979, Iranul nu a construit doar un stat care se inspiră religios, ci un regim care a sudat autoritatea religioasă și puterea politică într-o arhitectură constituțională. Constituția afirmă explicit doctrina velayat-e faqih, adică responsabilitatea unui jurist religios de a conduce comunitatea în absența imamului ascuns, iar Liderul suprem primește puteri decisive asupra politicilor generale ale statului, asupra forțelor armate și asupra marilor numiri. În plus, politica externă este formulată în termeni care combină independența națională, unitatea lumii musulmane și susținerea celor oprimați. Tocmai aici se vede mecanismul prin care religia devine instrument de putere. Ea nu mai este doar un limbaj moral sau identitar, ci fundamentul oficial al autorității, al securității și al acțiunii externe. În cazul Iranului, ideologia nu este separată de aparat, ci înscrisă în constituție și administrată de instituții coercitive.
Principalul vehicul al acestei instrumentalizări este Garda Revoluționară și, în special, Forța Quds. Aceste structuri nu sunt simple extensii diplomatice, ci brațe de proiecție regională care organizează, finanțează, antrenează și conectează rețele armate din afara granițelor Iranului. În ultimele decenii, Teheranul a construit un sistem de parteneri în Liban, Irak, Siria ori Yemen, iar în centrul acestuia s-a aflat multă vreme Hezbollah, organizație născută în mediul șiit libanez cu sprijin logistic și doctrinar iranian. Formula este eficientă deoarece îi permite Iranului să influențeze conflicte fără a purta mereu un război direct și să combine ideologia cu negarea plauzibilă. Când statul iranian vorbește despre rezistență, apărarea credinței sau protejarea comunităților amenințate, acest discurs nu rămâne la nivel simbolic, ci este tradus în infrastructuri militare, lanțuri de comandă, resurse și loialități transnaționale.
Instrumentalizarea religiei nu funcționează însă doar prin arme, ci și prin cadre emoționale și rituale. Iranul și rețelele sale au folosit frecvent narațiunea Karbala, cultul martiriului și ideea apărării locurilor sfinte pentru a transforma solidaritatea religioasă în mobilizare militară. În războaiele din Siria și Irak, tema apărătorilor sanctuarelor a oferit un vocabular legitimant prin care intervenția externă putea fi prezentată drept datorie sacră, nu doar interes strategic.
Cercetarea academică despre narațiunea apărării sanctuarelor arată că amenințarea la adresa spațiilor sacre șiite a fost transformată într-un cadru de recrutare din comunități șiite din diferite stateși care a legitimat intrarea milițiilor șiite străine în conflict și a stimulat participarea la violență politică. În paralel, Iranul a investit în seminarii, rețele clericale, organizații culturale și caritabile, mai ales în jurul centrului religios de la Qom, astfel încât influența să fie construită atât prin devoțiune, cât și prin instituții. Religia devine astfel și sabie, și punte, și instrument de fidelizare.
Un aspect esențial este că Iranul nu acționează exclusiv pe criteriu șiit. Tocmai asta arată că religia este, pentru Teheran, un multiplicator strategic, nu un scop suficient în sine. Conducerea iraniană a insistat adesea pe unitatea islamică și pe o retorică panislamică, diminuând public accentul strict șiit atunci când interesele sale regionale o cereau. De aceea, Iranul a putut susține și actori sunniți, precum Hamas sau Jihadul Islamic Palestinian, atunci când aceștia se aliniau agendei antiisraeliene și antioccidentale. Altfel spus, Iranul folosește șiismul ca bază privilegiată de influență, dar nu rămâne prizonierul lui. În relațiile cu actorii șiiți, religia oferă legitimitate, profunzime emoțională și canale de recrutare. În relațiile cu actori nonșiți, aceeași putere este reambalată în limbajul rezistenței, al justiției și al luptei împotriva dominației externe. Asta face modelul iranian deosebit de flexibil și, tocmai de aceea, periculos pentru echilibrele regionale.
O analiză serioasă trebuie să evite două excese. Primul ar fi să transforme conflictul dintre sunniți și șiiți într-o esență imuabilă a islamului. Al doilea ar fi să creadă că orice actor șiit este un simplu instrument al Iranului. În realitate, multe comunități șiite au propriile tradiții, elite și interese naționale, iar centre precum Najaf au păstrat distanță doctrinară și politică față de modelul de la Teheran. În același timp, sectarizarea regiunii nu a fost produsă doar de Iran, având în vedere că și alte state sau mișcări radicale sunite au alimentat conflictul confesional. Dar ceea ce distinge Iranul este gradul de instituționalizare a acestei practici.
Teheranul a construit poate cel mai coerent sistem din Orientul Mijlociu de transformare a simbolurilor religioase în putere de stat, influență transfrontalieră și capacitate de coerciție indirectă. Când religia este integrată într-o doctrină de securitate, ea încetează să fie doar credință și devine tehnologie politică.
Prin urmare, diferența dintre sunniți și șiiți trebuie înțeleasă întâi ca o divergență de autoritate, succesiune și memorie religioasă, nu ca o fatalitate a războiului perpetuu. Sunnismul a dezvoltat mai mult o logică a comunității, a consensului și a pluralității școlilor juridice, în timp ce șiismul a acordat un loc central imamatului, martiriului și autorității clericale. Pe acest fond, Iranul postrevoluționar a operat cea mai ambițioasă transformare politică a șiismului contemporan, convertind simbolurile sale într-un limbaj de legitimitate internă, într-o rețea de influență externă și într-un mecanism de mobilizare armată. A spune că Iranul instrumentalizează religia ca armă nu înseamnă a reduce șiismul la geopolitica iraniană, ci a constata că statul iranian a învățat să folosească teologia, memoria martiriului, rețelele clericale și solidaritatea confesională ca instrumente de putere. Tocmai această fuziune dintre sacru și strategie explică de ce influența sa a fost atât de persistentă și atât de destabilizatoare.
Armata Imamului ascuns. Povestea Gărzilor Revoluționare din Iran
