În anii ’80, când Nicolae Ceaușescu a decis să reconstruiască centrul Bucureștiului după un plan inspirat de Coreea de Nord și China comunistă, buldozerele nu au ocolit nici măcar clădirile îngăduite de ideologia comunistă.
În comunism, riscai mult și multe dacă mergeai la biserică sau dacă îți afirmai credința, dar aveai dreptul să îți îngrijești sănătatea și să te vindeci de boli.
Ultimul dictator comunist din Europa, Nicolae Ceaușescu, a hotărât însă că Bucureștiul se poate lipsi de spitalele și instituțiile medicale aflate în zona a ceea ce el a numit „Centrul Civic”.
Spitale, institute și clădiri medicale cu o istorie de peste un secol au fost rase de pe hartă pentru a face loc bulevardelor largi și arhitecturii devenite instrument de politizare și control. În logica noii capitale socialiste, chiar și memoria bolii sau a morții trebuia ascunsă.
Spitalul Brâncovenesc – ctitoria ultimilor Brâncoveni, neegalat până azi
În inima orașului, acolo unde Dâmbovița se ascunde acum în tubulatura de beton în care a fost încorsetată în ultimul deceniu comunist, pământul răscolit de la Piața Unirii ascunde urmele unui spital ucis.
Aici și-a început ucenicia doctorița Ana Culcer, un nume binecunoscut pentru mii și mii de mămici din București (poate și de bebelușii lor, dar această informație nu poate fi confirmată on the record n.r.):
„Am făcut și gărzi acolo, am asistat la nașteri. Când nu ne descurcam, veneau profesorii (universitari/ medici primari) și ne ajutau. Eu am fost la obstetrică-ginecologie, neonatologie, nou-născuți, dar erau și chirurgie, și medicină internă, și fizioterapie foarte bine pusă la punct. Totul s-a terminat când au decis să demoleze, ca să facă Casa Republicii”.
Ansamblul Spitalului Brâncovenesc era format din mai multe pavilioane – chirurgie, medicină internă, reumatologie, obstetrică și fizioterapie – dispuse în jurul unei curți cu arbori bătrâni.
Tot la Spitalul Brâncovenesc a lucrat vreme de câteva zeci de ani doamna venerabilă care a fost de acord să ne spună câteva cuvinte. Din modestie preferă să nu îi facem public numele. Îi vom spune, pentru cursivitatea acestei povești adevărate, Irina Moisil.
Multă lume a plâns când s-a demolat Spitalul Brâncovenesc, își amintește ea. „Era un spital foarte frumos. Era format din trei pavilioane, dacă îmi amintesc bine, unde erau chirurgia și reumatologia, era medicină internă, și era și un pavilion administrativ”.
Erau și foarte mulți copaci în curtea interioară a Spitalului Brâncovenesc. „Era o clădire frumoasă, mare, impunătoare, cu o curte mare, cu arbori bătrâni și bănci unde stăteam până să fiu operată”, povestește pacienta Maria Nicola, care a petrecut jumătate de an în acest loc, din cauza unei probleme de sănătate mai complicate.
În curtea cu arbori bătrâni de altă dată, plină de pacienți, infirmiere, ambulanțe și tărgi, se aude acum doar zgomotul traficului.
Spațiul definit simbolic de Dealul Patriarhiei, cu Catedrala Patriarhală și (fostul) Palat al Camerei Deputaților, somptuosul Palat de Justiție de pe malul Dâmboviței, ridicat de Regele Independenței, Carol I, existent și azi spre nord-vest, Biserica Sf. Vineri cea demolată spre est, era dominat de clădirea impozantă a Spitalului Brâncovenesc.
A fost ultima ctitorie a neamului domnesc al Brâncovenilor, cei trecuți în calendarul bisericesc datorită martiriului lui Vodă Brâncoveanu și al fiilor lui la Constantinopol, din 15 august 1714.
Spitalul a fost construit mai bine de o sută de ani mai târziu în imediata apropiere a unei ctitorii mai vechi a aceleiași mari familii domnești. E vorba despre Biserica Domnița Bălașa, acum complet ascunsă privirii dinspre Piața Unirii, de blocurile din prefabricate ridicate tot la ordinul dictatorului ateu, Nicolae Ceaușescu.
În anii ’80, Spitalul Brâncovenesc avea peste o mie de paturi și fusese modernizat recent, inclusiv cu o spălătorie dotată cu mașini noi, instalate cu doar șase luni înainte de demolare.
Mulți bucureșteni au auzit cu urechile lor în anii demolărilor care au desfigurat Bucureștiul că domnița Safta Brâncoveanu, cea care a ridicat Spitalul Brâncovenesc în 1837, soția stră-stră-stră-nepotului voievodului martir, ar fi lăsat blestem în pisania asezământului: cine va îndrăzni să se atingă de spital va muri de moarte năpraznică.
La finele lui decembrie 1989, vorba aceasta a căpătat un amănunt în plus: cine se va atinge de Spitalul Brâncovenesc va muri ucis de ai lui, în zi de mare sărbătoare.
Ce e adevărat din aceste ziceri și ce nu, e greu de spus. Noi ne ocupăm de fapte. Dar dacă rămâneți cu noi până la final veți decide singuri cât din blestemul Saftei Brâncoveanu e legendă urbană, cât sunt zvonuri și cât e adevăr.
Cine a fost domnița Safta Brâncoveanu
Domnița Safta Brâncoveanu (1776–1857) a fost fiica logofătului Manolache Balș din Moldova și soția banului Grigore Brâncoveanu, ultimul descendent direct al domnitorului martir Constantin Brâncoveanu.
După moartea soțului, în 1832, Safta Brâncoveanu a administrat singură o avere considerabilă și a dedicat-o faptelor de binefacere. A donat opt moșii pentru construirea și întreținerea Spitalului Brâncovenesc din București, inaugurat în 1837, parte a unui complex filantropic care includea o biserică și o școală.
Spitalul era deschis tuturor, indiferent de religie sau statut social, fapt neobișnuit pentru epocă. Prin această viziune, Safta Brâncoveanu a introdus o formă timpurie de asistență medicală publică.
Pisania de piatră a așezământului, scrisă cu caractere chirilice, menționează interdicția expresă de a înstrăina bunurile spitalului — prevedere respectată timp de peste un secol. Piatra a fost salvată după demolarea din 1984 și se află astăzi la Muzeul Municipiului București – Palatul Suțu.
Spre sfârșitul vieții, Safta Brâncoveanu s-a retras la Mănăstirea Văratec, unde este și înmormântată. Este considerată una dintre primele femei din spațiul românesc care au gestionat independent o avere și au fondat instituții publice durabile.
În 1837, spitalul era inaugurat ca parte a așezămintelor brâncovenești – un complex cu școală, biserică și spații de îngrijire. În jurul său s-a construit o întreagă memorie a vindecării.
„Câtă lume – lumea de pe lume – povestea că era născută sau salvată de un medic la spital, la așezămintele Brâncovenești”, spune arhitecta Dorothee Hasnaș.
De la mijlocul secolului al XIX-lea până la sfârșitul comunismului, spitalul a fost modernizat în mai multe rânduri. La anilor ’80 avea peste 1.000 ( o mie) de paturi.
„Era un spital cu pavilioane. Avea și secție de ortopedie, și facilități pentru bolnavii de plămâni, și obstetrică–nașteri, iar pavilioanele acestea fuseseră modernizate progresiv, de la inaugurare și până la demolare”, spune Hasnaș. Într-un colț al complexului, spațiul spălătoriei fusese dotat cu mașini noi de spălat și modernizat cu doar șase luni înainte de a fi distrus.
„Spitalul Brâncovenesc se afla între Palatul de Justiție și Piața Unirii. Zona respectivă, oricum, fiind vizavi de Curtea Domnească și Centrul Vechi, era una dintre e cele mai importante și mai vii. Acolo erau și halele mari, Hala Unirii, piața de flori, de carne, pescăria”, adaugă Hasnaș, fixând în spațiul geografic și sufletesc spitalul Saftei Brâncoveanu.
Pentru locuitorii din inima Bucureștiul istoric, Spitalul Brâncovenesc era locul de unde, cel mai adesea, pornea viața. Era unul din puținele cartiere unde împărțirea administrativă din vremea comunismului mergea încă pe țesătura firească a orașului.
Georgeta Bădulescu, bijutier de profesie, a născut la Brâncovenesc în vara anului 1976. Având casa în vechiul cartier Uranus, acolo unde se va ridica mai târziu, amenințătoare Casa Poporului, familia Bădulescu „aparținea ” administrativ de Spitalul Brâncovenesc:
„Acolo l-am născut pe băiatul meu, Traian, în august 1976. Ce spital a fost, ce spital dotat… chiar pe vremea lui Ceaușescu. Personalul avea foarte mare grijă de oameni, să știți. Erau medici nemaipomeniți la Brâncovenesc, erau cei mai buni medici, în toate domeniile”.
În anii ’60 și ’70, numeroși studenți ai Facultății de Medicină și-au făcut practica la Spitalul Brâncovenesc. Ei povestesc că unitatea era bine dotată, recent renovată și condusă de medici recunoscuți în domeniu.
Își amintește saloanele curate, profesionalismul și atmosfera de grijă, indiferent cine erai. „Erau și moașe, erau și medici. Aveau grijă de tine, indiferent de statutul pe care îl aveai. Nu țineau cont de asta”.
La 49 de ani de când a născut, Georgeta Bădulescu își amintește medicii care au îngrijit-o: „Pe doctorul meu îl chema Attoh Victor, nu era român, dar era căsătorit în țară. Și mai era un medic, Alexandrescu, care avea o problemă la picior, dar avea grijă de toate femeile. Venea cu noi când mergeam să ne hrănim copiii”.
A născut în preajma zilei de 23 august, ziua națională a Republicii Socialiste România, și, din cauza zilelor libere, a rămas internată mai mult decât era programat „Eu am născut pe 18 august și m-a prins acolo 23 august. Am stat acolo și în zilele de 23 și 24. Am ieșit pe 25. Am stat o săptămână, că nu mai erau acolo să mă externeze. Am primit o atenție deosebită”.
Spitalul Brâncovenesc era, de asemenea, ținta multor pacienți din provicie. În nenumărate familii din țară, o problemă de sănătate însemna vreme de generații un drum până la Spitalul Brâncovenesc din București.
Maria Nicola avea doar 17 ani când a fost internată aici. Venise din Orșova pentru o operație complicată, după o intervenție nereușită în orășelul de baștină.
„Îmi amintesc de domnul profesor Denischi, de domnul conferențiar Medrea, fiul sculptorului Medrea, de doctorul Antonescu, medic tânăr atunci, și de asistente foarte drăguțe, vesele și omenoase”.
Deși era singură în Capitală, atmosfera spitalului i-a oferit sprijin. „Eu, de exemplu, fiind din provincie, nu aveam vizitatori, dar nu m-am simțit singură și neglijată”.
Tatăl ei, care picta ca hobby, încercase să-i ofere medicului o sumă de bani în semn de recunoștință, dar acesta refuzase politicos. „I-a spus că mai bine să meargă la o biserică din apropierea spitalului și să se roage pentru dânsul, să aibă știința și puterea să mă repare. Și atunci i-a oferit un tablou de-al său, de amator”.
Maria Nicola a stat șase luni în spital: „Așa ceva nu se uită vreodată. Din fericire, piciorul s-a putut repara și am dus o viață bună până acum, când am 72 de ani”.
„Soarta m-a adus în București la o școală, unde l-am cunoscut pe soțul meu. Sunt de 48 de ani în București”, zâmbește Maria.
Demolarea Spitalului Brâncovenesc a fost o nenorocire, tresare ea apoi, întorcându-se la tema interviului, cu vocea umbrită de amărăciune.
*
Profesor universitar de istorie a medicinei, Octavian Buda confirmă că Spitalul Brâncovenesc era „un epicentru medical al Bucureștiului, cu institut de balneologie, cu marile secții de chirurgie și de obstetrică-ginecologie”, un loc care dădea sens ideii de oraș civilizat.
În curte, continuă el, printre copaci și arcade, se afla o placă de marmură pe care scria: „Moarte năpraznică vor păți în zi de sărbătoare cei care vor distruge această clădire”.
Arhitectul și fotograful Andrei Pandele își amintește că pisania de piatră se afla lângă intrare. Adaugă că a fost recuperată după demolare și că se află la Muzeul de Istorie al Bucureștiului, de lângă Piața Universității: „Piatra cu pricina e și acum la Muzeul Șuțu, dar nu e accesibilă direct și prezentată”.
Când, în 1984, au început buldozerele să avanseze dinspre Unirii, medicii și pacienții Brâncovenescului nu și-au putut imagina că zidurile acelea, care fuseră restaurate și modernizate recent, urmau să fie rase de pe fața pământului la un sfârșit de săptămână.
Astăzi, în locul unde se vindeca Bucureștiul, nu a mai rămas nimic din scara circulară de marmură „făcută de trei generații de meșteri italieni”, nici din umbra pavilioanelor în care s-au născut mii, și mii, și mii de bebeluși.
Biserica Domnița Bălașa a rămas singură, izolată, în mijlocul unei mici piațete ascunse după blocuri. Poate așteaptă și ea epilogul pisaniei iscălite de soția ultimului Brâncovean.
Demolarea: „Vineri seara, medicii au fost anunțați că spitalul se dărâmă, iar până luni au fost redistribuiți”
Într-o vineri de martie 1984, vestea a căzut ca un trăsnet. Medici, asistente, infirmiere, brancardieri și pacienți au aflat că spitalul se închide și trebuie golit imediat.
Cu toții vor fi transferați în numai două zile la alte spitale din București.
„Vineri seara li s-a zis că se închide spitalul și că totul trebuie mutat, medicii și pacienții au fost redistribuiți în spitale din tot orașul și luni s-a terminat. A început demolarea”, spune arhitecta Dorothee Hasnaș.
„Apropo de cât de arbitrar se întâmplă niște lucruri. Și astăzi, în locul ăla, nu poți să spui că e mare lucru. E bine că măcar a scăpat biserica, dar Brâncovenescul era un complex spitalicesc pornit privat și ca donație și modernizat în atâtea rânduri, era deosebit de funcțional.”
Cauza demolării a fost una dintre cele mai absurde decizii ale epocii.
În spatele ei s-au amestecat impulsurile personale ale lui Nicolae Ceaușescu cu dorința de a șterge tot ce nu se încadra în noua ordine urbană.
Potrivit arhitectei Dorothee Hasnaș, totul a pornit de la o vizită banală făcută de liderul comunist la Spitalul Brâncovenesc, imediat după cutremurul din 4 martie 1977.
„Ceaușescu era ipohondru. După ce s-a întors din Nigeria, a trebuit să facă o vizită la spitalul ăsta, cel mai mare din București, unde, după cutremur, erau internate mai multe victime și răniți. A trecut pe acolo cu câinele Corbu, iar în curte l-a speriat o pisică. Și asta, combinat cu faptul că a trebuit să vadă bolnavi și oameni răniți, l-a făcut să urască spitalul ăla”.
Ani mai târziu, clădirea avea să fie ștearsă de pe machetă și, foarte rapid, și de pe fața pământului.
Demolarea Spitalului Brâncovenesc a început într-un weekend din martie 1984, după ce personalul medical și pacienții au fost transferați în alte unități. În locul fostului spital nu s-a mai construit nicio instituție medicală.
„Într-o ședință, când se uita peste planuri și machetă împreună cu Anca Petrescu, arhitecta-șefă a proiectului Casei Republicii, aceasta a spus: «Hai să tragem axa trei grade mai încolo, să radem și spitalul ăsta». Și atunci, vineri seara, medicii au fost anunțați că spitalul se dărâmă, iar până luni au fost redistribuiți”.
Pentru arheologul urban Cristian Văraru, decizia privind demolarea Spitalului Brâncovenesc a depășit nivelul unui capriciu personal și a urmat logica unui masiv spectacol al puterii politice.
Bulevardul Victoria Socialismului (acum Unirii) care urma să lege Palatul Republicii, zis și Casa Poporului, actualul Palat al Parlamentului, de centrul orașului trebuia să devină noua scenă a regimului.
„Inițial s-a zis că, dacă este să se realizeze bulevardul de paradă, care trebuia să treacă prin fața Casei Republicii, se va evita spitalul. Cel mai frumos ar fi fost ca bulevardul să pice perpendicular pe planul vederii. Dacă pica exact perpendicular, la 90°, însemna că trebuia să treacă prin Spitalul Brâncovenesc”.
La început, Ceaușescu ezitase. „Primul lui punct de vedere era: «Doamne ferește, cum să demolăm Spitalul Brâncovenesc, mare ctitorie, importantă pentru istoria Bucureștiului»”, rezumă o listă lungă de mărturii din epocă Văraru.
Arhitecta Anca Petrescu, proiectanta Casei Poporului, a știut însă cum să-i vorbească. L-a flatat, prezentându-i proiectul ca pe o realizare care va dăinui peste veacuri. „I-a spus: «Ctitoria ta e mai mare decât orice spital».” Din acel moment, soarta clădirii a fost pecetluită.
„S-a tot șovăit în această direcție, și din partea arhitecților, și din partea inginerilor se bătea pasul pe loc pentru a se salva Spitalul Brâncovenesc. Și cumva, vestea a venit dintr-un moment de impulsivitate din partea lui Ceaușescu, care a decis că nu mai vrea să-l vadă acolo, și așa a fost demolat”, spune Bianca Pîrvu, cercetătoare în istoria artei, cu o lucrare despre cartierul Uranus.
Astăzi, doar o urmă aproape invizibilă mai amintește de el. „Se poate vedea și astăzi muchia blocului care este paralelă cu corpul Domiței Bălașa, are niște elemente care descriu un brâu, care amintesc din brâurile de cărămidă ale Spitalului Brâncovenesc”, explică Bianca Pîrvu.
„Detaliul ăsta, cu brâurile de cărămidă, a fost intenționat ascuns”, explică Văraru. „E plasat pe peretele cel mai puțin vizibil din zona pe care Ceaușescu o parcurgea la vizitele oficiale. El venea pe Splai, nu avea niciun motiv să intre pe acolo, așa că au considerat că pot păstra acel element fără riscul de a fi sancționați”.
Amintiri din sălile Spitalului Brâncovenesc
Pentru generațiile de studenți și medici care au trecut prin Spitalul Brâncovenesc, locul a fost o instituție esențială de formare și un reper profesional.
Potrivit mărturiei „Între zidurile Brâncovenilor”, scrise de medicul chirurg de obstetrică-ginecologie, Rodica Tatiana Bârloiu, studentă a promoției 1935-1940, Spitalul Brâncovenesc a reușit să își păstreze forța academică până aproape de final. Concurența profesională cu Filantropia, Colțea sau Polizu pâlpâia încă în anii ’70, în ciuda epurărilor politice și a izolării brutale a vieții științifice din România de cea occidentală.
Acum, Ana Culcer, medic primar pediatru-neonatolog, care a ajutat la punerea bazelor secției de profil de la Spitalul Universitar, își amintește pentru Europa Liberă perioada petrecută la Spitalul Brâncovenesc, ca student practicant.
A intrat la Facultatea de Medicină în 1962, după un prim eșec provocat de epurările politice ale vremii. „În 1961, am dat admiterea și am picat, chiar dacă am fost foarte bună. Dacă erai omul muncii și aveai dosar de bursă, luai cinci și intrai; dacă erai copil de intelectual, nu aveai șanse”, povestește ea.
Cum spre norocul ei, primul dictator comunist Gheorghe Gheorghiu Dej a fost nevoit să dea câteva semne de deschidere fiindcă avea nevoie de bani și importuri din Occident, aceste criterii legate de „lupta de clasă” au fost suspendate temporar, Ana Culcer a reușit să intre la Medicină.
Așa se face că, în anul V, între 1966 și 1967, a făcut stagiul de obstetrică-ginecologie la Spitalul Brâncovenesc. „Era o echipă excepțională acolo. Abia renovaseră spitalul și arăta foarte bine”, își amintește.
Coordonatorul ei de stagiu era doctorul Onicescu, fiul matematicianului Octav Onicescu.
Sub îndrumarea lui, studenții învățau prin practică directă, participând la consultații, nașteri și intervenții. „Am făcut și gărzi acolo, am asistat la nașteri. Când nu ne descurcam, veneau profesorii și ne ajutau. Mai erau și alte secții, chirurgie și fizioterapie, foarte bine puse la punct. Se făcea foarte multă practică”.
Foștii pacienți descriu spitalul ca pe o instituție curată și bine organizată, cu personal atent și profesionist, indiferent de statutul social al bolnavilor.
Demolarea spitalului a coincis pentru Ana Culcer cu drama personală a celor izgoniți din cartier. „Îi aveam și pe socrii mei, care stăteau pe strada Ecoului. Într-o zi au venit și le-au spus că le demolează casa. Nu au avut unde să se ducă, le-au rămas toate lucrurile acolo. A fost o barbarie pentru tot cartierul, erau case foarte frumoase”.
Despre spital, își amintește construcția impunătoare și atmosfera profesională. „Era o clădire mare, cu ziduri groase, bine făcută. Erau mai multe corpuri, unele cu etaj, altele pavilioane…Și erau foarte mulți oameni valoroși, la toate secțiile. Mare, mare păcat. A fost o mare dramă”.
În amintirile ei, Brâncovenescul era echivalentul spitalelor de elită de azi. „Era unul dintre cele mai bune. De aceea noi, studenții, eram duși acolo, să învățăm pe diverse secții. Se făcea, pe lângă teorie, foarte multă practică”.
Experiența Anei Culcer nu a fost singulară. Zeci de generații de studenți și-au făcut formarea practică în sălile și saloanele de la Brâncovenesc, descoperind acolo primul contact real cu profesia.
Printre ei, și Irina Moisil (nume schimbat, la cererea doctoriței, din motive de confidențialitate), medic stomatolog. Ea a făcut o parte din practică la secția de chirurgie generală, în anii ’60.
„Pe dinafară, spitalul respecta stilul brâncovenesc. Era format din mai multe pavilioane, unde era chirurgia și reumatologia, era medicină internă și administrația”.
Exista însă ceva mai important chiar decât arhitectura, cu a ei „cea mai frumoasă scară monumentală din Europa”: spiritul locului.
Pentru studenți, experiența era intensă și formativă, insistă dr. Irina Moisil.
„Ce dădea frumusețea acestui spital erau oamenii care lucrau acolo. Medicii erau recunoscuți la vremea respectivă – profesori universitari. Noi eram încântați de spital, chit că era vechi. Oamenii din el contau foarte mult”.
Despre dotări, își amintește începuturile modernizării: „După posibilitățile de atunci, era bine dotat. Începuse să se formeze și secția de terapie intensivă. Era o secție de radiologie, erau instalații de oxigen. Erau lucruri moderne pentru vremea aceea”.
Când a venit vestea demolării, Irina nu mai era în București, dar a simțit pierderea ca pe o rană. „Știu că multă lume a plâns după spitalul respectiv, în special personalul medical. A fost neașteptat”.
Institutul Mina Minovici: orașul care și-a ascuns moartea
Distrugerea Spitalului Brâncovenesc nu a fost un caz izolat.
În logica sistematizării, și alte instituții medicale cu istorie au fost rase cu buldozerele sau împinse în marginea orașului.
Printre ele, Institutul Medico-Legal „Mina Minovici”, una dintre cele mai prestigioase instituții științifice de tip medical din România.
Modelul fusese morga similară de la Paris căci, la sfârșitul secolului al XIX-lea, Bucureștiul își construia identitatea modernă și europeană urmând mai ales filiera franceză.
În 1892, pe cheiul Dâmboviței, lângă actuala Bibliotecă Națională, apărea o instituție fără precedent în spațiul românesc: Institutul Medico-Legal. Cu un termen mai simplu: morga principală a orașului.
„Acesta este o reacție firească a dezvoltării unei structuri urbane de nivel european”, explică Octavian Buda, profesor de istoria medicinei la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”.
„Dezvoltarea medicinii legale, în a doua jumătate a secolului XIX, a cerut în istoria marilor orașe, atât din spațiul european, cât și din cel anglo-american, crearea unor institute specializate. Un institut care să aibă o gestiune a morților din oraș, posibilitatea de a face autopsii pe cazuri suspecte și laboratoare de toxicologie”.
Pentru epoca sa, existența unei asemenea instituții era o dovadă a modernității orașului. „Ideea unui institut medico-legal, capabil să centralizeze toate aceste activități, arată gradul de civilizație la care se ajunsese în epoca respectivă”, spune profesorul.
Aici, medicina și justiția se întâlneau. „Medicul legist devine un reper inclusiv de natură etică într-o viață urbană care să însemne, înainte de toate, protejarea drepturilor și intereselor cetățenilor ei”.
Personalitatea care a definit începuturile a fost doctorul Mina Minovici, fondatorul școlii românești de medicină legală.
Sub conducerea sa, Institutul devenise o instituție respectată și vizibilă în viața orașului. „Apariția în presă a unor relatări legate de infracțiuni sau de aspecte care aveau legătură cu medicina legală beneficiau de un răspuns al Institutului Medico-Legal, un răspuns instituțional”, spune Buda. „Medicul legist era prezent la fața locului și, dacă exista o situație care impunea efectuarea unei autopsii medico-legale, se făcea”.
Clădirea, proiectată de marele arhitect Cristofi Cerchez, impresiona prin stilul său clasic. „La inaugurare s-a bucurat de prezența primarului de atunci, Pache Protopopescu, și sigur că Institutul a avut o arhitectură cu totul specială, foarte frumoasă, cu niște colonade care amintesc de un templu grecesc”, povestește Buda.
Clădirea monument istoric a Institutului de Medicină Legală Mina Minovici. La vremea construcției era una dintre cele mai moderne și durabile din lume – mese de disecție din marmură, amfiteatre pentru cursurile practice de medicină, design durabil, funcțional, în stil neoclasic.
„Exista o curte interioară și o capelă foarte frumoasă, cu vitralii, care arătau modul în care Institutul se prezenta nu doar ca o instituție specializată, ci și ca una cu o dimensiune simbolică, spirituală”.
Pe frontispiciul său era scris: „Medicina este ajutorul și călăuzitoarea științifică a justiției.”. Minovici mergea periodic la Ministerul Justiției, unde avea un birou, semn al legăturii strânse dintre medicina legală și sistemul judiciar.
Dar începutul anilor ’80 „începuseră să circule tot mai des informații despre planurile de sistematizare a centrului și construirea Centrului Civic. Conducerea Institutului Medico-Legal a încercat, din răsputeri, să salveze clădirea, dar, din păcate, lupta a fost pierdută”, spune profesorul Buda.
Nicolae Ceaușescu și sfetnicii săi în materie de arhitectură nu au acceptat nici măcar ideea transformării acestei clădiri splendide în muzeu. Stilul său neoclasic, coloanele înalte și mesele de disecție din marmură neagră, în amfiteatre pentru cursuri, ar fi convins orice om rațional.
„S-a discutat chiar, într-un registru absurd, că rostul unei «medicini a morților» e de neînțeles. Cuplul Ceaușescu ar fi sugerat ca noul Institut Medico-Legal să fie mutat în afara orașului, prin comuna Domnești, în Ilfov”.
În cele din urmă, activitatea Institutului de Medicină Legală a fost relocată spre periferia orașului, pe șoseaua Vitan-Bârzești, lângă Spitalul Sfântul Ioan: „Printr-o ironie a sorții, ultimul director al Institutului Medico-Legal, Moise Terbancea, care a făcut tot posibilul să salveze instituția, a murit chiar în 1989, cu puțin înainte de evenimentele din decembrie”.
Ca în imensa majoritate a acestor demolări, distrugerea clădirii – săvârșită în toamna lui 1985 până în primăvara lui 1986 – a fost greu de făcut. Oamenii care proiectaseră și ridicaseră aceste bijuterii de arhitectură credeau că zidesc pentru eternitate. Construiseră trainic.
„Există imagini deprimante de la demolarea respectivă, care însoțesc și demolarea structurii instituționale medicale brâncovenești”, se indignează profesorul.
Cel mai frecvent cuvânt care îți vine în minte este „barbarie”:
„Chiar și în perioada aceea, a anilor ’80, cu toată furia de distrugere, când Institutul a fost demolat, trebuia făcută o clădire funcțională în altă parte. Era de neimaginat ca Bucureștiul să rămână fără un Institut de Medicină Legală, mai ales că medicina românească era strâns legată de această instituție de prestigiu”.
Profesorul Buda vorbește despre o traumă majoră fiindcă pierderea a fost dublă – științifică și urbană. „Sentimentul acesta al apartenenței, ideea că ai un spital precum Brâncovenescul, încă din 1830–1840, devenit un reper urban, și morga orașului, care impresiona specialiștii din Occident prin frumusețea și modernitatea ei… s-a pierdut odată cu dorința de a începe o nouă eră, fără nicio legătură cu vechiul oraș”.
Comparând cu Parisul marelui urbanist francez Georges Haussmann, profesorul observă diferența de filozofie: „Urbaniștii francezi au făcut acel experiment modern în afara centrului istoric. Noi am traumatizat profund centrul istoric al Bucureștiului și l-am lăsat practic ca o rană deschisă până astăzi”.
Salvarea: locul unde s-a născut medicina de urgență, din donații și cu medici voluntari
Dacă Institutul „Mina Minovici” a fost locul unde orașul și-a înțeles moartea, fratele lui, doctorul Nicolae Minovici, a fost cel care a învățat Bucureștiul să salveze vieți.
În 1905, în mahalaua Izvor, pe Splaiul Dâmboviței, el înființa Societatea Salvarea – prima instituție de medicină de urgență din România, inspirată din modelul vienez, dar transformată de Minovici într-un proiect de modernitate socială fără precedent.
Într-o epocă în care Bucureștiul abia începea să împrumute ritmul și instituțiile unui oraș european, Nicolae Minovici a adus una dintre cele mai timpurii și revoluționare idei din Occident: conceptul unei medicine de urgență integrate.
„Începuturile acestei povești sunt legate de Teodora Cazzavillan, care, după moartea soțului ei, marele ziarist Luigi Cazzavillan, a hotărât să construiască, în mahalaua Izvorului, pe Splaiul Dâmboviței, un așezământ pentru bătrâni. A început construcția, dar a oprit-o din motive financiare. Atunci a intervenit Nicolae Minovici, întors din Franța, unde își făcuse doctoratul, și a convins-o să schimbe destinația clădirii într-un proiect insolit: un serviciu public de urgență, după modelul din Viena”, explică istoricul Adrian Majuru, directorul Muzeului Municipiului București.
Într-o vreme în care spitalele își închideau porțile după-amiaza, la ora 14:00, iar medicii puteau fi chemați doar acasă, contra cost, dr. Nicolae Minovici a introdus ideea radicală a unui centru medical deschis non-stop, pentru accidente și urgențe. „Era, practic, ceea ce astăzi numim UPU, adică Unitate de Primiri Urgențe – un spațiu de intervenții medicale deschis permanent”, explică Majuru.
Primul pas a fost adaptarea mijloacelor de transport. „Prefectul Capitalei, Dimitrie Moruzi, i-a oferit opt birje și patru cai din posesia personală. Minovici a modificat birjele astfel încât accidentatul să poată sta întins pe o targă. Așa a apărut prima salvare”.
Câteva dintre aceste vehicule au fost folosite pentru transport gratuit, iar altele, varianta privată, cu taxă. Acestea din urmă erau deja mașini – un detaliu care vorbea despre cât de repede avansa sistemul imaginat de Minovici.
Dar inovația lui Nicolae Minovici a mers mai departe. Pionier al medicinei de urgență, el a schimbat radical modul în care era gândită intervenția medicală. Datorită lui, România a fost un adevărat trend setter.
„În străinătate, ambulanța venea doar cu brancardierul, care ducea pacientul la spital. Nicolae Minovici a considerat că exact la locul accidentului trebuie să ajungă și un medic. Așa că medicii veneau pe bicicletă, cu trusa de prim ajutor prinsă de cadru, și ofereau îngrijiri pe loc, până la spitalizare”.
Societatea Salvării, din actuala zonă Izvor, văzută în Ziarul Universul, în 1930.
Așa au apărut zorii medicinei de urgență la fața locului, o inovație pentru întreaga Europă.
La parterul clădirii Societății Salvarea se afla garajul pentru birje și automobile, iar la etaj erau mica locuință a doctorului Minovici și saloanele pentru intervenții medicale. Omul era prea ocupat ca să locuiască în altă parte.
„Aveau și o sală de conferințe modernă, exact ca spitalele de azi, cele care au și amfiteatre”, spune Majuru.
Încă de la început, medicii care lucrau aici o făceau voluntar, după orele de la spital.
Mulți erau deja angajați în alte unități medicale din București, dar veneau la Salvare pentru a învăța de la dr. Nicolae Minovici și a se perfecționa sub îndrumarea lui. „Învățau medicină în timp real”, explică istoricul. „Medicii veneau după program, voluntari, de la ora 14:00, și făceau gărzi la Salvare. Era foarte mult entuziasm”.
Dincolo de medicină, Nicolae Minovici a creat și un sistem social complex în jurul instituției. A deschis o „Școală Samariteană”, unde aducea fete minore recuperate din rețelele de prostituție, și le-a oferit educație și specializarea în meserii respectabile.
Tot Nicolae Minovici a fondat „Biroul pentru asistența în muncă al cerșetorilor din București”, cu sprijinul Poliției și al Prefecturii Capitalei.
„Între 1905 și 1906, Nicolae Minovici a reușit să eradicheze cerșetoria din București, adunând de pe străzi oameni fără adăpost și trimițându-i acasă sau angajându-i”, povestește Majuru.
„Pentru cei care rămâneau în București, a cumpărat un teren la marginea de nord a orașului, în comuna Băneasa, unde a amenajat o fermă. Aceasta producea hrană și adăpostea oamenii valizi, care lucrau acolo până li se găsea un loc de muncă”.
Pe același teren și-a construit și vila devenită astăzi Muzeul Nicolae Minovici – „Vila cu Clopoței”, cum i se spunea atunci. „N-a locuit niciodată acolo, a fost muzeu de la bun început”, precizează Majuru.
Banii pentru Societatea Salvarea proveneau în mare parte din donații, obținute prin ingeniozitatea și carisma fondatorului.
„Minovici mergea prin magazinele din centrul orașului, cu un teanc de bancnote false, și le spunea comercianților că vecinul de vis-à-vis donase deja. Era un fel de șantaj pios”, povestește istoricul zâmbind. „Așa a reușit să-i convingă pe mulți să doneze, iar la final le arăta că bancnotele erau false, cu ștampila de fals, și toată lumea râdea. Dar banii rămâneau spitalului”.
În 1937, Nicolae Minovici a extins clădirea și a inaugurat primul spital de urgență din România – al doilea din Europa, după cel de la Moscova. „A fost inaugurat în prezența Regelui Carol al II-lea”, spune Majuru.
„Spitalul avea cameră de gardă, secție de urgență deservită de Salvare, și putea gestiona toate cazurile din București. Era o instituție completă, un model de pionierat pentru medicina modernă românească”.
Spitalul a fost grav avariat în timpul bombardamentelor din 1944, care au lovit intens zona centrală a Capitalei, afectând cartierul Izvor și clădirile de pe Splaiul Dâmboviței.
La câțiva ani după moartea lui Minovici, petrecută în iunie 1941, doctorul Iacobovici a preluat funcția de director al Salvării. Instituția a rămas un ONG până la naționalizarea din 1948, când a fost refăcută parțial și transformată în Spitalul Sportivilor.
Pentru istoricul Adrian Majuru, Societatea Salvarea a fost unul dintre cele mai timpurii și vizionare proiecte urbane din România modernă – un exemplu de solidaritate și responsabilitate civică născut din inițiativă privată.
„Nicolae Minovici a gândit în 1905 ceea ce noi numim astăzi SMURD – o medicină integrată, de urgență, cu mijloace mobile de intervenție. Dacă ar fi trăit mai mult, am fi avut un SMURD mult mai devreme”, spune istoricul.
După Primul Război Mondial, Minovici a extins modelul la Timișoara și Cluj, unde a predat și medicină legală. Dar în anii ’80, clădirea din Izvor a fost demolată, fără nicio tentativă de salvare. Se afla în colțul estic al Parcului Izvor, aproape de intersecția de la Piața Constituției, de azi.
„Nu s-au găsit soluții, pentru că trebuiau să salveze alte lucruri. Toată zona era afectată, inclusiv albia Dâmboviței, care a fost remodelată atunci”, explică Majuru.
Privind înapoi, istoricul vede în distrugerea Societății Salvarea – la fel ca în cazul Spitalului Brâncovenesc și al Institutului Mina Minovici – o fractură adâncă în identitatea orașului.
„Pe timp de pace s-au produs cele mai mari tragedii. Regimul avea nevoie să se legitimeze printr-un oraș nou, fără trecut. A șters cartiere întregi, pentru ca noile generații să nu mai aibă repere. Asta a văzut Ceaușescu la Phenian, în capitala regimului totalitar din Coreea de Nord. Asta a făcut aici”.
Arhitectura vindecării și ce a spus, de fapt, domnița Safta Brâncoveanu
Demolarea instituțiilor medicale, spune Majuru, a însemnat pierderea unor repere și o criză de sens. „Au afectat puternic serviciile medicale – aglomerație, cazuri nerezolvate, abandonul zonei paliative. Dar, mai grav, au distrus geniul locului, acel genius loci care dă identitate unui oraș”.
Genius loci, geniul locului, spiritul locului a făcut ca domnița Safta Brâncoveanu, născută Balș, în Moldova de dinainte de Mica Unire, să îndeplinească dorința soțului ei, banul Grigore Brâncoveanu, și să doneze 8 (opt) moșii pentru ridicarea și întreținerea Spitalului Brâncovenesc până la sfârșitul veacurilor.
Tot genius loci i-a făcut pe târgoveții cărora dr. Nicolae Minovici le-a cerut să se scotocească prin buzunare de bani pentru Spitalul Salvării să râdă bonom de păcăleala lui. Și tot genius loci l-a convins pe legendarul primar Pache Protopopescu să își dorească la București o morgă fix ca la Paris.
„Fiecare spațiu locuit trebuie să crească organic, nu sub constrângerea unei ideologii. Fracturarea identității acestui oraș s-a produs atunci, în anii comunismului, iar rana nu este încă vindecată. Oamenii încă nu s-au așezat în locuri pe care să le armonizeze”, atrage atenția Adrian Majuru, poate și spre inspirația viitorilor primari.
Demolarea Spitalului Brâncovenesc, a Institutului Medico-Legal Mina Minovici și a Societății Salvarea a însemnat dispariția a trei repere esențiale din centrul Bucureștiului. Dincolo de ziduri și fațade, dispariția lor a produs o tăietură adâncă în memoria orașului.
Profesorul Octavian Buda spune că instituțiile „au avut evoluții organice”, fiind extinse treptat, odată cu nevoile orașului. Dispariția lor, afirmă el, a lăsat „o rană deschisă” în țesutul urban, greu de vindecat.
Arheologul urban Cristian Văraru spune că dispariția acestor locuri a golit de sens inima capitalei. Fostele spații medicale, transformate în platou pentru noua arhitectură monumentală, nu au fost înlocuite de nimic care să le continue funcția sau memoria. „Faptul că au dispărut repere atât de importante pentru memoria comunității a produs o tăietură între trecut și prezent. Azi, oamenii trec pe lângă Piața Unirii. Doar trec. Nu mai știu ce a fost acolo”.
Pare că nimicul a luat în stăpânire orașul și nu mai vrea să îi dea drumul.
Azi, în locurile unde se vindeca și se cerceta Bucureștiul, se ridică blocuri și bulevarde. Locuri de dormit, spații de trecere și, din loc în loc, maidane – tăcerea propriilor goluri.
Profesorul Octavian Buda, istoric al medicinei, privește în aceeași direcție. „Mă frapează că, atunci când se vorbește despre refacerea unor structuri importante din istoria urbană a Bucureștiului – cum ar fi construirea unui nou spital –, nu se ia în discuție posibilitatea de a reconstrui ceva din orașul vechi, sub forma unor clădiri care au dispărut”.
Nicolae Ceaușescu a murit împușcat, alături de soția lui, ucis de ai lui în zi de mare sărbătoare. Era Crăciunul, 25 decembrie 1989.
Cine poate spune că blestemul Saftei Brâncoveanu nu s-a împlinit? Cine poate spune că genius loci al Bucureștiului a pierit?
Pisania de piatră a Spitalului Brâncovenesc, realizată în 1837 și montată la intrarea principală a așezământului. Textul, scris cu caractere chirilice, menționează donațiile domniței Safta Brâncoveanu și interdicția de a înstrăina bunurile spitalului.
Noi nu spunem nimic. Vă amintim că au trecut 35 de ani de la Revoluția Română și că singurul spital ridicat în București este „Dăruiește Viață”, făcut, ca odinioară, din donații mari și mici.
Ce e de spus vă spune Safta Brâncoveanu în pisania salvată din ruinele Spitalului Brâncovenescu, aflată acum la Palatul Suțu/ Muzeul Bucureștiului, în așteptarea unui final fericit:
„Nici eforul, nici epitropi(i), nici stăpânirea, nici nimenea din cei ce să trag din neamul brăncovenesc, să nu fie volnic să înstreineze vreo moșie sau parte măcar dintr-însele, nici din cele mai sus însemnate ale spitalului, nici din ale sfintei biserici, nici cu schimb fie de înzecit folos, măcar, nici cu vreun alt mijloc sau propunere, căci la împotrivă, și cel ce va înstreina, și cel ce va priimi să adaoge la venitul său vreuna dintr-acestea să fie depărtat de fața lui Hristos și socotit în veci de hrăpitor celor sfinte”.
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI
