Teodor Baconschi, diplomat, scriitor și fost ministru de Externe, analizează rolul istoric al lui
Ion Iliescu fără menajamente. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, el
vorbește despre „comunismul
cu față umană“, pactul
cu nomenclatura și vina morală din spatele tranziției lente și dureroase.
Baconschi atrage atenția că memoria colectivă riscă să fie otrăvită dacă nu
punem adevărul în manuale.
Diplomatul Tudor Baconschi Arhivă Adevărul
„Weekend Adevărul“: Cum plasați figura lui Ion Iliescu în cronologia istoriei recente
a României? Este el mai degrabă o verigă de legătură între regimul comunist și
cel democratic, sau un obstacol în calea unei tranziții autentice?
Teodor Baconschi: A fost, fără îndoială,
salvatorul sistemului comunist. A folosit prăbușirea Zidului de la Berlin și
vântul „Perestroikăi“ lui Gorbaciov pentru a-și lichida rivalul politic. I-a
condamnat formal pe cei din cercul cuplului dictatorial Ceaușescu, dar a reușit
– cu larg sprijin popular și cu o enormă manipulare – să frâneze la maximum
tranziția spre democrație și capitalism, care s-a petrecut mult mai rapid în
toate celelalte state ex-comuniste din Europa Centrală și de Est. Până și de
guvernul Petre Roman a scăpat, tot cu „ajutorul“ minerilor, pentru ca nu cumva
să ne desprindem „prea repede“ de trecut.
Cum credeți că va fi reținut Ion Iliescu
în memoria colectivă a românilor? În condițiile în care se vorbește despre el
de cele mai multe ori într-o notă ironică sau comică (parte din cultura pop a
României), și doar cu ocazia comemorării evenimentelor din 1989 sau a
mineriadelor, cu furie mai degrabă.
De două decenii, Iliescu a tăcut, dezamăgit
probabil de PSD. Faptul că revenea în atenția publică doar cu ocaziile
menționate de dvs. ne arată trăsăturile dominante ale posterității sale, așa
cum le-a reținut societatea. Memoria colectivă a înregistrat mai degrabă aceste
traume, mai ales că, în 35 de ani, Justiția din România a reușit să strângă
probele (zdrobitoare) și să formuleze acuzațiile (atât de grave încât și CEDO a
spus că vizează crime imprescriptible), dar nu a reușit să facă dreptate
printr-o sentință definitivă. Frustrarea generată de acest eșec major al
Justiției din țara noastră e și una dintre cauzele confuziei morale în care ne
scăldăm.
Cât de mult a contat formarea sa în
ideologia sovietică și apropierea de nucleul PCR în modelarea deciziilor sale
după decembrie 1989? Ce a preluat din vechiul sistem și ce a schimbat efectiv?
Iliescu avea un tată comunist din
„ilegalitate“. A fost îndoctrinat din adolescență. A studiat cinci ani la
Moscova, în anii triumfali ai stalinismului postbelic, în care toate crimele
bolșevice – de la războiul civil din 1917-1923 până la Marea Teroare din
1937-1938 – au fost mascate de victoria URSS asupra Germaniei naziste. În
Moscova anilor 1950, niciun „bursier“ din „țările frățești“ nu se întorcea
acasă fără să fie recrutat de KGB. Toți au fost folosiți ca instrumente în
Războiul Rece contra democrațiilor occidentale. E clar că Iliescu a fost unul
dintre rarii comuniști români realmente fanatici, pentru că a îmbrățișat
marxism-leninismul ca pe o religie personală. Ceaușescu l-a îndepărtat din două
motive: se temea că i-ar putea lua locul. Și a dorit să îndepărteze de la
comandă gruparea pro-moscovită din PCR și Securitate. Probabil că era convins
că predecesorul său, dictatorul Gh. Gheorghiu-Dej, a fost lichidat la comanda
Kremlinului. În mod ironic, nu a scăpat exact de ce s-a temut…
Democrație „pe calapod sovietic“
Cum evaluați, în termeni istorici,
responsabilitatea lui Iliescu atât în privința evenimentelor de după 22
decembrie 1989, cât și în privința mineriadelor?
Probele „scăpate“ de-a lungul timpului din
dosarele mereu „reluate“ ale Revoluției și Mineriadelor ne arată foarte limpede
că Iliescu a fost autorul moral și material, dar și principalul beneficiar al
violențelor extralegale care l-au instalat la putere. E la fel de clar că
Securitatea și Armata (anilor ’90) i-au fost complet fidele, împotriva
poporului român. Nu ne miră că l-a pus pe Virgil Măgureanu, ofițer de
Securitate, ca prim șef SRI, și pe generalul Mihai Caraman – decorat de KGB
pentru realizările sale ca spion anti-NATO – la șefia SIE. Sau pe Sergiu Celac
– traducătorul marginalizat al lui Ceaușescu – la conducerea MAE. Când vezi
echipa cu care a pornit așa-zisa „tranziție spre democrație“, nu te mai poți
mira de „mijloacele“ la care a recurs.
De ce credeți că în cazul Revoluției,
mai exact al datelor de după 22 decembrie, dar și în cel al Mineriadei, nu a
fost judecat? Credeți că postum se va face dreptatate?
Iliescu nu a „putut“ fi condamnat, pentru
că a patronat perpetuarea nomenclaturii și a scutit-o de orice decontare a
trecutului dictatorial. Era limpede pentru oamenii vechi rămași în sistem că o
eventuală condamnare a lui Iliescu aruncă în aer bazele „democrației
originale“, croite pe calapod post-sovietic. O condamnare postumă e puțin
probabilă. Vom rămâne cu formula (în fond tragică) lansată de Ana Blandiana și
devenită motto al Memorialului victimelor comunismului, de la Sighet: „Atunci
când justiția nu reușește să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o
formă de justiție“. Măcar de acum înainte – când suntem deja infectați de
agenda putinistă a „fenomenului Georgescu“ și când sondajele arată că războiul
hibrid al Rusiei contra României a produs deja mase de nostalgici ai dictaturii
ceaușiste – ar fi cazul să introducem în educația națională manuale veridice și
explicite despre crimele regimului marxist-leninist. Dacă nu e cumva prea
târziu…
„O figură paternă soft“
Cum explicați popularitatea uriașă de
care se bucura în anii ’90, în ciuda trecutului său comunist? Ce a însemnat
victoria sa categorică la primele alegeri prezidențiale din 1990?
FSN a deținut în 1990 monopolul
informațiilor publice. Până la alegerile din mai 1990, înfiriparea Opoziției
democratice a fost sistematic blocată, demonizată, atacată cu minciuni enorme.
Pe de altă parte, dictatura lui Ceaușescu ne-a lăsat o societate abrutizată,
sărăcită, speriată, ușor de manipulat și efectiv îndoctrinată de agresiunea
continuă a propagandei oficiale (cultul personalității, omniprezent, dar și
mașinăria ideologică din spatele Festivalului Cântarea României, Daciada,
Frontul Democrației și Unității Socialiste și altele asemenea). Iliescu a
profitat abil de acest context, arătându-se alegătorilor (care nu pricepeau
nimic din funcționarea unei democrații autentice) sub masca unui anti-Ceaușescu
cu față umană, larg zâmbitoare, o figură paternă soft, care ne asigură liniștea
(și primele produse de bază, reapărute „miraculos“ pe rafturile magazinelor
alimentare). A reușit perfect „tranziția“ de la executarea sumară a unui
dictator detestat la plebiscitarea lui ca „despot luminat“, adulat de masele
populare.
Cât de mult credeți că contează
acțiunile, dar și inacțiunile sale (în privința istoriei comunismului) în
recentul sondaj care subliniază nostalgia românilor față de regimul ceaușist?
Dat fiind gradul specific de represiune al
ceaușismului terminal – cu toate privațiunile lui inuman impuse populației –,
nostalgia mai nouă față de acel regim politic pare absurdă și chiar este. Însă
o putem explica atât prin idealizarea trecutului (când subiecții nostalgiei
erau măcar tineri), cât și prin însuși faptul că avem o democrație inegalitară,
cleptocratică, o justiție cu duble standarde (care protejează marea corupție)
și o diasporă cât jumătate din România, compusă din oameni care simt că țara le-a
fost „interzisă“, sau, cum spun mulți, „furată“. Acestor categorii de victime
(reale sau autopercepute ca atare) ale post-comunismului românesc li se adaugă
și mulți tineri dezorientați, cu educație precară, care simt că nu au viitor și
caută vinovați pentru a-și descărca frustrările personale. Nu-ți trebuie multă
fantezie contrafactuală pentru a înțelege că, dacă Ion Rațiu, bunăoară, ar fi
devenit primul președinte al României post-comuniste, toate aceste distorsiuni
din memoria colectivă nu s-ar mai fi produs.
Ion Rațiu
„Norocul“ nostru este că, sub
presiunea obiectiv istorică a integrării în NATO și în UE, nu ne-am ales cu
Iliescu ca președinte pe viață… De asemenea, trebuie să recunoaștem că „al
doilea Iliescu“, după guvernarea CDR (care a plătit oalele sparte de primul
Iliescu și a pus țara pe direcția Vest), a avut măcar meritul de a nu se mai
opune noilor realități. Patriarhul stalinist al anti-ceaușismului devenise în
sfârșit un „lider global“, mulțumit, asemenea lui Ceaușescu din anii 1970, că
este primit la masa liderilor occidentali.
Cum valorizăm libertatea
Care au fost principalele realizări și
greșeli ale lui Ion Iliescu în calitate de președinte al României, atât în plan
intern (economic, politic, social), cât și în plan extern (relații
internaționale, integrare europeană și euro-atlantică)?
De îndată ce s-a asigurat că aparatul PCR
și cel al Securității au devenit principalii beneficiari ai economiei de piață,
Iliescu s-a dat pe brazdă: singurul lider care a mai semnat după 1989 un Tratat
de Prietenie cu URSS (prin care ne angajam să nu schimbăm alianțele) și-a
permis apoi Pactul de la Snagov, și-a adaptat discursul către un soi de
socialism global „progresist“ și a cules dividendele protocolare ale fostului
comunist care intra în costumul lui Gorbaciov. Întrucât România era o piesă
importantă pe flancul estic al UE și NATO, „conversiunea“ lui a fost acceptată
de elitele euro-atlantice, iar trecutul lui a început să fie „spălat“, în
primul rând în mediile politice de stânga. Un François Mitterrand (care nu
dorea nici reunificarea Germaniei) a făcut o „deschidere“ spre Iliescu încă din
1990, când studenții bucureșteni i-au oferit o primire cu roșii stricate…
Statuia lui Iliescu
Ce înseamnă Ion Iliescu pentru clasa politică
din România? De multe ori, partidele politice fac referire la el, fie într-o
notă admirativă, fie negativă.
În opinia mea – care e poate doar o
așteptare nerealistă – cred că partidele politice democratice, sau care pretind
asta, ar trebui să nu mai cotizeze la statuia lui Iliescu, dar nu cred că PSD
va avea această putere morală, care ar echivala cu o renegare a propriei sale
istorii. Iliescu a fost, fără discuție, o figură dominantă, determinantă,
majoră. Ne rămâne doar să decantăm suficient faptele pentru a admite că nu-i
datorăm libertatea și nici democrația: ambele au fost obținute prin eforturi și
sacrificii ale românilor onești și patrioți, dar în pofida lui Ion Iliescu.
Ion Iliescu FOTO Getty Images
Cum ar trebui să ne raportăm, ca
societate, la moștenirea unui lider care a marcat aproape două decenii din
viața politică a României postcomuniste?
Cred că trebuie să scriem adevărata istorie
cu documentele pe masă și arhivele complet deschise. În mod simbolic, Iliescu a
trăit suficient de mult pentru ca dispariția lui să coincidă cu închiderea
definitivă a „tranziției“. Ne rămâne să dovedim, ca națiune, dacă suntem în
stare să stăm pe picioarele noastre, în lumea liberă, sau ne vom vinde pe ruble
libertatea, dovedind că preferăm de fapt regimurile autoritare și că nu aveam
ce căuta în UE și în NATO. În ce mă privește, sunt convins că imensa majoritate
a românilor va alege mereu lumea liberă, va contribui la reforma structurală a
„statului iliescian“ (aflat la un pas de colaps) și își va croi un viitor
civilizat, alături de partenerii noștri occidentali și de frații din Republica
Moldova.
Cum ar putea fi definit fostul
președinte într-un singur cuvânt?
Matrioșka…
