EXCLUSIV ANTI-Marijana Kovacevic! „Dacă placenta e de la un animal sau un om bolnav?!” » Cel mai cunoscut ortoped din medicina sportivă dezmembrează tratamentele vraciului din Serbia

Ion Bogdan Codorean este medic primar ortoped și traumatolog, doctor în medicină, specializat în traumatologia sportivă. Codorean se concentrează în special pe tratarea leziunilor sportive: rupturi de ligament și menisc, precum și leziuni ale umărului, genunchiului și șoldului, fiind unul dintre cei mai cunoscuți medici sportivi din România.

Invitat la emisiunea „Prietenii lui Ovidiu”, Codorean a explicat cum vede fenomenul sportiv și ce se întâmplă în jurul lui.

Fost medic al echipei Steaua, fost șef al Secției Clinice de Ortopedie și Traumatologie din cadrul Spitalului Universitar de Urgență Militar Central „Dr. Carol Davila” și președinte al Societății Române de Artroscopie și Traumatologie Sportivă, dr. Codorean dezvăluie detalii din anii petrecuți pe terenurile de antrenament din Ghencea, dar și culise din sălile de operații.

Medicul Ionuț Codorean: „Mulți fotbaliști se operează azi, iar ei vor să joace mâine. Nu se poate!”

– Ionuț, cum ai ajuns la medicina sportivă, la traumatologie?
– Eu am jucat fotbal până la 17 ani. Când am decis că e momentul să mă las, pentru că nu puteam să fac și medicină, și fotbal, mi-am dat seama că e foarte greu în fotbal să ajungi la performanță foarte mare și atunci am renunțat. Jucam extremă dreaptă.

– Băiat de profesor universitar de medicină, fotbalist… e mai greu.
– Da, la mine da. Mi-am dat seama că nu o să pot să fac mare performanță, mai ales că atunci juca Lăcătuș pe postul meu. Potențial concurent. Și atunci m-am lăsat ca să pot învăța să intru la facultate. După care, imediat după facultate, în perioada aceea de stagiu, am fost medic la una dintre echipele de juniori, echipă la care erau Neșu, Tamaș, toată generația lor de 1983. După care am mers la Steaua. Deci așa am început: cu echipa națională de juniori, apoi la Steaua, după care m-am lăsat de partea de echipă și am continuat separat.

– Mai mergi la meciuri?
– N-am mai fost de un an. Pentru că sunt puse la ore la care eu încă lucrez. Consult sau operez.

– Tatălui nu i-a părut rău că te-ai lăsat de fotbal?
– Nu mai țin minte dacă i-a părut rău sau nu, dar știu că niciodată nu a încercat să mă influențeze în vreo decizie pe care am luat-o. Adică eu nu l-am întrebat dacă mă las. I-am zis: „Tată, mă las”. E greu, îi înțeleg și pe fotbaliști când renunță… Eu, care eram junior, mi-a fost foarte greu să mă las. Îmi dau seama, când un fotbalist trebuie să renunțe la carieră, cât de greu este.

– Un moment de cotitură. Jucând fotbal, oricum ai o apropiere sufletească de fotbaliști.
– Da, ăsta e un lucru extrem de important: să înțelegi prin ce trec ei, unde vor să ajungă și cum vor să ajungă. Adică eu înțeleg și din punctul lor de vedere și atunci mi-e mai ușor să le explic, să-i fac să înțeleagă câteodată realitatea. Pentru că mulți vor să joace: se accidentează azi sau se operează azi, ei vor să joace mâine. Îi înțeleg, dar trebuie să înțeleagă și ei că dacă nu trec prin anumite etape naturale de vindecare, nu se poate.

– Corect, așa e.
– Degeaba le promite cineva „o să joci în trei luni”, când noi știm clar că nu se poate mai devreme de șase sau de opt luni. Și atunci apare conflictul ăsta în mintea lor, pe care trebuie să-l echilibreze.

– Deci, după perioada de fotbal, te-ai dedicat medicinei. Mai ai și acum nostalgia… dacă erai fotbalist?
– Asta cred că o are toată lumea! Și toată lumea care a jucat fotbal se gândește că ar fi fost mai bună decât cei care joacă acum. Asta e o chestie, așa, de om care a jucat fotbal. Nu îmi pare rău pentru că dintre colegii mei n-a ajuns nimeni la echipa națională sau să joace prin străinătate. Au ajuns fotbaliști la nivel mai mare sau mai mic.

– Care e cel mai cunoscut dintre colegii tăi?
– Cred că Paul Ștefănescu, care a apărat la FC Național. Și Ene Dumitru, care a jucat la Chindia, Foresta. Deci nu-mi pare rău, că probabil ajungeam și eu.

„I-am înțeles anumite pretenții lui Victor Pițurcă! Nu eram prieteni, dar am avut o relație foarte bună”

– Și la Steaua când ai ajuns?
– Când eram stagiar și la începutul rezidențiatului, în care am colaborat. După care n-am mai putut și am rămas numai la spital. Era foarte greu și la spital, și la echipă. Eu mă duceam ziua la spital și după-amiază mergeam la echipă. Pe urmă făceam gărzi la spital, stăteam toată noaptea în gardă, dimineață veneam la echipă. Era greu și a trebuit să mă las.

– Ai fost doi ani, 2000–2002.
– Pițurcă, Olăroiu. Oli mă lăsa să mă duc la spital și să vin după. Pițurcă n-a fost de acord. A vrut să fiu cu normă întreagă la echipă. A fost mai greu până i-am câștigat încrederea. Atunci toată lumea colabora cu doctorul Pompiliu Popescu. El era cu experiență. Când erau probleme mai mari, îl sunam. La început, în primul an, mai venea și el pe acolo. Pompiliu era medicul care îți rezolva toate problemele. Doar că era medicina mult în urmă la noi în țară. Și atunci anumite diagnostice le stabilea mai greu. Când te duceai la un specialist ortoped, eu eram stagiar și pe urmă rezident mic, n-aveau experiență în traumatologia sportivă, cu accidentările astea sportive.

– Pompiliu Popescu a fost mult timp șeful colectivului medical al Federației. Ceea ce ești tu acum, nu?
– Da. Pompiliu Popescu a fost medicul care atunci putea să rezolve, la nivelul de atunci, toate problemele. Și a fost un om care pe mine m-a ajutat foarte mult în perioada aia. Pe mine Pompiliu Popescu m-a întrebat dacă aș vrea să mă duc la Steaua. I-am zis că mă duc, dar numai dacă mă ajută, că aveam nevoie de un suport puternic în spate ca să merg la Steaua. Eu aveam 26 de ani. Erau fotbaliști mai în vârstă decât mine.

– Cu Pițurcă te-ai înțeles?
– Ne-am adaptat unul la altul, mai mult eu la el atunci, vă dați seama. Dar era un antrenor care avea mare grijă de staff-ul lui, de oamenii lui. Și atunci am lucrat foarte bine. I-am înțeles anumite pretenții. Când erau lucruri care consideram că ar trebui făcute diferit, i le spuneam. Am avut o relație, din punctul meu de vedere, foarte bună cu el. Nu eram prieteni, că era diferență mare de vârstă între noi, dar am avut o relație foarte bună.

– Și dintre jucători, cu care ai rămas mai apropiat?
– Mulți au dormit la noi acasă pentru că au fost colegi cu fratele meu la Luceafărul: Laurențiu Roșu, Ciocoiu, Miu… Chiar dacă eram de vârste apropiate, mi-a fost greu la început, dar ne-am înțeles foarte bine. Cu toți am rămas în relații foarte bune. Jean Vlădoiu, Erik Lincar este nașul meu, Mirel Rădoi, Sorin Paraschiv. Eu sunt nașul băiatului lui. Suntem în relații bune.

– Rădoi e un alt tip cu o personalitate excesivă.
– Nu știu cum ar fi să lucrezi cu Mirel, dar în colaborarea mea de atunci totul a mers perfect. El a venit la echipă când avea 18 ani, de atunci îl cunosc. Am crescut împreună până am plecat eu de acolo.

„Forban? Nu puteam să mă ridic din pat că bătea vântul!”

– Perioada de la Forban cu Steaua cum a fost?
– În primul an în care m-am dus, nu puteam să mă ridic din pat, că dacă mă ridicam, bătea vântul. În 2001, mi se pare că au pus termopane și au mai izolat pe acolo. Era extrem de frig, erau iernile alea în care era zăpada până la brâu câteodată. Și era moda atunci cu antrenamentele alea fizice foarte grele. Dimineața, la 7:20, eram în zăpadă la antrenament. Plecam cu 35 de jucători valizi și numai cinci se întorceau fără să fi avut vreo problemă. O durere, ceva pentru care să se facă tratament.

– Ai lucrat la Spitalul Militar Central, ai fost șef de lucrări, dar ai demisionat. De ce?
– Unul dintre motive a fost și de sănătate. Lucram foarte mult, adică eu dimineața la 7 eram la spital, după ce terminam programul la ora 4 plecam la cabinetul meu. Atunci nu aveam clinica, aveam un cabinet privat. Iar de două ori pe săptămână, după-amiază, operam. Începeam la 4 operațiile și câteodată operam până la ora 1-2 noaptea, după care la 7 eram iarăși la spital. Atunci a fost o perioadă de câțiva ani extrem, extrem de grea.

– Obositor.
– Obositor! În orice spital e complicat când ești șef de secție, că ai de făcut foarte multe lucruri pe lângă cele strict profesionale.

– Dar aveai grad, nu?
– Da, eram colonel.

– Colonel? O, deci ai pensie asigurată.
– Sper.

– Dar colonel așa de tânăr?
– Poate puțin mai devreme datorită conjuncturilor. Dar am renunțat. Pentru că nu-mi vedeam fetele… Mă vedeau numai în weekend. N-am mai rezistat după câțiva ani la ritmul ăsta.

„Eu operez foarte mult genunchi, umăr, gleznă. Meniscul ți-l rupi, și nu trebuie să fii sportiv”

– Care a fost primul jucător, primul fotbalist pe care l-ai tratat? Îți mai aduci aminte?
– Ce înseamnă „tratat”?

– Operat.
– Nu mai țin minte precis, dar unul dintre primii este Gyuszi Balint, care atunci juca la Unirea Urziceni. L-am operat. A avut o ruptură de ligament încrucișat, iar acum, în urmă cu câteva săptămâni, l-am operat la genunchiul celălalt. Meniscul ți-l rupi, și nu trebuie să fii sportiv. Noi, dacă am opera numai sportivi de performanță, vă dați seama, ei sunt o proporție mică din totalul operațiilor pe care le facem.

Gyuszi Balint

– Și ultimul pe care l-ai operat?
– Andrei Borza. A avut o fractură la picior.

– Tu ești specialist în traumatologie sportivă.
– Eu operez foarte mult genunchi, operez foarte mult umăr, gleznă. Traumatologia sportivă se referă la accidentările care pot deriva din sport, dar nu numai din sport. Fracturile sunt niște lucruri pe care, teoretic, trebuie să le știe orice ortoped, că asta e baza ortopediei: fracturile, să tratezi fracturi.

– OK.
– După care, bineînțeles, în funcție de patologia pe care o tratezi în mod normal, îți vin anumite tipuri de pacienți, anumite tipuri de fracturi, în care te supraspecializezi. Pentru că, de exemplu, o fractură de șold sau o fractură deschisă de femur… Pacientul este luat de salvare și dus direct la un spital de urgență, unde e operat. Pacienții ăștia ajung mai greu la mine, pentru că ei se duc la urgență și sunt operați acolo. Și atunci, pacienții care vin la mine sunt cei care au anumite nevoi.

„Am făcut peste 2.000 de operații de ligament încrucișat!”

– Care este cea mai complicată operație? Ligamentele încrucișate cu smulgere de menisc?
– Sunt zile în care fac între 4 și 6 operații de felul ăsta. Sunt operații foarte…

– Uzuale.
– Da, da, ruptura de ligamente.

În timpul unei operații pentru reinserția ligamentului încrucișat anterior

– Cât durează operația?
– Poate să dureze 45 de minute, dacă e rupt numai ligamentul încrucișat, dar majoritatea pacienților au și meniscurile rupte, alții au și leziuni de cartilaj, lucruri care se adaugă…

– Le refaci și cartilajele, nu?
– Tot. Deci în timpul operației noi reparăm absolut tot și încercăm să reparăm și meniscurile, să nu le scoatem. Pentru mine e ușor să scot un menisc. În două minute l-am scos. Dar ca să-l repar, să-l cos, să-l reinserez, să-l las acolo ca să-l ajute pe om mai departe în viața lui, aia poate să dureze mai mult decât durează reconstrucția de ligament încrucișat.

– Cam câte operații de ligament încrucișat ai făcut până acum?
– Eu știu, undeva spre 2.000, dacă nu mai multe.

„Mi-a fost frică cu Gabi Tamaș, pentru că a avut o problemă foarte complicată!”

– E mai ușor cu femeile sau cu bărbații?
– Este ușor cu oamenii care au obiective. Un om care are un obiectiv, să reintre cât mai repede în joc, va fi foarte concentrat pe recuperare. Un om care nu prea are chef să se întoarcă rapid sau nu are obiective foarte clare o tărăgănează cu recuperarea. Dar sportivii, mai ales cei de mare performanță, au obiective. Ei vor să intre cât mai repede. Am avut și sportivi fotbaliști care nu prea aveau chef.

– Dă-mi un exemplu.
– Nu vreau să-i zic! Dar sunt care au tărăgănat-o cu recuperarea.

– Erau plătiți oricum și atunci… Dar spune-mi un sportiv care s-a recuperat ca la carte.
– Tamaș. Pentru că el era destul de în vârstă când l-am operat. A avut o operație pentru care, în mod normal, i-am zis: „Ca să mergem cum trebuie, tu trebuie să joci în minimum șase-șapte luni”. Iar el a jucat, cred, în două luni și un pic. Panțîru, de exemplu, a avut o problemă foarte gravă. Fusese operat de două ori înainte, în Italia, unde i s-a promis că o să joace repede. I-am zis de la început: „Nu poți să joci mai devreme de un an cu ce ai tu”.

– Interesant, nu știam!
– În Italia i s-a zis trei luni. Bineînțeles că el a preferat acolo când i s-a spus că joacă în trei luni. S-a mai operat o dată acolo, după nu știu câte luni. După aia a venit la mine și, după ce l-am operat, a mers. Mi-a fost frică cu el, pentru că a avut o problemă foarte complicată, dar s-a ținut de recuperare extrem, extrem de bine și uite că a reușit să se întoarcă, să joace la același nivel de implicare.

„Luăm niște tendoane de la pacient, le punem în genunchi și ele trebuie să se transforme în ligament”

– Ai dat și vreun greș? Adică ai avut și un eșec cu vreunul dintre sportivi?
– Nu cred.

– Să nu-ți fi reușit operația.
– Să nu fi reușit operația, nu. În medicină există complicații. Deci nu există nicio operație care să nu aibă complicații. Și eu, și noi, în general, le spunem la toți pacienții ce complicații pot avea. De exemplu, pentru reconstrucția de ligament încrucișat există statistic între 6 și 12% dintre pacienți la care nu se vindecă. Pentru că tendoanele alea pe care noi le punem în genunchi nu se transformă în ligament.

– Dar acelea ce sunt? De plastic?
– Noi luăm niște tendoane de la pacient, le punem în genunchi și ele trebuie să se transforme în ligament.

– Păi de unde luați tendonul?
– Sau din tendonul rotulian, sau sunt ischiogambierii, niște tendoane care vin din spatele coapsei și se prind sub genunchi.

– Deci practic de la același bolnav.
– Da, astea sunt cele mai bune. Și atunci, la unii, nu se prind. Și dacă nu se prind sau se prind parțial, se rup imediat și operația trebuie refăcută cu alt grefon. De exemplu, când se coase meniscul. Meniscul, așa cum am zis, e ușor să-l scoatem. Dar când i-ai scos meniscul unui pacient, nu mai are cine să protejeze de presiunea pe care o pune cartilajul. Cartilajul se strică și ajungi să ai leziuni de cartilaj. Nu mai e menisc care să protejeze și trebuie reoperat omul ăla. Și atunci noi încercăm să salvăm meniscul, cum a pățit Ansu Fati. Când l-au operat de ruptură de menisc, nu s-a vindecat. L-au mai operat o dată, i l-au cusut. Iar nu s-a vindecat. Mi se pare că de patru ori l-au operat și a patra oară i-au scos meniscul, că…

În timpul unei operații pentru reconstrucția ligamentului încrucișat anterior a ligamentului încrucișat posterior

– Se pare că nici nu mai face cariera pe care o făcea.
– Da, dar nu are legătură cu operația asta de menisc, că e o operație care nu te afectează foarte tare. Dar vă dați seama, și ei atunci, ce e important, au considerat meniscul pentru el. Dacă îi scoteau meniscul din prima, băiatul juca, după patru-șase săptămâni juca. Dar au vrut să-l păstreze tocmai pentru viitorul genunchiului lui. Dar uite că nu s-a vindecat.

– Da, corect.
– Deci, ca și la o fractură: operezi o fractură, ea de obicei se vindecă, dar din cauza asta apar pseudoartrozele. Pacienți la care fractura aia nu se vindecă și trebuie reoperată ca să se vindece. Dacă noi am făcut tot ce trebuie, atunci el are cele mai mari șanse să se vindece. Dar asta nu ne dă siguranța că se va vindeca.

„Operațiile de ligament încrucișat în București pot să coste 4.000 de euro”

– Este o vorbă că „medicii de afară nu fac nimic în plus față de ce facem noi”.
– E clinica asta unde merg foarte mulți, la profesorul Pier Paolo Mariani, unde el face o operație corect, foarte bine făcută, dar la fel cum o facem noi toți. Adică nu face absolut nimic în plus. Eu, pe vremuri, intram cu ei în operație să văd cine operează. Acolo vin sportivi, oameni din toată lumea.

– Care e diferența de preț între Roma și București?
– De exemplu, operațiile de ligament încrucișat: în București poate să coste 4.000 sau 7.000 de euro, iar la Roma am înțeles că undeva în jur de 25.000 de euro, de acolo începe. Eu am și italieni care vin și se operează la noi, tocmai pentru că e același lucru, de ce să se ducă să se opereze acolo, să dea atâția bani, când poate să facă același lucru aici.

– Operațiile sunt scumpe.
– Sunt scumpe dacă le faci așa cum trebuie, dacă folosești cele mai bune materiale și dacă folosești toate instrumentele sau tot ce este de unică folosință și nu refolosești. Și dacă faci totul așa cum trebuie, operațiile sunt scumpe pentru că tot ce folosim noi e produs în Statele Unite, în Germania, în Italia.

– La ce nivel suntem acum?
– În traumatologia sportivă, în tipul ăsta de operații, suntem la același nivel cu ei. Acum vorbim de partea asta pe care o fac eu. Sunt și lucruri în medicină în care încă ei sunt mai dezvoltați, pentru că la noi nu există…

– Tehnologia.
– Nu, bani. Ei nu fac nimic în plus! Pentru că eu văd, particip la congrese, sunt invitat să prezint în diferite țări anumite studii și anumite lucruri pe care le fac eu. Și eu văd ce se face în toată lumea. Și de-aia mă și invită pe mine, dar și pe alți colegi români care merg, sunt invitați să vorbească la congrese de ortopedie, pentru că facem aceleași lucruri pe care le fac ei și câteodată chiar facem lucruri pe care ei nu le fac.

„N-aș recomanda fotbaliștilor să meargă la Marijana Kovacevic!”

– Tu ce părere ai de Marijana Kovacevic? Cum vezi tratamentul pe care ea îl face la Belgrad?
– Din cauză că este un tratament empiric și din cauză că nu se face un studiu ca să vezi pe câți ajută și cum ajută… E ca suplimentele naturale. Nu fac rău, dar nu se știe nici cât de mult ajută. E adevărat că sunt sportivi care merg la ea și care se recuperează mai repede, dar nimeni nu a încercat cu doi sportivi care au același lucru: hai să vedem, dacă îi facem numai fizioterapie și dacă merge la Marijana, ce se întâmplă. Pentru că sunt și mulți care vin de acolo și se reaccidentează sau îi doare și nu pot să intre așa cum li s-a promis. Nu știe nimeni. Are rezultate și din cauza asta se duc atâția sportivi acolo, dar nu știu care e procentul, deși nu știe nimeni.

– Științific nu are nimic evidențiat. Ceva din placentă, am înțeles.
– Sunt zvonuri. Am înțeles că face un fel de ultrasunete cu o substanță pe care o cunoaște numai ea. Deci nu știe nimeni ce e, dacă ajunge în profunzime. RMN-urile nu știu dacă sunt comparate cu cele de după. Pentru că e clar că nu se poate întâmpla o minune într-o zi. RMN-ul probabil că arată la fel și a doua zi.

– Se pare că la ea vindecările sunt mai rapide decât în terapia obișnuită.
– Da și nu. Teoretic da, dar practic sunt și mulți sportivi care au fost acolo și când s-au întors…

– Ești fan sau nu?
– Nu! Eu n-aș recomanda…

– Deci tu n-ai trimite pacienți acolo.
– Nu, pentru că nu știi ce folosește. Dacă e placentă, să zicem. Și dacă placenta e de la un animal sau de la un om cu anumite boli… Eu știu ce face? Intră, nu intră în organism? Se absoarbe? Eu n-aș trimite și eu n-aș merge să fac așa ceva. Dar când ești sportiv și când presiunea asta, a întoarcerii cât mai rapide la joc, e mare, îți asumi niște riscuri.