Astăzi, în vizor, Friedrich Flick (10 iulie 1883 – 20 iulie 1972), industriaș german care a beneficiat, după sfârșitul celei de-a doua conflagrații mondiale, de amnistia Aliaților, speriați că odată eliminate de pe piață marile afaceri germane rușii și-ar putea impune mai ușor (inclusiv în țările occidentale) economia de tip comunist. Flick și-a reluat așadar întreprinderile, fără să se mai țină seama că își multiplicase de mai multe ori averea, în moduri condamnabile, în perioada regimului nazist. De altfel, la momentul morții sale (1972), Friedrich Flick a fost considerat cel mai bogat om din Germania de Vest și unul dintre cei mai avuți din lume.
Cifre, numere… milioane
Dar să facem loc poveștii: „Al Doilea Război Mondial începuse deja. Pașnicii ani de reînarmare și arianizare se dovediseră excepţional de buni pentru Flick. Era acum al treilea mare producător de oţel al Germaniei naziste, cu aproximativ 100.000 de angajaţi, de cinci ori mai mulţi decât în 1933”, nota cercetătorul olandez David de Jong, autorul unei anchete tulburătoare: „Miliardarii naziști. Istoria întunecată a celor mai bogate dinastii germane” (Corint, 2023). Urmăm firul desfășurat de David de Jong: „Venitul impozitabil al lui Flick se ridicase, doar între anii 1937 și 1939, la 65 de milioane de mărci, echivalent în prezent cu circa 320 de milioane de dolari. Iar cuceririle teritoriale făcute de armata hitleristă pretutindeni în Europa urmau să-i aducă și mai multe prilejuri de extindere a imperiului său industrial. Acum trebuia să-și educe succesorul și să demareze o nouă misiune de jaf”. Care s-a întrezărit în 19 noiembrie 1941.
Dictatorii economici ai teritoriilor ocupate
„În acea zi – menționa de Jong -, Friedrich Flick, trei dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai săi şi alţi câţiva magnaţi ai oţelului au primit din Ucraina ocupată «o serie de rapoarte interesante»”. Mai exact? „Flick urma să intre din nou în afaceri cu rivalul său, Paul Pleiger. Imperiul directorului general de la Reichswerke era în continuă expansiune de la izbucnirea războiului. Göring l-a pus mai întâi responsabil cu industria minieră a Germaniei. Acum, Reichsmarschall-ul se pregătea să-i dea pe mână jefuirea anumitor industrii din teritoriile sovietice ocupate. În calitate de nou «dictator economic» al regiunii, Pleiger a propus în scurtă vreme o colaborare între Reichswerke şi una dintre companiile producătoare de oţel ale lui Flick. Obiectivul colaborării era exploatarea fabricilor de oţel expropriate de pe Nipru, fluviul care străbate, de la nord la sud, zona industrială a Ucrainei. Flick a primit fără să stea pe gânduri”.
Canibalism la Kiev
Atenție, urmează informații șocante! „Raportul citit în Bellevuestrasse, în ziua aceea friguroasă de noiembrie, nu era unul de duzină. Documentul, întocmit de Ulrich Faulhaber, un expert în industria producătoare de oţel, detalia rece ororile frontului estic. La intrarea în Kiev, Faulhaber trecuse pe lângă nesfârşite coloane de prizonieri sovietici păzite de soldaţi germani. Când prizonierii se împiedicau şi nu mai puteau înainta, erau executaţi. Peste noapte, Faulhaber a fost martor la câteva exemple de canibalism în rândurile sovieticilor înfometaţi, care «îşi frigeau şi îşi mâncau camarazii» într-un lagăr german de tranzit. Patrulele germane îi împuşcau pe soldaţii canibali, «din cauza lipsei lor de disciplină». Faulhaber scria în raport şi despre uciderea în masă a evreilor ucraineni”.
„Curățarea” orașelor
Alte fraze greu de digerat: „Aşa-numitele Einsatzgruppen («grupuri de intervenţie») cutreierau Europa de Est, unde au masacrat circa 1,3 milioane de evrei! Cu ordin de la Himmler şi sub comanda adjunctului său, Reinhard Heydrich, plutoanele acestea de execuţie erau selectate din rândurile Waffen-SS, Gestapoului, poliţiei şi altor forţe naziste de ordine. Pe măsură ce armata germană avansa, Einsatzgruppen cutreierau teritoriul din spatele liniilor frontului şi ucideau din mers. Unele oraşe mari, de pildă Kievul şi Dnipropetrovskul, erau acum «curăţate de evrei […]». Cei care nu au fugit, au fost «lichidaţi»”, mai scria Faulhaber, care descrie centrul Kievului ca fiind «în ruine». Moartea rânjea de pretutindeni. La Varėna (n.r. – un orăşel aflat în sudul Lituaniei, lângă frontiera bielorusă), de pildă, o treime din locuitorii ei fuseseră ucişi. La 9 septembrie 1941, 831 de evrei au fost adunaţi în sinagoga orăşelului de Einsatzkommando 3, condus de colonelul SS Karl Jäger”.
Două gropi, 541 de bărbaţi, 141 de femei şi 149 de copii
Și? „În ziua următoare, au fost duşi la un kilometru şi jumătate de oraş, într-un crâng de pe marginea şoselei. Acolo se săpaseră două gropi mari, la vreo 25 de metri distanţă: una pentru bărbaţi şi băieţi, cealaltă pentru femei şi fete. Colonelul Jäger a consemnat în ziua aceea executarea a 541 de bărbaţi, 141 de femei şi 149 de copii. Apoi, Einsatzkommando a trecut la următoarea localitate. Apoi la următoarea. Şi la următoarea. În data de 1 decembrie, Jäger a făcut un total al celor masacraţi de grupul lui de la începutul lui 1941: 137.346 de persoane”. Stupefiant, nu? Dar ce le păsa magnaților Flick și Pleiger de crimele abominabile ale armatei germane? Pe ei îi interesau doar afacerile celor uciși și prizonierii vii, capabili să trudească în fabricile și uzinele naziste…
Discreție
Revenind la firul cercetării lui David de Jong: „Friedrich Flick a împlinit 60 de ani în ziua de 10 iulie 1943. Spre deosebire de Günther Quandt (BMW), care, cu numai doi ani înainte, serbase în stil mare împlinirea aceleiași vârste, Flick și-a petrecut ziua departe de lumina reflectoarelor capitalei. Nu avea să se dea niciun dineu bogat la un hotel de lux pentru oaspeţi de seamă din cadrul regimului, armatei și cercurilor antreprenoriale, cu toate că sărbătoritul a primit «o cordială telegramă din partea Führerului însuși». În loc să aranjeze o petrecere elegantă, colaboratorii cei mai apropiaţi ai mogulului alergic la presă au instrumentat, cu ajutorul șefului biroului de presă al lui Göring, o strict controlată campanie de imagine în ziarele germane, pentru a-și sărbători șeful «în lumina corectă». În mod ironic, articolele au lăudat tocmai capacitatea lui Flick de a opera în tăcere. Concernul lui chiar a emis o rară declaraţie în care erau celebraţi «strămoșii ţărani» ai magnatului și erau criticaţi aceia care-l numiseră un simplu «colecţionar de participaţii industriale»”.
Citește pe Antena3.ro
„Nu sunt oameni, totul este robotizat”. Șefii din industria auto occidentală se întorc din China șocați de tehnologia de acolo
Din Ucraina, în Franța – un imperiu uriaș
Oricum, discreția, firea secretoasă și încrederea împărțită cu țârâita îl purtaseră pe Flick foarte departe în viaţă. Depune mărturie cercetătorul David de Jong: „În vara anului 1943, în vreme ce imperiul nazist începea să se destrame, concernul lui Flick era în culmea puterii. Graţie deceniului de expansiune, era acum unul dintre cei mai mari producători de oţel, cărbune și arme ai Germaniei. Flick îl întrecuse până și pe rivalul Krupp, concernul său devenind al doilea mare producător de oţel al ţării. Valoarea celor mai mari șapte companii ale sale (pe trei dintre acestea nu le deţinea în mod direct) se ridica, în prima parte a anului 1943, la aproximativ 950 de milioane de mărci. Evaluarea în vederea impunerii taxelor pe anul respectiv estima că participaţia lui în concernul propriu valora aproape 600 de milioane. Cu imperiul industrial pe care-l deţinea, Flick era printre cei mai bogaţi oameni ai Germaniei, dacă nu cumva chiar cel mai bogat. De la mine de cărbune la oţelării și fabrici de armament, întinzându-se din Ucraina și Franţa ocupate la Germania nazistă, imperiul Flick era uriaș ca dimensiuni și activităţi”.
Resursa-cheie
În continuare: „Când Al Treilea Reich voia mai multe arme, Flick îl servea. Când îi trebuiau mai multe resurse naturale, dădea imediat o mână de ajutor. Lignit și antracit, fier și oţel, tunuri și obuze – avea toată gama de combustibil necesară mașinăriei de război naziste. Îi lipsea totuși o resursă-cheie și foarte greu de găsit în toată industria germane”. Anume? „Muncitorii calificaţi. În 1943, mâna de lucru forţată din minele lui Flick era tot mai adesea reprezentată de femei și copii consideraţi apţi de muncă la exploatările în carieră. Mulţi erau adolescenţi ruși cu vârste cuprinse între 13 şi 15 ani. Când Flick împlinea 61 de ani, concernul lui avea între 120.000 și 140.000 de muncitori. Cam jumătate dintre ei erau fie muncitori forţaţi să trudească, fie oameni aflați în sclavie și exploatați fără milă”.
Hitler i-a dat peste mână
Flick începuse să facă uz de prizonierii lagărelor de concentrare în septembrie 1940, concernul lui devenind astfel una dintre primele afaceri private care au recurs la asta. Directorul fabricii de oţel Henningsdorf, aflată lângă Berlin, încheiase cu luni înainte un acord cu SS-ul și întrebuinţa cam 50 de deţinuţi de la Sachsenhausen. „Spre deosebire însă de Günther Quandt – mai arăta cercetătorul David de Jong -, Flick nu reușise deocamdată să-și construiască un satelit la vreuna dintre numeroasele lui fabrici și mine. Nu fiindcă nu s-ar fi străduit în acest sens. Planurile de ridicare a unui lagăr la oţelăria Döhlen, pe care Flick o deţinea în coproprietate cu landul Saxonia, eșuaseră. Către sfârșitul verii lui 1942, proiectatul lagăr-satelit pentru «evrei străini» nu se materializase, întrucât führerul hotărâse deja în favoarea lichidării imediate a evreilor, în locul folosirii lor ca mână de lucru neplătită!”.
Cadou în Lorena
Pe de altă parte: „Pe lângă importul de sclavi, Flick era ocupat și cu strunirea lui Otto-Ernst, fiul său cel mare. În vara lui 1943, moștenitorul de 26 de ani făcea ravagii la oţelăriile Rombach din Lorena, pe care tatăl le primise în administrare de la Göring după ce fuseseră expropriate. În februarie, Flick își promovase succesorul în funcţia de director al giganticului complex, care deja producea peste 20% din oţelul brut al imperiului Flick. Disperat să-și dovedească valoarea în ochii tatălui, a demarat o ambiţioasă, dar costisitoare strategie de fabricare a armelor, pe care a botezat-o eufemistic «program de calitate». În luna în care Otto-Ernst era promovat director, Agenţia Militară de Armament (HWA) făcea Rombach furnizorul general pentru 15 fabrici de muniţie din Franţa ocupată”. O fi fost bine să faci afaceri, să faci bani în acest mod? Câtă minte, câtă muncă și, mai ales, cât timp și cu ce preț? Familia Flick și alte câteva dinastii germane au fost pur și simplu îmbuibate, îmbogățite, suprasaturate (dar niciodată sătule) de aparatul militar și politic nazist.
Un fiu sub presiune
Înapoi la dezvăluirile olandezului de Jong: „Complexul condus de fiul lui Flick urma să livreze fabricilor respective oţel de înaltă calitate și totodată să producă grenade și proiectile pentru Wehrmacht. Decizia tânărului Flick de a da întâietate aprovizionării cu oţel a programului nazist de înarmare a pus o imensă presiune asupra infrastructurii Rombach. Preţul a fost enorm, atât în bani, cât și în vieţi omenești. Decizia lui Otto-Ernst de a se axa pe fabricarea armelor l-a alarmat imediat pe tatăl lui. La începutul lui martie, seniorul se implicase deja în administrarea Rombachului și atrăgea atenţia asupra periculoaselor creșteri de costuri. Cu toate acestea, până în iunie nu se schimbase nimic. Într-o scrisoare adresată fiului și colegilor săi din conducere, Flick, seniorul, reitera că la Rombach «trebuie să aducem cea mai mare contribuţie posibilă la înarmare, fiind totodată imperativ să ne păstrăm reputaţia și poziţia. […] Nu trebuie să ne facem de rușine». În august 1943, când pierderilor financiare li s-a adăugat o scădere drastică a producţiei, Flick-tatăl a ajuns la capătul răbdării. Şi-a ameninţat fiul că, dacă producţia și veniturile nu se redresează, va trimite de la Berlin un colaborator apropiat ca să-i ia înapoi controlul Rombachului”.
Așchia sare departe de trunchi
Efectul? „Otto-Ernst, nu tocmai celebru pentru darul său de a relaţiona cu oamenii, a încercat să minimalizeze contribuţia personală la dezastru, discreditându-și un coleg din conducere. Dar stratagema nu a mers cu tatăl lui. Acestuia îi era limpede că Otto-Ernst lăsase afacerea să-i scape din mână. Dovedise astfel încă o dată că nu era capabil să conducă imperiul familiei. În tot acest timp, la Rombach condiţiile de muncă erau dezastruoase, printre cele mai rele din fabricile lui Flick. Penuria de forţă de muncă s-a accentuat rapid pe parcursul anului 1942, context în care socrul lui Otto-Ernst (n.r. – care conducea pe atunci Rombach) deja se baza tot mai mult pe muncitori forţaţi și pe prizonieri de război sovietici. Sute de ruși erau mânaţi ca niște vite spre oţelăriile expropriate din Lorena. Când Otto-Ernst a preluat conducerea Rombachului, proporţia mâinii de lucru forţate alocate oţelăriilor era în creștere. Asta i-a permis să compenseze o parte din costul programului de fabricare a armelor. În vara lui 1943, peste jumătate din cei 6.500 de muncitori erau forţaţi și cazaţi în patru lagăre din perimetru. Cam un sfert dintre aceștia erau femei, un număr incredibil de mare pentru o fabrică de oţel. Cele mai multe erau Ostarbeiter, mână de lucru adusă cu forţa din Europa de Est”.
Pantofi pe viață
Tot aici: „Femeile îndeplineau munci grele în ture de câte 12 ore, reparând șine de cale ferată, încărcând și descărcând cărbune și vagoane, lucrând chiar și la furnale. Cele însărcinate erau obligate să muncească până le venea sorocul să nască. La prânz, primeau o jumătate de litru de supă – «un amestec care în mod normal se dădea la porci», avea să istorisească o muncitoare scăpată cu viață din ghearele lui Flick. Dormeau și câte 30 într-o cămăruţă, iar apa ploilor se revărsa din tavanul barăcilor neizolate. Muncitorii forţaţi primeau un salariu mizer. Adăpostul antiaerian din complex era rezervat exclusiv germanilor. Maiștrii și șefii pazei de la oţelăriile Rombach, o suită de SS-iști și oameni ai Gestapoului, erau asistaţi de diverși acoliţi. Majoritatea îi intimidau și-i abuzau pe muncitori doar fiindcă aveau puterea aceasta. O tânără Ostarbeiter, de exemplu, a fost omorâtă în bătaie. O interpretă s-a aruncat în faţa trenului după ce a fost ameninţată cu bătăi și cu transferul într-un lagăr de concentrare, deoarece cumpărase ilegal o pereche de pantofi… SS-iștii comiteau crimele chiar în faţa lui Otto-Ernst Flick, care i-ar fi putut struni în orice clipă. Fiul lui Flick a protejat însă regimul de teroare”.
1942 a fost anul în care Adolf Hitler a implementat în Germania unul dintre cele mai ample programe de muncă silnică existente vreodată.
„În vara anului 1943, în vreme ce imperiul nazist începea să se destrame, concernul lui Flick era în culmea puterii”, David de Jong, cercetător
„Valoarea celor mai mari șapte companii ale lui Flick (pe trei dintre acestea nu le deţinea în mod direct) se ridica, în prima parte a anului 1943, la aproximativ 950 de milioane de mărci”, David de Jong, cercetător
„De la mine de cărbune la oţelării și fabrici de armament, întinzându-se din Ucraina și Franţa ocupate la Germania nazistă, imperiul Flick era uriaș ca dimensiuni și activităţi”, David de Jong, cercetător
„Cel puţin 12 milioane de străini au fost obligaţi să muncească în Germania în cursul războiului: bărbaţi și femei, băieţi și fete. Două milioane și jumătate dintre ei au murit acolo, adeseori în urma condiţiilor de muncă și de trai înfiorătoare”, David de Jong, cercetător
„Când Al Treilea Reich voia mai multe arme, Flick îl servea. Când îi trebuiau mai multe resurse naturale, dădea imediat o mână de ajutor. Lignit și antracit, fier și oţel, tunuri și obuze – avea toată gama de combustibil necesară mașinăriei de război naziste”, David de Jong, cercetător
În 1943, mâna de lucru forţată din minele lui Flick era tot mai adesea reprezentată de femei și copii consideraţi apţi de muncă la exploatările în carieră. Mulţi erau adolescenţi ruși cu vârste cuprinse între 13 şi 15 ani.
››› Vezi galeria foto ‹‹‹
