„Un om hotărât trebuie să revadă, până la sfârşitul
clipei finale, tot de ceea ce are să se despartă şi dacă
inima lui nu-i dă un brânci înapoi, el va porni senin,
mândru, conştient de tăria lui.” (Gib I. Mihăescu)
Mihai Caba
În clepsidra timpului nestatornic, iată, la 19 octombrie 2025, se marchează, ca o binemeritată expresie a tradiţiei strămoşeşti, scurgerea celui de al 90 –lea „grăunte de nisip” al veşniciei lui Gib. I. Mihăescu, căruia istoriografia românească îi atribuie locul şi rolul de a fi fost un bun nuvelist, romancier, dramaturg şi traducător interbelic. Sfârşindu-se prematur din viaţă, la 19 octombrie 1935, răpus de boala tuberculozei, cumplitul flagel al acelor vremi de după primul război mondial, în vârstă de numai 41 de ani şi în plină glorie literară, scriitorul Gib I. Mihăescu continuă şi astăzi, prin scrierile sale mereu reeditate, să stârnească interesul biografilor şi exegeţilor săi, dar şi fascinaţia publicului cititor, dornic de o lectură atrăgătoare, captivantă prin luciditate şi viziune.
Iată câteva dintre „judecăţile de valoare” ale străluciţilor critici literari ai vremii respective aduse operei literare a lui Gib. I. Mihăescu:
„Pe Gib Mihăescu, atâta timp cât îl citeşti, desfăcut de atmosfera lui morbidă de instincte tiranice şi de monomanii, din viziunea lui halucinantă şi panerotică, – şi ridicând ochii spre dulcea lumină a soarelui, pâcla forţelor inconştiente se risipeşte şi nu te mai mulţumeşti decât cu viaţa conştientă, logică, determinată de legi pshiologice sigure şi analizabile.” (Eugen Lovinescu)
„Maestru al nuvelei, unul dintre cei mai mari nuvelişti ai scrisului românesc de după război, Gib Mihăescu stăpâneşte o complexă recuzită de introspecţie psihologică a personajelor, de nuanţare a trăirilor lor sufleteşti, a bogăţiei de sentimente, de obsesii erotice, un zbucium permanent, dezvăluit prin tehnici natative..” (Şerban Cioculescu)
„Gib Mihăescu nu seamănă cu niciun înaintaş şi cu niciun contemporan, originalitatea lui constând în inconştientul dinamic din oceanul căruia se ridică la suprafaţa vieţii monştrii pasiunilor. Portretul eroilor săi conturează cam cum ar trebui să fie omul nou, având în vedere manifestul gîndirist al vremii de a cultiva valorile spăritualităţii româneşti tradiţionale, eocarea trecutului istoric şi importanţa ortodoxismului împotriva influenţei occidentale. Arta lui este de o infinită bunătate, produs al umanităţii profunde, al discreţiei şi generozităţii sale.” (Nichifor Crainic)
George Călinescu, considerat fără rezerve un adevărat părinte al criticii literare româneşti, îl aşează pe scriitorul Gib Mihăescu în monumentala sa „Istorie a literaturii române de la origini şi până în prezent”, Ed. Fundaţiilor Regale, 1941, în cuprinsul capitolului ROMANCIERII – Momentul 1920 – 1930, plasându-l între romancierii C.Stere şi Cezar Petrescu, consacrându-i analizei critice asupra operei sale literare aproape patru pagini (678 – 681).
Paradoxal, însă, George Călinescu, chiar de la începutul exegezei sale îşi face cunoscut „verdictul” său critic nemilos, fără echivoc: „Primul roman al lui Gib I. Mihăescu, Braţul Andromedei, nu lasă să se întrevadă un romancier. Cartea este rău scrisă, adică fără subtilitate şi cu acea notă de vulgaritate relativă, de care nu sunt scutite nici celelalte scrieri.”
După cum se va vedea, pe parcursul analizei sale, ilustrul critic se va dovedi mai îngăduitor în nuanţările sale critice. Astfel, privind romanul Rusoaica , deliberarea călinesciană este mai permitivă: „Romanul Rusoaica izbeşte de la început prin nota exigenţei lui, care se impune fără nicio demonstraţie. De la Braţiul Andromedei la Rusoaica distanţa este enormă. (…) Rusoaica este un fel de Madame Bovary al virilităţii întrucât în Ragaiac sunt întrupate aspiraţiile oricărui bărbat, fără vreun accident mai deosebit.(…) S-ar putea spune că în întregime romanul este poetic.”
Sub aceste surprinzătoare auspicii critice, George Călinescu continuă şi analiza romanului Donna Alba (ultimul al lui Gib. I Mihăescu, n.n), în care observă: „un vădit aspect senzaţional, deşi fără desfăşurare epică. În ultima analiză niciun erou nu trăieşte în planul realităţii, n´are suficientă reliefare spre a putea fi memorat. Totuşi, încercarea de a zugrăvi aristocraţia noastră în spiritul ei de castă nu e lipsită de interes.”
Autorul sfârşindu-se în 1935, George Călinescu nu i-ar fi întrevăzut lui Gib Mihăescu , dacă ar mai fi trăit, o altă posibilă „partitură” scriitoricească: „Ce-ar fi scris mai departe Gib I. Mihăescu nu se poate şti, deşi e lesne de prevăzut că nu ar fi găsit un alt subiect de roman decât acela observat din propriile lui aspiraţii”, însă, în final deliberarea sa este una de apreciată substanţă: „Dar este hotărât că Rusoaica este un roman superior prin spontaneitatea mijloacelor literare al autorului ei şi că Donna Alba merită atenţia prin delirul ei casuistic.”
Fiind unul dintre cititorii „Donnei Alba”, romanul de dragoste al lui Gib. I. Mihăescu , încă din perioada liceeană, când autorul era pe lista celor „interzişi”, nu pot uita vreodată satisfacţia adolescentului care am fost prin anii ˝56 – ´60, în urma lecturii „pe sub mână” a acestei minunate cărţi gibmihăesciene. Şi n-a fost numai a mea, ci şi a tuturor colegilor care s-au „delectat” cu cartea asta şi cu multe altele „prohibite”.
Anii, trecând în zborul lor tumultos, au adus treptat şi timpuri mai „permitive” şi iat-o pe „Donna Alba” retipărită în cadrul colecţiei Romanul de dragoste, iniţiată în 1970 de Editura Eminescu. În calitate de tânăr şi fericit posesor al acestei atrăgătoare colecţii livreşti, mi-am făcut o aceeaşi simţită plăcere a recitirii romanului şi a reîntlnirii cu personajele acestuia, „trufaşa aristrocrată seducătoare, Donna Alba şi avocatul îndrăgostit Mihai Aspru, ce reuşeşte s-o cucerească într-un final cu iz… dostoievskian.” Şi de această dată romanul Donna Alba mi-a satisfăcut întrutotul aşteptările mele de cititor împătimit, cartea făcând parte dintre cele „preferate” sufletului meu.
Ani au tot trecut cu feluritul lor vălmăşag trăitor. Înspre sfârşitul anului 1980 am intrat în posesia doritului şi impresionantului „cărţoi” călinescian: „Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent”, Ed. Fundaţiilor regale, 1941, fiindu-mi expediat din Milano, Italia, de către Editura Nagard a distinsului om de cultură de talie europeană, Iosif Constantin Drăgan, preşedinte al Fundaţiei Europene Drăgan, cel care şi-a împlinit dorinţa copierii întocmai, „în veşmintele şi în formatul în care a fost lansat în premiera din 1941”, a volumului opus magnum al lui George Călinescu şi a distribuirii acestuia către numeroşii solicitatori, care au dorit „să aibă la îndemână unul din principalele monumente ale spiritualităţii româneşti”. Şi ca „actul cultural” să fie bine reprezentat, la acesta, meticulosul Iosif Constantin Drăgan a inclus şi o „addendă”, cuprinzând „ulterioare adăugiri şi revizuiri ale autorului”. Nici că se putea mai bine!
Aşa şi numai aşa, am ajuns la surprinzătoarele „opinii critice” călinesciene exprimate asupra operei literare a lui Gib I. Mihăescu, care m-au descumpănit atunci, aşa cum se întâmplă şi acum, neaflându-le nicio explicaţie plauzibilă. George Călinescu este totuşi….George Călinescu! Şi atunci? În ajutor îmi sare în minte o „frântură” din Dona Alba: „Suntem atât de egoişti că nu vedem lucrurile decât din punctul nostru de vedere.” Să fi fost ilustrul critic George Călinescu un… „egoist” ? De necrezut…!
Peste ani, până la urmă reabilitarea „critică” a scrierilor lui Gib. I. Mihăescu va veni tot într-o „Istorie critică a literaturii române. 5 secole de literatură”, întocmită de reputatul istoric şi critic literar, Nicolae Manolescu şi apărută la Editura Paralela 45, 2008, în care autorul „taxează”, totuşi, „cu multă fineţe”,critica călinesciană adusă operei lui Gib I. Mihăescu, arătând, „pe de o parte, că romanul lui Gib Mihăescu este unul tipic romanesc, conform formulei lui Albert Thibauder, avându-şi originile în romanul englezesc de aventuri, combinat cu acel erotic francez, nicidecum unul psihologic cum fusese catalogat greşit de critica epocii, iar pe de altă parte, conexiunile prozei lui Mihăescu cu o întreagă paradigmă literară, ce explică atât deficienţele artistice, cât şi popularitatea acestor naraţiuni, care continuă să fie editate în tiraje de masă şi citite, asigurându-i în continuare autorului un loc în canonul istoric al literaturii noastre.”
Nu pot decât să mă declar satisfăcut de „eleganţa” cu care Nicolae Manolescu aduce cuvenita „reparaţie critică” a operei literare a scriitorului Gib. I. Mihăescu.
De aici încolo, pentru o mai bună şi corectă receptare a scrierilor gibmihăesciene se cuvine să ofer cititorilor un cât de mic, dar cât de util „excurs biografic” în viaţa şi activitatea literară a scriitorului Gib I. Mihăescu, umblând cu luare aminte pe cărările deja bătătorite şi jalonate distinct de biografii şi exegeţii acestuia.
Astfel, potrivit acestor „surse”, debutul vieţii viitorului scriitor a avut loc înspre sfârşitul secolului al XIX-lea, la 23 aprilie 1894, în Drăgăşani, renumita localitate vini-viticolă a judeţului Vâlcea, acolo unde s-a născut în familia avocatului Ion Mihăescu, cel de al 6-lea fiu, din cei 12 copii ai familiei, ce primit la botez numele său adevărat, Gheorghe. Anii copilăriei petrecuţi la Drăgăşani, în mijlocul familiei, îi vor dezvălui treptat pitorescul şi frumuseţea locurilor drăgăşenene, pe care, receptându-le, şi memorându-le, îi vor servi drept fundal inconfundabil al acţiunilor viitoarelor sale scrieri.
Începutul secolului XX îi îndreaptă, în 1901, primii paşi spre învăţătură, urmând la Drăgăşani cursurile şcolii primare din localitate, care-i vor deschide plăcerea scrisului şi cititului, de care începe să fie tot mai mult stăpânit. La absolvirea acestora, în 1905, familia îi îndreaptă paşii următori în spre studiile liceale la renumitul Liceu craiovean Carol I (azi Colegiul Naţional Carol I). În 1906, murindu-i fratele mai mare, Nicolae, „situaţia sa şcolară are de suferit”, motiv pentru care se mută, pe rând, la Liceul din Slatina şi apoi la Liceul Lahovary din Râmnicu-Vâlcea. Revine, în 1909, la Liceul Carol I din Craiova, „unde profesorul de română, Ion Niculescu îl îndrumă spre scris”, cum atestă exegetul Titi Tudorancea. În 1911 termină cursul inferior al liceului, iar în 1914 termină şi cursul superior, la secţia clasică, pe care îl absolvă „cu diplomă de bacalaureat”.
După terminarea liceului, la îndemnul tatălui său, în toamna lui 1914, devine studentul Facultăţii de Drept a Universităţii bucureştene. Însă aici, nefiind atras de studiile juridice, nu se prezintă la examenele semestriale. Intrarea României, în august 1916, în Primul Război Mondial, îl găseşte la Iaşi, refugiat cu întreaga familie. Ca student, fiind mobilizat pentru război, aici va urma Şcoala de Infanterie, pe care o va absolvi în jumătate de an şi astfel, în mai 1917, primeşte gradul de elev – plutonier şi este repartizat în Regimentul 42 Infanterie, aflat cu frontul în zona Muncelului. În calitate de combatant participă activ la război şi, „distingându-se în luptele aprige date, va fi foarte curând avansat la gradul de sublocotenent” În această postură militară participă cu întreg regimentul la ofensiva biruitoare a armatei române, din august 1917, dată pe aliniamentul „de ultimă rezistenţă”,Mărăşeşti – Mărăşti – Oituz , împotriva armatei germane. Pentru actele sale de bravură săvârşite pe frontul luptelor războiului sublocotenentul Gheorghe Mihăescu a fost decorat cu înalte distincţii militare. În acelaşi timp, scenele cumplite ale războiului pe care le-a memorat în toată încleştarea lor, vor constitui, cum se va vedea mai apoi, substanţa inspiratoare ale viitoarelor sale scrieri.
Mai nou şi recent, în 2024, exegeta Lucia Răducea, în teza sa de doctorat cu titlul: „Literatura lui Gib. I.Mihăescu”, la capitolul I, aliniatul I.3.6.1., prezintă „Notele de război” ale lui Gheorghe I. Mihăescu – două carnete-jurnal inedite, „cu însemnări făcute în perioada 10 august 1916 – 5 martie 1918, în care, în câteva notaţii, pot fi recunoscuţi germeni ai celui mai apreciat (de critică şi de publicul cititor) roman al său ”
Poate că, deloc întâmplător, memoria îmi face trimitere înspre „Notele de război” ale eroului sublocotenent (rez) Ioan R. Marinescu, însemnate „la cald” în iureşul luptelor aprige din perioada „primului val” al războiului: 21 aug./ 3 sept. – 14 / 27 oct, 1916, scoase miraculos la lumina tiparului, în colecţia „Memoria clepsidrei” a Editurii Junimea, 2016, după aproape un veac de la jertfa din 3 / 16 dec. 1916 a eroului combatant Ioan R. Marinescu, la nici 23 de ani împliniţi. Dovedindu-se a fi „o relatare veridic mărturisitoare a atrocităţilor luptelor inegale din primul val al nemilosului război, dar şi întrunind certe veleităţi literare”, ne putem întreba, aidoma lui George Călinescu: Dacă ar fi mai trăit, ce partitură scriitoricească ar fi avut în continuare proaspătul inginer silvic Ioan R. Marinescu?” Pentru cei ce le-au lecturat, răspunsul nu este dificil de intuit: În „Istoria literară” ar fi existat încă un scriitor, Ioan R. Marinescu !
Dar, să închidem „paranteza” şi să revenim la biografia lui Gib. I. Mihăescu.
În 1918, demobilizat după sfârşitul războiului, se întoarce la Drăgăşani, iar în toamnă îşi reia studiile juridice la Bucureşti. Până la terminarea lor, începând cu 1919, se angazează la redacţia revistei „Luceafărul”, în care va debuta în numărul din 15 februarie 1919 cu nuvela „Linia întâi”, pe care o semnează cu Gib. Stegaru, „în amintirea bunicului său Mihai Predescu Stegaru, pandur şi purtător de drapel în oastea lui Tudor Vladimirescu.” Gib. , devenindu-i astfel pseudonim după prescurtarea obişnuitului răsfăţ familial, Gibe. Are la Luceafărul o vastă activitate publicistică cu noi şi multe nuvele: În tren, Cel din urmă card, Figurina ş.a. Devine redactor la revista „Ţara nouă” şi leagă o trainică prietenie cu Cezar Petrescu, cu care , în 1920, se va stabili la Cluj.
Perioada „clujeană” (1920 – 1923)îi va fi deosebit de fructuoasă, atât sub aspectul publicistic, ca redactor la ziarele Înfrăţirea şi Voinţa, cât şi cel al prieteniei cu Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Adrian Maniu, Sextil Puşcariu, colegi de redacţie. Publică noi nuvele: Doi vecini, Pe drumul gloriei şi Eroilor lauri. Ca redactor la Gazeta Ardealului va semna numeroase cronici dramatice şi literare. Un moment deosebit al acestei etape biografice îl va constitui apariţia, la 1 mai 1921, a primului număr al revistei Gîndirea, anexă a ziarului Voinţa, „scoasă de Cezar Petrescu, Adrian Maniu şi Gib. Mihăescu”, în care va publica nuvelele: O zi de primăvară, Retragerea, Un călător, Ierni jilave, Soarele, Singuratecii, Semnele lui Dănuţ, Reîntoarcerea, Întâmplarea, În goană. Spre sfârşitul lui 1922 revista Gîndirea apare şi la Bucureşti, iar la sfârşitul anului 1923, „finalizându-şi studiile, obţine licenţa în drept”.
În 1924, Gib. I. Mihăescu îşi va face debutul în avocatură, mai întâi, pentru scurtă vreme, la Chişinău, iar apoi va profesa ca avocat în oraşul natal, Drăgăşani, acolo unde, în perioada „drăgăşăneană” (1924 – 1929), îmbinând „avocatura cu scriitura”,va face paşi imporanţi înspre debutul editorial cu primul volum „La Grandiflora”, apărut la Editura „Scrisul românesc” de la Craiova (1928), între coperţile căruia adună mai toate nuvelele sale apărute prin revistele literare, iar pentru titlul acestuia împrumută denumirea renumitului restaurant-grădină din Drăgăşani, „un petec de fâneaţă tunsă, cu trei pruni din dosul cârciumii, în chip de pavilion”, locul deselor întâlniri scriitoriceşti „aproape în fiecare duminică, între redactorii revistei craiovene Flamura şi ceata de tineri drăgăşeneni, mânuitori ai plaivasului albastru, în frunte cu Gib, la o lungă şi boemă masă ce se, întindea până seara târziu, în care scăpăra, deasupra paharelor cu flăcări rumene, verva, fantezia şi înţepăturile noastre”, după cum stă notat în Jurnalul lui Radu Gyr. Mai târziu, prin 1926, printre invitaţii lui Gib. se va afla şi Păstorel Teodoreanu, „mare gurment, care avea să elogieze vinul Crâmpoşie de Drăgăşani”.
O dată stabilit în Drăgăşaniul natal, „pe 29 noiembrie 1925, Gib..I. Mihăescu se căsătoreşte cu Elena Ioana Stănescu, cu care va avea două fiice, Mira şi Ioana”.
De la proză trece şi la dramaturgie, astfel că în 1926 „primeşte premiul întâi al Asociaţiei criticilor dramatici şi muzicali pentru piesa , care va vedea şi lumina rampei, pe 3 martie 1928, la Teatrul Naţional din Bucureşti, „bucurându-se de mult succes”, cum menţionau ziarele vremii.
Înspre sfârşitul anului 1929, primind un post la Direcţia presei din Ministerul de Externe, familia Gib. Mihăescu se stabileşte în Bucureşti. Aici scriitorul editează la Cartea Românească cel de al doilea volum al său de nuvele, intitulat Vedenia.
Perioada bucureşteană (1930 – 1935) se va dovedi una fertilă, deschizându-i calea romanului; primul fiind „Braţul Andromedei”, scos la Editura Naţională Ciornei, în 1930. Manifestând pe parcursul vieţii un oarece interes personal pentru astronomie, precum notează „sursele”, n-a fost de mirare că scriitorul Gib. I. Mihăescu îi alege titlul de pe imensitatea stelară a cerului, respectiv, Constelaţia Andromeda, denumită astfel după Andromeda , cea salvată de Perseu , personaje din mitologia greacă. În realitate, romanul Braţul Andromedei prezintă inadaptarea eroului Andrei Lazăr, de provenienţă rurală, la viaţa urbană a oraşului de provincie, temă specifică perioadei interbelice româneşti, pe care Gib. Mihăescu o prezintă ca pe o distinctă problemă socială în literatura română.
Continuă să publice frecvent în ziarele şi revistele vremii, precum: Curentul, Vremea, Viaţa Românească, Boabe de grâu, Gîndirea, Adevărul literar şi artistic ş.a. În 1932 va apare ziarul Calendarul, în paginele căruia, în calitate de redactor, va publica număr de număr. Lucrând intens, având fragmente deja publicate, în 1933 îi apare în volum cel de al doilea roman al său intitulat: „Rusoaica”, „bucurându-se de aprecierile critice remarcabile, dar şi, deopotrivă, de cele ale publicului cititor.”
Considerând romanul Rusoaica o capodoperă, iată-i aprecierea exprimată de Eugen Lovinescu: „Nu ne interesează ce face Ragaiac (locotenentul Ragaic – eroul romanului n.n), ci vinele lui, obsesia tipului de femeie ideală, de scoasă din lectură sau din visări, pe care ne-o transmite, căci în fiecare dintre noi stă ascunsă adulmecată, fără succes, în toate tipurile femeilor întâlnite.”
Pentru Rusoaica, Gib. Mihăescu a primit premiul Societăţii Scriitorilor Români, iar în urma „succesului de librărie” romanul Rusoaica a înregistrat 6 ediţii, până în 1940.
Tot în 1933 va tipări la Editura Ciornei şi romanul „Femeia de ciocolată”, în care Gib. Mihăescu se dovedeşte un „un artist al imaginarului, prin care îl poartă pe eroul Negrişor, obsedat de domnişoara Eleonora – femeia cu tenul ciocolatiu – între două lumi, cea a închipuirii şi cea a realităţii; ultima încurcându-i planul de a trăi experienţa erotică cu femeia mult dorită.”
Inspirat de anii studenţiei sale, întrerupţi şi reluaţi după terminarea războiului, în 1934, Gib. I. Mihăescu termină şi editează la Cugetarea cel de al 4-lea roman al său:: „Zilele şi nopţile unui student întârziat”, ca rezultat al amintirilor însăilate de-a lungul prelungitei sale studemţii la Facultatea de Drept bucureşteană. Întrupându-se în personajul protagonist Mihnea Băiatu, acţiunea romanului se încheagă în traiul „ boem şi necinstit” al studentului, aflat mereu „în căutare de chirii ieftine”, dar şi cel al „seducţiei sale îndreptate spre femeile din jurul său”. Una dintre acestea este Arina, „frumoasa doctorandă la filosofie”, pentru care „foloseşte orice tertip ca s-o cucerească”. Numai că Arina „se vede şi cu studentul Noel de la medicină”, fapt ce duce acţiunea spre tragism, „în contrast cu cea oarecum comică de până atunci”
Din păcate, romanul, cu tentă autobiografică, „n-a întrunit succesul din Rusoaica”.
Dorindu-şi o „revanşă”, în anul următor, 1935, Gib. Mihăescu editează la Cartea românească cel de al 5-lea roman al său: „Donna Alba”, în care autorul îşi dezvăluie o aceeaşi obsesie pentru femeia perfectă. Din păcate, acesta îi va fi şi ultimul…
Romanele lui Gib I. Mihăescu
Fatidic, însă, aflat în plină vervă creatoare, avînd în lucru un nou roman, cu titlul provizoriu, Vămile văzduhului, pe 3 august 1935, romancierul Gib. I. Mihăescu face „o puternică criză de rinichi”, ce-l îndepărtează de la masa de scris. Fiind şi bolnav de tuberculoză, cumplita boală a perioadei interbelice, pe 16 septembrie se internează pentru îngrijire şi tratament medical la Sanatoriul Martn Luther de la Sibiu. După o lună, pe 16 octombrie, „vine la Bucureşti şi se internează la Sanatoriul Diaconeselor”. De aici, starea sănătăţii sale înrăutăţindu-i-se, „este transferat la Spitalul gardienilor publici”, acolo unde, pe 19 octombrie 1935, la doar 41 de ani şi jumătate, scriitorul Gib. I. Mihăescu se sfârşeşte din viaţă, îndurerându-şi soţia rămasă cu cele două copile de numai 6 şi 2 ani şi toţi prietenii săi literaţi. A fost înmormântat, după dorinţă, în Drăgăşaniul său natal.
Cum spuneam la început, se împlinesc de atunci 90 de ani ai Veşniciei sale, prilej binemeritat de a-i rememora amintirea celui care , potrivit motto –ului, „a plecat din viaţă senin, mândru şi conştient de tăria lui”. Şi o facem cu toată simţirea noastră.
Posteritatea scriitorului Gib. I. Mihăescu, deşi „sincopată” în perioada „de tristă amintire”,este în prezent una cu adevărat luminoasă şi distinctivă prin multiplele reeditări ale operei sale, prin exegezele multor condeieri de renume, din care reţinem pe: Diana Cristev, Mihai Diaconescu, Georgeta Horodincă, Paul Cernat, Clara Mărgineanu, C-tin Cubleşan, Doina Modola, Şerbam Cionoff, Roxana Vintilă, Ion Simuţ, Corina Ciocârlie, Radu Băieşu, Mihai Petre ş.a., prin Casa memorială „Gib. I. Mihăescu” de la Drăgăşani, „unde sunt expuse mobilier şi obiecte personale, manuscrise, fotografii, corespondenţă, cărţi şi… luneta scriitorului”, prin denumirea unor străzi la Drăgăşani şi Râmnicu Vâlcea, prin numele său atribuit Colegiului Naţional Gib I Mihăescu, prin statuia lui Gib. I. Mihăescu, inaugurată în 1997 în inima oraşului Drăgăşani şi câte altele, între care, de dată recntă, a devenit şi subiect de bacalaureat.
Apropiindu-mă de final, întenţionat, am lăsat la urmă, poate cea mai elocventă mărturie adusă personalităţii lui Gib. I. Mihăescu venită din partea scriitorului Al. Florin Ţene, el însuşi un fiu al urbei viticole Drăgăşani, care a manifestat de timpuriu, din spirit local, un interes deosebit pentru cunoaşterea vieţii şi operei înaintaşului drăgăşănean, Gib..I.Mihăescu, de care-l desparte „o întreagă generaţie”. Rodul acestui demers de câteva decenii s-a pârguit în volumul evocator, La braţ cu Andromeda, scos la Editura NAPOCA NOVA, în 2016; titlul acestuia, făcând trimitere spre cel dintâi roman gibmihăescian, ne conduce „pe firul roşu al adevărului” biografic propus şi ne oferă cu dărnicie „un florilegiu omagial în memoria scriitorului Gib. I. Mihăescu”. Inspiratul dialog imaginar cu Gib.I. Mihăescu, pe care scriitorul Al. Florin Ţene îl susţine frecvent la vestitul local Grandiflora, „la un pahar de vin de Drăgăşani”, plin de farmecul şi savoarea vremilor de altădată, este un binemeritat omagiu … de suflet drăgăşenean.
Pentru încheiere, ca un corolar al celor mai sus expuse la cei 90 de ani ai eternităţii lui Gib.I.Mihăescu, mă rezum la tăria afirmaţiei autorizate a istoricului şi criticului literar Şerban Cioculescu, publicată în revista „File vâlcene”, în numărul din decembrie 1972:
„Opera lui Gib.I.Mihăescu rămâne la un punct crucial al literaturii noastre, în care a adus la ultimă strălucire nuvela şi a dat două dintre cele mai mari realizări din domeniul romanului.” (s.n.)
