Gică Popescu, 57 ani, a acordat un interviu special pentru GSP spre a vorbi despre conexiunile din carieră cu selecționerul Mircea Lucescu, ajuns recent la 80 de ani. A evocat momente epice pe axa Craiova – Istanbul, cum a ocolit un transfer la Dinamo în ‘88 și a comentat mandatul neașteptat al lui Il Luce la națională
Gică Popescu și Mircea Lucescu au lucrat un singur sezon împreună, la Galatasaray, 2000-2001, după care „Baciul” a plecat la Lecce.
La sfârșitul anilor ‘80, cei doi s-au confruntat însă în repetate rânduri în campionat sau Cupa României, cu Il Luce pe banca lui Dinamo, iar Popescu în tricoul Craiovei sau Stelei. Poveștile se îngemănează spectaculos între aceste repere și alunecă din când în când spre Barcelona sau echipa națională.
Hagi, „impresarul” lui Lucescu la Istanbul: „De ce nu aducem un antrenor din Balcani?”
– Gică, Mircea Lucescu a împlinit recent 80 de ani. Care sunt cele mai pregnante amintiri legate de actualul selecționer?
– Mi-ar fi plăcut să am mai multe lucruri de povestit, dar, din păcate, am fost antrenat de Mircea Lucescu doar în ultimul meu an la Galata. A venit după plecarea lui Fatih Terim, în cea mai bună perioadă petrecută de noi acolo. Câștigasem Cupa UEFA, campionatul și Cupa Turciei, după care Terim s-a dus la Fiorentina. Iar clubul căuta un antrenor, chiar în timpul Europeanului din 2000. Eu primisem atunci o ofertă de la Lyon, să semnez pe trei ani.
– Și de ce nu te-ai dus?
– Nu am fost lăsat. Și Hagi cred că termina contractul. Am purtat o discuție cu cei de la club în cantonamentul echipei naționale și am prelungit amândoi. Am întrebat și cine o să fie noul antrenor, după Terim. Au rostit câteva nume de antrenori francezi, italieni, dar Gică a replicat: „De ce nu punem un antrenor din Balcani? Pe Mircea Lucescu, de exemplu!”. A doua zi s-au dus șefii clubului la București, s-au întâlnit la un hotel și au semnat contractul. Așa a ajuns Mircea Lucescu la Galatasaray.
„Eram decis să plec la Lyon, dar președintele Faruk Suren n-a fost de acord”
Faruk Suren, fostul președinte al lui Galatasaray, a avut o slăbiciune pentru Gică Popescu
– E exact episodul pe care ni l-a povestit recent, la Istanbul, chiar Burak Elmas, fostul director general de la Galatasaray!
– Păi, el a fost trimisul clubului să negocieze cu mine și cu Hagi! Eram hotărât să plec la Lyon, fiind vorba despre un campionat în care nu jucasem. Stăteam cu Dan Petrescu în cameră și l-a sunat pe Desailly: „Băi, cum e Lyonul, ca oraș?”. „Al doilea din Franța, după Paris!”, i-a răspuns. Așa că mă decisesem să semnez în Franța, dar nu m-a lăsat președintele Faruk Suren. Mi-a zis că dorește să fiu viitorul președinte al lui Galatasaray când mă voi lăsa de fotbal. Ținea foarte mult la mine. M-au „păcălit” să rămân, să adaug încă doi ani la ultimul sezon din contract. Am acceptat pe aceiași bani pe care mi-i dădea Lyonul.
– Revin la discuția cu Burak Elmas, care sublinia că s-a consultat cu tine și cu Hagi dacă să se oprească la Lucescu sau la Iordănescu.
– Așa este! Nu ascund că prima soluție devenise Anghel Iordănescu, dar a fost de negăsit la telefon. Și atunci s-a apelat la varianta Mircea Lucescu, ceea ce le-a convenit, până la urmă, mai mult și sub aspectul comunicării. Lucescu vorbea bine franceza, limbă folosită pe larg la Galatasaray de oamenii din management, proveniți din elita țării. Au fost încântați imediat de discuția cu Mircea Lucescu și totul s-a parafat a doua zi.
„Fizic, nu m-am simțit niciodată mai bine decât în sezonul cu nea Mircea”
Mircea Lucescu a petrecut două sezoane pe banca lui Galatasaray, unde l-a avut printre secunzi și pe Gabi Balint. Foto: Imago
– Și cu Lucescu pe bancă, Galata a pornit lansat: Supercupa Europei obținută în august 2000 împotriva unui Real Madrid galactic, cu Casillas, Roberto Carlos, Figo, Makelele, Raul!
– Era anul în care-l transferaseră pe Figo de la Barcelona și-și doreau foarte mult acel trofeu, care le lipsea din palmares. Dar și noi veneam cu o echipă extraordinară și nu aveam nimic de pierdut. Dacă te încurcai cu Real Madrid, nu se supăra nimeni. De aceea, am jucat relaxat și cu încredere, am câștigat prin golul de aur.
Nea Mircea a pregătit extraordinar Supercupa cu Madridul! De altfel, e un lucru pe care l-a făcut în toată cariera – obsesia de a nu lăsa nimic la voia întâmplării. Indiferent dacă jucam cu Vanspor, Fenerbahçe sau Beșiktaș, pregătea meciurile la fel. Uneori devenea deranjantă această strategie de a diseca totul așa cum considera necesar
Gică Popescu, fost fundaș Galatasaray, pentru GSP
– Cum a fost impactul cu modul de lucru al lui Mircea Lucescu?
– Fizic, niciodată nu m-am simțit în carieră la fel de bine cum s-a întâmplat în sezonul în care am fost pregătit de Mircea Lucescu. Eram într-o asemenea formă, încât Hagi mă întreba: „Băi, ce-i cu tine? Ce faci? Iei «prafuri»?! Nu te-am văzut niciodată așa de bine fizic”. Avea antrenamente foarte dure. Mai ales cel de după joc, ulterior zilei libere, era extrem de intens, 75 de minute fără minge. Hagi mi-a zis că din cauza asta s-a și lăsat de fotbal! Nea Mircea ne spunea: „Dacă faceți antrenamentul ăsta, jucați până la 40 de ani!”. Și probabil că așa se întâmpla dacă am mai fi lucrat cu dânsul.
„Nu vreți să știți ce comentau jucătorii turci!”
Gică Popescu a fost unul dintre oamenii de încredere ai lui Lucescu la Galata
– La 33 de ani, nu ți-a fost greu să te adaptezi la stilul acela mai agresiv fizic?
– După ce treci prin Olanda și prin Premier League, nimic nu ți se mai pare dificil. Și cu Terim făceam antrenamente similare, dar mai mult cu mingea și nu la intensitatea impusă de Lucescu.
– Dar vestiarul cum recepta această rețetă a lui Mircea Lucescu?
– Când ieșea pe teren, nea Mircea îmi comunica mie programul. Trebuia să dăm drumul la alergare și să le transmit din mers colegilor ce urmează. Nu vreți să știți ce spuneau jucătorii turci! Nu erau obișnuiți și nu le plăcea. Dar ce fotbalist se dă-n vânt după antrenamente fizice? Toți ar vrea să lucreze doar cu mingea. Probabil însă că stăteam atât de bine fizic și datorită acestor antrenamente.
„L-am rugat să nu-l bage pe Okan. Dar a jucat – eliminare și adio titlu!”
Okan Buruk a fost unul dintre jucătorii emblematici ai lui Galatasaray, unde azi e antrenor principal. Foto: Imago
– A fost însă un sezon nefericit la capitolul trofee – doar Supercupa Europei. Asta după ce Galata avusese înainte patru-cinci ani de top!
– Erau câțiva jucători, precum Emre și Okan, care terminau contractele și se gândeau deja în altă parte. Mergeau la Inter. Spre finalul sezonului, l-am și rugat pe nea Mircea să nu-l bage pe Okan, fiindcă nu se antrena cum trebuie. Nici el, nici Emre! Nu mai erau cu mintea acolo. Mai aveam vreo trei meciuri până la final, eram încă deasupra lui Fener. Pe Okan l-a folosit, totuși, dar a luat un cartonaș roșu prin minutul 30, am pierdut acasă cu Ankaragucu și, din acel moment, Fener a sărit peste noi și s-a dus la titlu.
Cred că nea Mircea a scos din Jardel versiunea lui cea mai bună. Venise la început cu câteva kilograme în plus și l-a pus vreo două săptămâni la program special, până a ajuns la greutatea optimă. Era un capitol la care nea Mircea ținea foarte mult. Iar apoi, cu Hagi în spatele lui, Jardel a devenit o mașină de goluri
– Gică Popescu, fost fundaș Galatasaray, pentru GSP
– Cum era antrenorul Mircea Lucescu în momentele mai grele, după înfrângeri neașteptate? Mai lovea și cu pumnul în masă?
– N-avea astfel de reacții agresive. Venea mereu cu argumente și etala un asemenea bagaj de explicații, încât te făcea repede să înțelegi ce dorește. Repet însă: antrenamentele dure, fizice, erau la ordinea zilei, dar ținea mult și la posesie. Și hai să-ți dau un exemplu cam până unde mergea cu atenția la detalii!
– Te rog!
– Galata tocmai câștigase Cupa UEFA, două titluri legate, Cupa Turciei, iar nea Mircea exersa la antrenamente cum să facem posesia de la început. Abecedarul – cum să deschidem și așa mai departe! Eu, Bulent, Hakan Unsal și Capone, toți titulari prin echipele naționale! I-am zis: „Nea Mircea, nu putem să facem acum construcția de la zero, că asta am învățat la juniori!”. Răspunsul? „Nu, nu! Hai să încercăm! Nu știu ce-ați făcut până acum, dar vreau să fiu sigur că v-am explicat ce vreau de la voi”. Și am repetat construcția, ca la copii. Nu lăsa nimic la voia întâmplării. Ca să nu zicem apoi: „Băi, n-am știut aia!”.
„Am regretat că am plecat la Lecce, dar nu mai suportam întârzierile de salarii la Galata”
Gică Popescu a evoluat un singur sezon la Lecce, 2001-2002, cu 28 de meciuri, o experiență încheiată cu retrogradarea din Serie A. Foto: Imago
– Azi, când te gândești că ai plecat riscant la Lecce în 2001, ai mai repeta alegerea?
– Bineînțeles că nu, fiindcă am retrogradat. Dar, în acea perioadă, am avut mari probleme financiare la Galatasaray și mă săturasem să tot aștept salariile la patru-cinci luni. Când am câștigat Cupa UEFA, eram neplătiți de jumătate de an! Dar n-a contat. Jucam, ne antrenam, ne comportam ca niște profesioniști. Nu evoluasem însă până atunci în campionatul Italiei, eram spre final de carieră și m-a atras acea variantă. Am regretat, pentru că renunțasem și la niște bani de la Galata, la încă un an de contract, ca să văd cum e în Serie A!
– Lucescu a încercat să te oprească la Istanbul?
– Nu, nu! Eram hotărât. I-am spus că mă pusesem de acord cu clubul să mă lase liber, fiindcă mă atrăgea Italia, un campionat pentru care nea Mircea a avut mereu o anumită sensibilitate. Mi-a zis: „Du-te! Să ai succes!”.
La Istanbul, eram vecin cu Hagi și cu nea Mircea într-un complex de apartamente. Ne vedeam seara la piscină, cinam împreună, vorbeam despre fotbal
– Gică Popescu, fost fundaș Galatasaray, pentru GSP
„Nea Mircea m-a abordat într-un cantonament al naționalei să mă convingă să vin la Dinamo”
– Gică, ne întoarcem în timp, ne uităm pe cifre și constatăm că, în țară, ai avut o singură victorie ca jucător împotriva lui Lucescu, într-un Craiova – Dinamo 1-0, noiembrie ’89, chiar înainte de Revoluție. Îți amintești meciul?
– Cum să nu? A marcat Ciurea, pe o fază în care eu am avansat și am contribuit la gol. O vreme câinoasă, îngrozitoare! Iar acel Dinamo construit de Lucescu arăta o posesie grozavă în campionatul intern, chiar și peste Steaua. Asta au etalat dintotdeauna echipele lui nea Mircea: posesie, posesie, posesie.
– A încercat vreodată să te aducă în Ștefan cel Mare?
– Da! Eram într-un cantonament cu naționala la hotelul „Tolstoi”, prin ‘88, și m-a abordat acolo: „Vreau să vii la Dinamo, să lucrăm împreună!”. I-am explicat că nu se poate: „Nea Mircea, am refuzat Steaua! Am câștigat campionatul, am ajuns în semifinalele Cupei Campionilor, aș fi rămas acolo dacă voiam să plec de la Craiova. Dar nu se pune problema!”. A fost un episod produs chiar după cele șase luni pe care le petrecusem în Ghencea, cu ocazia stagiului militar. Mi-a răspuns: „Îți promit că, până la urmă, tot vei lucra cu mine”. Și a avut dreptate, fiindcă ne-am întâlnit la Galatasaray peste ani.
Gică Popescu a ajuns la Dinamo în 2002, cu 14 ani mai târziu decât tentativa lui Lucescu de a-l aduce în Ștefan cel Mare
„Din acel moment am devenit căpitanul Universității Craiova”
– Octombrie ‘88, Craiova – Dinamo 3-6, cu două goluri marcate de Gică Popescu, unul din penalty, dar o înfrângere zdravănă!
– Un meci imposibil de uitat! La pauză, antrenorul Sorin Cârțu a apărut plângând în ușa vestiarului, nici n-a intrat înăuntru!, și a spus atât: „Să vă fie rușine unora dintre voi! Din acest moment, Popescu e căpitanul echipei!”.
– Glumind, uite cum, indirect, Lucescu a influențat acest moment!
– Ei bine, așa deveneam căpitan la Craiova la 20 de ani, da! Am preluat banderola de la Geolgău, iar ăla a însemnat un moment de mare mândrie pentru mine. Să ajung căpitanul echipei cu care crescusem și pe care o iubeam așa de mult! A fost ceva incredibil.
Firește că Lucescu nu era iubit în Oltenia, fiind antrenorul lui Dinamo. Dar în acei ani, ‘88-’90, nea Mircea a creat una dintre cele mai bune echipe din istoria fotbalului românesc, cel puțin la nivelul Stelei
Gică Popescu, fost fundaș Galatasaray, pentru GSP
Aici într-un derby cu Dinamo în „Groapă”, Gică Popescu a devenit căpitan al Craiovei după un meci contra „câinilor”, în Bănie, în toamna lui 1988
„Steaua ‘86 sau Dinamo ‘90? Să vă spun cum mi-a închis gura Panucci înainte de un El Clasico!”
– O controversă fără sfârșit: Steaua ‘86 sau Dinamo ‘90? Care a fost mai bună?
– De fiecare dată când vorbim despre CV, performanțe, valoare individuală, îmi amintesc un episod din Spania. Eram căpitanul Barcelonei și urma un derby cu Real Madrid. Și, înainte de El Clasico, am dat o declarație mai puțin inspirată, pentru că voi, ziariștii, mai băgați bățul prin gard, încercând să creați tot felul de tensiuni. Și-au plecat jurnaliștii dincolo, la Real, unde l-au întrebat pe Panucci, care era ca un antrenor: „Uite, domne`, ce-a zis Popescu!”.
– Și ce-a urmat?
– Răspunsul lui Panucci: „Popescu? Ce a câștigat ca să vorbească?!”. Și mi-a închis gura, că nu cucerisem decât un titlu cu Steaua și două cu Eindhoven, neimportante. Abia după aceea au venit Cupa Cupelor, Supercupa Spaniei. Dar Panucci se referea la trofeele astea mari, gen Liga Campionilor.
Gică Popescu e sigur că Steaua 1986, cu trofeul Cupei Campionilor în vitrină, a fost o echipă peste Dinamo 1990
– Revenim la dezbaterea Steaua ‘86 versus Dinamo ‘90?
– Dacă vorbești despre o echipă sau un jucător, asta întrebi prima dată: „Ce ai câștigat?”. În cazul nostru, Steaua are Cupa Campionilor și nu există termen de comparație. Nu merge la nimeni cu chestii de genul „a făcut trei driblinguri”. Rămâi cu titlurile, nu cu fentele și șuturile în bară! Ai câștigat trofee, ai valoare! N-ai câștigat, stai la coadă!
„Cruyff, Lucescu, Terim, Iordănescu, patru antrenori pe care i-aș lua acasă”
– Ai lucrat cu antrenori formidabili în cariera ta, știu că-l plasezi pe Cruyff pe locurile 1, 2 și 3. Dar unde l-ai pune pe Lucescu?
– Cruyff, Lucescu, Terim și Iordănescu. Patru antrenori pe care i-aș lua la mine acasă, ca să zic așa! Bobby Robson, senzațional. Aad de Mos, de asemenea. Dar pe cei patru îi pun în vârf! Numitorul lor comun? Profesionalism, dedicație, pasiune, muncă.
Johann Cruyff și Gică Popescu, sub soarele Catalunyei
– Lucescu are o carieră începută în 1979, la Corvinul, iar acum, la 80 de ani, e selecționerul cu care România speră să ajungă, totuși, la Mondiale. Cum explici această longevitate?
– E incredibil să ai atâta energie, poftă să cobori pe bancă, să o iei tot timpul de la capăt. Să încerci să preiei lucrurile bune de la antrenorul dinainte, dar să-ți impui propria filosofie. Când se vorbea că Mircea Lucescu poate reveni la națională, îmi spuneam că e imposibil. Eu îl vedeam un fel de director tehnic, un supervizor al tuturor loturilor, alături de Hagi antrenor la prima reprezentativă. Să se sfătuiască, să discute, să facă selecția împreună, să programeze activitatea de la echipele de juniori. Credeam în acest duo. Dar uite că imposibilul a devenit realitate și, dacă există un antrenor care poate readuce naționala la Mondiale, acela e Lucescu!
