Nassim Nicholas Taleb avertizează, în Antifragile (2012) și în eseul On Robustness and Fragility, că îndatorarea reprezintă semnul suprem al aroganței epistemice: credința că viitorul poate fi prognozat și ipotecat. Numai că istoria râde în față. Dacă nu cumva și Dumnezeu – care, potrivit lui Woody Allen, dacă vrei să-l faci să râdă, ascultă-ți planurile.
Romanii știu asta: Felix qui nihil debet – fericit cel fără datorii. Aristotel consideră că dobânda este „nefirească”, pentru că face bani din bani. În Levitic, anul jubiliar șterge datoriile pentru a elibera oamenii. Islamul interzice riba, dobânda, pentru că transformă incertitudinea în instrument de exploatare. Și totuși, modernitatea răstoarnă totul: Weber notează în Etica protestantă și spiritul capitalismului (1905) că Reforma transformă creditul într-un semn al progresului și al „alegerii divine”: creditul devine virtute, nu păcat.
Problema e că odată deschisă cutia Pandorei, îndatorarea devine normă. Friedrich Hayek (The Fatal Conceit, 1988) explică de ce planificarea pe baza unei stabilități iluzorii este sinucigașă. Joseph Schumpeter (The Theory of Economic Development, 1911) recunoaște: creditul alimentează inovația, dar creează și crize recurente. Hyman Minsky (Stabilizing an Unstable Economy, 1986) oferă formula: stabilitatea aparentă → optimism → datorii → colaps.
Richard Koo notează că economiile cu deficite structurale mari și datorii private ridicate rămân prinse într-o capcană a lichidității, incapabile să se dezvolte fără stimulente externe (The Holy Grail of Macroeconomics, 2008). Taleb sintetizează brutal: Scandalul Predicției (prognozele false) se multiplică prin Scandalul Datoriilor. Împrumuturile bazate pe predicții eronate fac economia fragilă. Grecia reprezintă exemplul clasic: decenii de bani pe datorie, apoi colaps și vina se aruncă pe piețe și Bruxelles (Reinhart & Rogoff, This Time is Different, 2009).
Dar marele paradox este altul: disciplina se cere doar cetățenilor, nu și statului. O familie nu poate lua un credit de consum dacă rata depășește 40% din venitul net. La ipotecare și la valută normele sunt și mai stricte. Și aici, banca centrală joacă rolul gardianului: impune reguli, protejează individul de tentația de a se arunca în datorii, forțează prudența. Și bine face.
Statul, în schimb, are alt regim. Deficitul României este de 9% din PIB – de trei ori peste limita de 3% din Tratatul de la Maastricht (1992) și, mai grav, cel mai mare deficit din Uniunea Europeană. Nimeni nu-i face scoring. Nimeni nu-i taie finanțarea. Din contră: primește dispensă să revină la normă abia peste șapte ani. Între timp, datoria publică – indicator care trebuie să rămână sub 60% din PIB conform aceluiași tratat – crește alarmant.
România post-’90 reprezintă exemplul perfect al acestei culturi a deficitului. Statul se comportă ca un fanariot modern: consumă azi, lasă nota de plată pentru mâine. Iar cetățenii, obligați să respecte reguli stricte, suportă mereu costul. Prețul banilor este mare pentru că avem, probabil, cel mai mare deficit structural, cea mai politizată economie, în care joburile importante se atribuie pe liste de partid și suntem intrați în Uniune eminamente politic, fără să contribuim semnificativ la diviziunea muncii din spațiul comunitar (Eichengreen, Globalizing Capital, 1996). Dacă nu ar exista deficite și datorii, probabil am muri de foame!
Citește pe Antena3.ro
Fizicienii au reușit să „dea timpul înapoi” într-un sistem cuantic, cu o precizie uluitoare
Situația este absurdă. Adam Smith scrie în Avuția națiunilor (1776) că economisirea este motorul dezvoltării. Irving Fisher, în The Debt-Deflation Theory of Great Depressions (1933), arată cum supraîndatorarea produce inevitabil recesiuni devastatoare. Robert Shiller subliniază că optimismul irațional al piețelor face datoriile extrem de vulnerabile la șocuri (Irrational Exuberance, 2000). Totuși, sistemul actual procedează exact invers: pedepsește economisirea și premiază risipa. Thomas Piketty completează: structurile politice permit acumularea datoriei și a privilegiilor pentru stat, în timp ce individul este constrâns de reguli stricte (Capital and Ideology, 2019).
Aici se află ruptura morală. Statul cere prudență cetățenilor, dar practică iresponsabilitatea pe scară largă. Își face bugetul mai prost decât orice familie și are rating mai bun!
Romanii au dreptate: Felix qui nihil debet. Noi ajungem să trăim invers: fericit este cel care se împrumută. Până la colaps.
Și poate că aici se potrivește mai bine decât oriunde strigătul lui Ozzy Osbourne: I’m going off the rails on a crazy train.
