Că nu ne mai putem întoarce – nu la punctul de start, ci de-a dreptul în comuna primitivă. Că tot ce e câștigat în drepturi și libertăți e câștigat pentru totdeauna. E profund fals. Istoria nu funcționează așa.
E o banalitate ignorată, pe fondul zgomotoasei ignoranțe generale, dar mișcările istoriei sunt cele ale unui pendul. După o extremă urmează îndeosebi o deplasare în cealaltă extremă.
Indivizii umani (sau post-umani) își găsesc echilibrul (între libertate și echitate, de pildă) mai greu decât își găsea tov. gen. dr. Nicu Ăăă. Ciucă alte litere în afară de ăăăăă în vocabular. Lemnul strâmb al omenirii (citiți-l pe Isaiah Berlin, pentru o mai bună înțelegere a istoriei!) există și el.
Ceea ce pare dat pentru totdeauna, în doar câteva decenii poate deveni praf și pulbere, și amintire.
S-a prăbușit comunismul de tip stalinist, nu există niciun motiv pentru care nu se poate prăbuși mixul de oligarhie & democrație din Statele Unite ale Americii.
Trump e un bufon cu aspirații de tiran. E periculos tocmai pentru că nu a fost luat în serios. Un analfabet funcțional grandoman care poate, cu doar câteva gesturi stupide, să distrugă decenii de diplomație americană, să premieze agresiunile, să aplaude criminalii de război și să le întindă covorul roșu. Totul, cum altfel?, în numele păcii mondiale.
Recomandări
Apelul rasist al deputatului AUR Dan Tanasă, copiat după o decizie luată în Rusia: ce se întâmplă după ce migranților le-a fost interzis să lucreze în curierat
La fel ca dictatorul Ceaușescu (Ceaușescu tot ce face/face pentru pace), Trump își ascunde colosala incompetență în spatele fantomei aurite a Nobelului pentru Pace. Dacă l-a luat și autorul de discursuri Obama, el de ce nu l-ar lua? Apropo, acceptarea Nobelului pentru Pace de către Obama a fost o greșeală strategică a, pe atunci, tânărului președinte american, care i-a limitat sever capacitatea de a acționa ferm pe plan internațional.
Trump este imaginea democrației fără educație, a capitalismului fără morală, adică a bâlciului grotesc.
Putin, pe de altă parte, nu este un plăvan puțin de minte și obsedat să fie băgat în seamă. Putin este un criminal în serie (inclusiv de copii). Nu doar pe timp de război, ci și pe timp de pace.
Un individ primitiv și brutal, stăpân absolut peste cel mai abuzat și abrutizat popor din Europa. Delirul de grandoare al minionului lider rus este și mai sever.
Pentru că nu mai are nevoie de bani, este deja – strict din corupție! – unul dintre cei mai bogați indivizi care a trăit vreodată, Putin se visează un întregitor (al Imperiului Țarist, al URSS, contează mai puțin – întregitor și cuceritor să fie).
Are nevoie de sânge nu pentru securitatea Federației Ruse (care are mai mulți vecini decât sunt state în Uniunea Europeană, dar tot Rusia, drăguța, se simte fragilă, gata, vezi Doamne!, oricând să îndure un atac asupra civilizației sale de bâtă și subdezvoltare morală), ci pentru orgoliul său de dictator care își poate camufla eșecurile din interior prin campanii în exterior.
Recomandări
Metoda prin care Guvernul Bolojan enervează partenerii sociali: mai întâi se iau deciziile, apoi sunt „dezbătute”
Trump își spală cu show prost pentru post-sapienși incompetența. Putin și-o spală cu sânge.
Aceste două personalități (și Putin fiind o oglindă exactă a oricărei tiranii) au puterea să schimbe ordinea de după Al Doilea Război Mondial pur și simplu pentru că ordinea poate fi schimbată.
Nimic nu e pentru totdeauna, iar Europa a făcut greșeli severe în gestionarea propriei securități și a propriei prosperități în ultimele decenii.
Putin este – cum bine vedea Kasparov (care este o conștiință, lucru foarte rar la oamenii inteligenți) – și produsul a zeci de ani de slăbiciune occidentală.
Putin n-a fost citit bine de atâția lideri occidentali (la loc de cinste – George W. Bush, care privea în „sufletul” lui Putin, unde o fi văzut Bush jr suflet rămâne un mister mai mare ca Yeti), miopi cointeresați ai acestui partener de afaceri care n-a fost niciodată cinstit sau loial și n-ar fi trebuit să aibă un loc la masă, pentru că Rusia n-a devenit în 2014 (când a invadat Crimeea) un stat terorist.
Rusia a fost de la început, din prima secundă sub Putin, un stat terorist. Când lingușești liderul de clan al unui stat terorist, ce ai putea să primești în timp?! Evident, mai multă violență.
Recomandări
„Șpaga de supraviețuire” cerută unui tânăr cu handicap. Inspectorii ANAF au descoperit că a vândut produse importate din China fără să achite taxe
Liderii lumii nu învață nimic din istorie printre altele și pentru că nu o cunosc și pentru că memoria publică a trecutului este mai atrofiată decât cunoștințele economice ale lui Marcel de la Buzău (care tot nu-și găsește diploma de Bacalaureat).
În 1992, când războaiele din fosta Iugoslavie erau deja o realitate, președintele francez Mitterrand a mers la Sarajevo să țină un discurs (François Mitterrands Visit to Sarajevo, 28 June 1992: Diplomacy & Statecraft: Vol 28 , No 2 – Get Access). Într-o zi încărcată de sens: 28 iunie, data la care un student bosniac îl ucisese pe prințul moștenitor al Imperiului Habsburgic, grăbind astfel sfârșitul lumii vechi.
Era la sfârșitul lui iunie, nu trecuseră decât câteva zeci de ani de la acel hazard sumbru. Și nimeni nu înțelegea ce vrea să spună Mitterrand, pentru că dispăruse memoria istorică (chiar așa începe – cu această observație – și cartea lui Hobsbawm despre secolul XX, un secol scurt, care astăzi pare doar un preludiu la apocalipsă).
În anul 2009, nefiind o putoare și neînțelegând să iau o leafă de pomană, am muncit zece ore pe zi, în fiecare zi, și astfel am fost foarte fericit. Am căutat oameni excepționali și am scris viețile supraviețuitorilor români din fel de fel de orori ale secolului XX.
Am scris despre supraviețuitori ai Holocaustului. Am scris despre supraviețuitori ai Fenomenului Pitești. Am scris despre supraviețuitori din Gulag.
Am scris, alături de colegul meu de atunci, Vlad Stoicescu, sau singur, despre supraviețuitori (și supraviețuitoare) din mai multe războaie. Am scris, am scris, am scris.
Așa am găsit de cuviință că e bine: ca aceste mărturii ale acelor persoane în vârstă (toți erau pe atunci octogenari sau nonagenari, iar astăzi niciunul nu mai este în viață) să nu se piardă.
Așa au ajuns pe prima pagină a celui mai important cotidian din România de atunci numele lui Radu Mărculescu sau Leonard Zăicescu sau Miriam Korber-Bercovici.
Am făcut treizeci de ani de școală (două facultăți, trei mastere, un doctorat, peste învățământul obligatoriu – cele 12 clase). Dar anul acela (aveam douăzeci și cinci de ani) a fost cel în care am învățat cel mai mult despre lume și viață.
Am învățat, atunci, că războaiele nu fac decât să aducă suferință, moarte și ură (și da, sunt la curent și cu progresele pe care tot războaiele le aduc în istoria oamenilor, am audiat și cursurile profesorului Miguel Centeno de la Princeton și înțeleg foarte bine paradoxurile războaielor, doar că prețul e de fiecare dată absurd, prea mare, inacceptabil).
Cu atât mai mult mă îngrozesc anii 2020. Normalizarea discursului despre război din secolul XXI mi se pare o cădere teribilă! E ca și cum Soljenițîn sau Șalamov au trăit și au suferit și au scris în zadar. Ca și cum cărțile Svetlanei Alecksievici nici n-ar fi fost scrise.
Apropo de cărți, am găsit în „Moartea tragediei” de George Steiner (carte clasică, publicată la Humanitas, în traducerea Rodicăi Tiniș, în anul 2008) următorul fragment: „Nu demult, călătoream cu trenul prin sudul Poloniei. La un moment dat, pe creasta unui deal am văzut scheletul unei ruine, și unul dintre polonezii din compartiment mi-a povestit cele întâmplate acolo. Fusese o mânăstire, iar germanii au folosit-o ca închisoare pentru ofițerii ruși luați prizonieri.
În ultimul an al războiului, când armatele germane au început să se retragă din Est, la închisoare nu s-a mai trimis hrană. Gardienii au jefuit tot ce-au putut de prin împrejurimi, dar curând câinii lor polițiști, înfometați, au devenit primejdioși. După oarecare ezitare, germanii i-au slobozit asupra prizonierilor, iar câinii, înnebuniți de foame, i-au mâncat de vii pe mai mulți dintre ei. Când cei din garnizoană au fugit, i-au lăsat pe ruși închiși în beci. Doi dintre ei au reușit să rămână în viață ucigându-și și devorându-și tovarășii.
În cele din urmă, armata sovietică, aflată în înaintare, i-a găsit. Cei doi au primit o masă bună și apoi au fost împușcați, pentru ca soldații să nu afle despre starea abjectă la care fuseseră reduși foștii lor ofițeri. După aceea, mânăstirea a fost arsă până în temelii” (paginile 280-281). N-am nimic de adăugat: așa arată consecințele profunde ale războaielor.
Totuși, se mai poate spune ceva. Iar acel ceva a fost spus chiar în cartea lui Steiner, în care altcineva din acel compartiment a povestit o parabolă medievală.
Iat-o:
„Într-un sat uitat de lume din Polonia centrală se afla o mică sinagogă. Într-o noapte, pe când își făcea rondul, rabinul intră și-l văzu pe Dumnezeu stând într-un colț întunecos. Căzu cu fața la pământ și strigă: Dumnezeul și stăpânul meu, ce faci aici? Dumnezeu îi răspunse nu prin bubuit de tunet sau vâjâit de vânt, ci cu o voce stinsă: Sunt ostenit, rabine, sunt sătul de toate”.
Întocmai așa mă simt și eu – și nu au trecut decât cinci ani din anii 20. Și urmează anii 30-40, când secolele își dau de obicei întreaga măsură a abjecției…
Mă consolează doar gândul că nu mai trăiesc să îi apuc.
Foto: Profimedia
Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media – filtrate rapid de un consumator compulsiv – Costi Rogozanu.
ABONEAZĂ-TE
Urmărește cel mai nou VIDEO
