Personajele istorisirii de mai jos sunt: Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Țărilor Române, Regele Carol I, arhitectul Ion Mincu, inginerul-antreprenor Nicolae Cutzarida, miniștri, constructori italieni, specialiști francezi, prinți moștenitori și principese… Dar să deschidem arhivele, sipetele și mințile românilor! Ghid ne va fi neobositul Nicolae Noica, autor al unei noi cercetări remarcabile – Palatul de Justiție și sediile Înaltei Curți de Casație și Justiție – 130 de ani: „«Gândul acesta, că ceea ce faci este definitiv făcut, că opera, scăpată din mâinile tale, se duce de-a lungul veacurilor și umple lumea de răsunetul vieții și bătăilor inimii tale, are ceva din solemnitatea și fiorul judecății supreme a Sfintei Scripturi»”, nota la un moment dat Alexandru Vlahuță (Onestitatea în artă) și cred că acesta a fost și gândul domnitorului Alexandru Ioan Cuza când s-a hotărât să modernizeze întregul sistem juridic românesc promovând «Proiectul legii de înființare a Înaltei Curți de Casație», prin Decretul Domnesc nr. 1 din 12 ianuarie 1861. Cu toată că legea fusese aprobată, aplicarea ei a trebuit însă să aștepte mai bine de un an, până la 11 februarie 1862. Atunci, domnitorul s-a străduit să facă numiri care să asigure de la început strălucire acestei instanțe”. Mai precis? „L-a numit Prim-Președinte pe Vasile Sturdza, o personalitate de necontestat. Acesta a spus în cuvântul său inaugural: «Să punem, dar, toate silințele noastre, ca în curând să auzim: Dreptatea domnește în România». Principala problemă cu care se va confrunta Înalta Curte de Casație și Justiție va fi aceea a lipsei unui local propriu. Mai întâi i s-a oferit un local lângă Grădinile Cișmigiu, în casele lui Dumitru Maican. Să reținem că în acest local va funcționa, mai bine de 33 de ani (1863-1896), una dintre cele mai prestigioase instituții ale țării, Înalta Curte de Casație și Justiție, până la mutarea sa în Palatul de Justiție”.
3.000.000 de lei pentru Palatul Justiției
După ce România va fi proclamată Regat (în ședința Adunării Deputaților din 14 martie 1881), Regele Carol I a înaintat Parlamentului, la 28 noiembrie 1881, un proiect de lege prin care „Guvernul era autorizat să construiască edificii publice în Capitală”. Din nou Nicolae Noica: „Printre edificiile publice care urmau a se construi în Capitala țării – Palatul Regal, Academia Română, licee și școli primare model – un loc aparte era prevăzut pentru înălțarea unui Palat al Justiției. Legea a fost promulgată la 5 iunie 1882, iar pentru palat se aloca suma de 3.000.000 lei. În scopul elaborării proiectului pentru clădirea Palatului de Justiție, după mai multe încercări nereușite, ministrul Justiției, Constantin Nacu, îl va însărcina pe arhitectul francez Albert Ballu, cu care va încheia un contract în anul 1885. Amplasarea clădirii urma să se facă pe un teren al statului care se afla în fața bisericii Domnița Bălașa, pe locul unde fusese vechea Curte Judecătorească. Imediat, Primăria orașului București a elaborat un plan cu alinierile ce se impuneau pentru locul destinat construcției. Pentru aceasta, Comisia Urbană București s-a întâlnit cu arhitectul Albert Ballu și au convenit asupra măsurilor ce trebuiau luate”.
Regele, la masă cu arhitecții
Și? „Planul de aliniere prevedea o rectificare importantă a Căii Rahovei, astfel încât ea să fie pe «o direcție în perfectă prelungire cu axa podului de peste Dâmbovița», dar și deschiderea a două străzi noi dinspre fațadele de Nord și de Vest ale palatului. În octombrie 1885, proiectul clădirii era finalizat, așa cum reiese din «Însemnările Regelui Carol I 1881-1887». Dânsul consemna că, în ziua de 24 octombrie 1885, i-a avut la masă pe «Nacu împreună cu Ballu, care îmi prezintă planurile Palatului de Justiție». Arhitectul Albert Ballu a proiectat la această lucrare planurile generale, fațadele și Sala pașilor pierduți. Clădirea palatului are forma în plan a unui dreptunghi ușor deformat ce înglobează șapte curți interioare. Centrul de greutate al compoziției este Sala pașilor pierduți, dezvoltată pe un sfert din suprafață și două niveluri. Sălile de ședințe sunt așezate pe trei dintre laturile Sălii pașilor pierduți, fiind deservite de largi degajamente. Serviciile anexe, la care se ajunge prin culoare largi, erau grupate și legate direct cu sălile magistraților și cu cele de ședință”.
Caracteristici legate de construcție
Mai multe detalii (tehnice – doar distinsul Nicolae Noica e inginer înainte de toate): „În zona celor 14 săli de judecată, clădirea are trei nivele – subsol, parter și etaj; iar în zona perimetrală desfășurată de-a lungul laturilor vest, sud și est, unde sunt birouri, precum și în zona din spatele sălilor de judecată sunt patru nivele, subsol, parter, mezanin, etaj. Fațada principală, de nord, se desfășoară de-a lungul cheiului Dâmboviței pe Splaiul Independenței, iar cele laterale, pe străzile Danielopol și Sfinții Apostoli. Clădirea a fost realizată între anii 1890-1895 și prezintă, din punct de vedere al structurii, caracteristicile construcțiilor monumentale realizate atunci, și anume: pereți din cărămidă plină bine arsă și planșee cu grinzi metalice sau din lemn. Acoperișul este realizat din șarpantă de lemn ecarisat cu învelitoare de zinc sau ardezie; cu excepția șarpantei pe zona Sălii pașilor pierduți, care este realizată cu ferme metalice. Fundațiile clădirii Palatului de Justiție s-au realizat din beton simplu pentru pereții de zidărie portanți, cu lățime de 80 cm”.
Probe înainte de licitație
În anul 1886, arhitectul Ion Mincu va fi însărcinat de Ministrul Justiției să completeze proiectul cu studiul celorlalte interioare, al sălilor de ședință, adică plafoane, lambriuri și întreg mobilierul, dar și cu executarea lucrărilor în calitate de director al lucrărilor. „Vineri 10 octombrie 1886, Monitorul Oficial publica anunțul Ministrului de Justiție prin care se anunța că în ziua de 15 decembrie 1886 se va ține licitația pentru «darea în antrepriză a lucrărilor de terasamente, zidărie, pavagiu, marmurărie ordinară, mozaic și lucrări hidraulice». Suma totală la care se ridicau lucrările era estimată la 2.100.000 lei. În scopul de a se asigura o calitate corespunzătoare a lucrărilor, condițiile de licitație prevedeau câteva măsuri. Astfel, concurenții erau obligați ca înainte cu zece zile de data stabilită pentru licitație să trimită probe de cărămidă, de piatră și ciment la direcția lucrărilor palatului. Și aceste probe, așa cum reiese din documente, au fost încercate în Laboratorul Școlii de poduri și șosele înființate de profesorul inginer Alfons Saligny”.
Caruselul licitațiilor (amânate)
Lucrurile s-au împotmolit însă… „Deoarece la data fixată pentru licitație, 15 decembrie 1886, nu s-au prezentat concurenți, Ministerul Justiției anunța în Monitorul Oficial Nr. 209 din 18 decembrie 1886 că «s-a amânat licitația pentru ziua de 21 februarie 1887». Între timp, Ministerul Justiției anunța, în Monitorul Oficial din 17 ianuarie 1887, organizarea licitației și pentru «Darea în întreprindere a lucrărilor de fier și lemn pentru pardoseli și acoperiș” cu data de 19 martie 1887. Se arăta că valoarea lucrărilor urca la 284.919 lei. La data organizării licitației, în 21 februarie 1887, au prezentat o ofertă antrepriza G.V. Vălescu și antrepriza inginerului Nicolae Cutzarida, două oferte. În urma analizării ofertelor prezentate Consiliului de Miniștri prin referatul Ministrului Justiției în ședința din 16 martie 1887 se constata că deși oferta inginerului N. Cutzarida era cea mai avantajoasă, condițiile nu fuseseră prevăzute în publicații și prin urmare nici cunoscute de toți constructorii – de aceea s-a hotărât o nouă licitație”. Nu ca în ziua de azi, când multe licitații alunecă din mâna politicienilor de mucava direct în cea a sponsorilor de partid…
Citește pe Antena3.ro
Parlamentul din Nepal este în flăcări, casa premierului a fost incendiată, demnitarii atacați
Decizia Consiliului de Miniștri
Dar să redăm cuvântul academicianului Nicolae Noica: „În aceste condiții, Ministerul Justiției publica, în Monitorul Oficial Nr. 279 din 19 martie 1887, organizarea unei noi licitații pentru lucrările de terasamente, zidării, mozaicuri etc. și a lucrărilor de lemn și fier pentru pardoseli și acoperiș pentru data de 20 mai 1887. Nici acum ofertele nu sunt mulțumitoare, ceea ce îl determină pe Ministrul Justiției Eug. Stătescu să înainteze Guvernului, la 4 iunie 1887, raportul Nr. 6135 prin care, după ce arată ofertele, propune o serie de măsuri. Cu promptitudine, Consiliul de Miniștri, sub președinția Primului Ministru Ion C. Brătianu și a Miniștrilor Eug. Stătescu, Dimitrie Sturdza, R. Mihaiu, general A. Angelescu, C. Nacu și C. Olănescu, se întrunește în ședința de joi 9 iulie 1887”. Rezultatul? „Apreciind că ofertele prezentate pentru lucrările puse în licitație nu sunt avantajoase pentru stat, timpul este înaintat și o nouă licitație ar amâna începerea construcției, iar experiența făcută cu mai multe lucrări publice executate în regie a dat rezultate satisfăcătoare, Consiliul de Miniștri decide construirea Palatului de Justiție în regie, în marginile creditelor prevăzută prin legi”. Adică pe spezele statului.
Piatra de temelie și pecetea regală
„Se cuvine să subliniem – a adăugat Nicolae Noica – implicarea Consiliului de Miniștri la construcția Palatului de Justiție și grija pe care a arătat-o prin aprobarea încredințării directe a lucrărilor unor antreprize care probaseră seriozitatea execuției și calitatea acestora. A trebuit însă să treacă mai bine de un an pentru ca lucrările de construcție ale Palatului de Justiție să înceapă efectiv”. Iar ele i-au fost încredințate până la urmă tot inginerului Nicolae Cutzarida, „omul cu cea mai bună ofertă”. „Absolvent al Școlii Politehnice din Zürich, Cutzarida era o personalitate recunoscută în lumea constructorilor din acei ani. În 7 octombrie 1890 s-a pus piatra de temelie a Palatului de Justiție. Ceremonia s-a consumat în prezența Regelui Carol I și a Principelui Ferdinand. După cuvântările ministrului Justiției, a primului președinte al Curții de Casație și a Regelui Carol I, se semnează actul de fundare pe pergament, pecetluit cu pecetea regală. Pe document se găsesc semnăturile Regelui Carol I, Principelui Ferdinand, Mitropolitului Primat, Primului-Ministru, a Ministrului Justiției și a Directorului lucrărilor, arhitectul Ion Mincu”.
Ion Mincu intermediază
În continuare: „Lucrările se vor desfășura într-un ritm susținut, conform caietului de sarcini, dar la începutul anului 1895, inginerul N. Cutzarida se va retrage și, ca urmare, directorul lucrărilor, arhitectul Ion Mincu, va încredința terminarea lucrărilor de tencuieli la pereți și tavane, precum și mozaicuri și dalaje, antreprizei George Kuntzel, pentru suma de 261.353 lei. La începutul anului 1895 vor începe și lucrările de finisaje interioare, speciale. Astfel, pentru a putea încredința lucrările de tencuieli decorative interioare pe pereți și plafoane la Sala pașilor pierduți, la galeriile din jurul ei, la sălile de consiliu, la sălile de audiențe etc., acestea fiind niște lucrări de artă cu totul speciale, arhitectul Ion Mincu a înaintat desenele necesare și a cerut prețurile executării acestora «numai la anume oameni speciali ce cunosc în țară»”. Evident. „În urma analizelor ofertelor primite, arhitectul Ion Mincu a găsit că devizele prezentate sunt prea scumpe, motiv pentru care a hotărât să inițieze o serie de negocieri cu două firme: «Böchaker și Schindl» și «Frații Axerio». După discuțiile purtate, el îl informează la 4 februarie 1895 pe ministru că «intrând în dezbaterea prețurilor cu numiții domni, ei au consimțit a executa toate lucrările pentru prețul total de trei sute cincizeci de mii lei (350.000), angajându-se să termine lucrările până la sfârșitul lunii iunie curent». Apoi, îl roagă pe ministru să binevoiască «a hotărî căruia din concurenți va trebui a se da preferință»”.
Profesioniștii frați Axerio
Urmarea? „Imediat, Consiliul de Miniștri se întrunește în ședință în ziua de 8 februarie 1895 și, după ce ascultă referatul Nr. 2201 al Ministrului de Justiție, Alexandru Marghiloman, «încuviințează a se adjudeca această lucrare asupra d-lor frați Axerio cu prețul cuprins în ultima lor ofertă și autorizează pe ministru să încheie contractul»”. De unde până unde frații Axerio? „Un argument pentru alegerea făcută se datorează faptului că lucrările deja executate de firma de construcții a fraților Axerio la Biserica Domnița Bălașa (1882), Ateneul Român (1887-1890), Banca Națională a României (1888-1890) s-au dovedit de calitate, trainice și sigure. Merită să arătăm preocuparea antreprizei «Frații Axerio» de a respecta termenul de execuție stabilit la 30 iunie 1895, deși el era foarte strâns, de numai 80 de zile. Calitatea lucrărilor executate în stuco-marmură la Sala pașilor pierduți și tencuielile decorative din săli stau și astăzi mărturie a profesionalismului acestei firme”.
O economie de 100.000 de lei
După depunerea la minister, de către Ion Mincu, la 31 octombrie 1895, a situației definitive a lucrărilor, se va trece la convocarea Comisiei Consultative la data de 17 noiembrie, astfel se va încheia recepția definitivă. Tot în primăvara anului 1895 s-a hotărât încredințarea lucrărilor pentru scările de onoare și părțile ce trebuiau realizate în marmură la Sala pașilor pierduți de la Palatul de Justiție firmei Giovannozi și Angelini, care făcuse oferta cea mai avantajoasă (două sute unsprezece mii lei). Deși cea mai avantajoasă, oferta lui Giovannozi și Angelini, spunea Ion Mincu, «întrecea cu mult suma prevăzută pentru lucrările de marmură». De aceea, arhitectul Ion Mincu propune ministrului să-l cheme la București pe Giovannozi pentru «a trata de-a dreptul asupra prețurilor ce propune», și apoi să se înlocuiască părți din lucrările de marmură cele mai costisitoare, precum «îmbrăcarea părților inferioare a stâlpilor și zidurilor Sălii pașilor pierduți», cu piatră artificială. Imediat a fost convocată Comisia Consultativă și, în prezența arhitectului M. Capuțineanu și a inginerului Scarlat Vârnav, se aprobă propunerea lui Ion Mincu de înlocuire a marmurei cu piatră artificială la stâlpi și ziduri, făcându-se astfel o economie de 100.000 lei. Se impunea păstrarea marmurei ca material la cele două scări mari și la balcoanele din Sala pașilor pierduți”.
O lege teribilă (din Ephes)
Pe fir: „În urma tratativelor pe care Ion Mincu le poartă cu Giovannozi și Angelini, aceștia acceptă să execute lucrările pentru prețul de 70.000 lei. La 26 mai 1895, se încheie un contract între Ministerul Justiției – Alexandru Marghiloman – și firma Giovannozi și Angelini pentru executarea lucrărilor. Termenul de finalizare a unei scări era stabilit la 12 septembrie 1895, cealaltă urmând a fi terminată la 27 noiembrie 1895. Toate lucrările de marmură, balustrade, balcoane și trepte pentru construcția scărilor de onoare au fost executate în Italia, Ministerul Justiției plătind tot transportul până în țară. Așa cum am arătat, după ce Comisia Consultativă a acceptat înlocuirea marmurei cu piatră artificială la bazele pilaștrilor și a zidurilor de la Sala pașilor pierduți, lucrarea se încredințează firmei W. Dietz. Aceasta o va realiza într-un termen de două luni și jumătate, pentru un preț de 20.688 de lei. Cred de aceea că acea lege teribilă din Ephes pe care o amintea Vitruviu – lege care îl făcea pe arhitect responsabil bănește atunci când costul lucrărilor depășea cu 25% totalul devizului – nu-l putea afecta pe arhitectul Ion Mincu. Ce bine ar fi dacă astăzi s-ar aplica această lege celor ce nu au grijă de cheltuirea banului public pentru diversele construcții!”.
Ultima lovitură de ciocan
Aproape de final: „La data de 15 octombrie 1895, ora 11.00, în Palatul de Justiție, în Sala pașilor pierduți mai exact, va avea loc inaugurarea clădirii. Au fost prezenți Regele Carol I, Regina Elisabeta, Principele Ferdinand și Principesa Maria, membrii Consiliului de Miniștri, reprezentanții Înaltei Curți de Casație și Justiție, magistrații și directorul lucrărilor, arhitectul Ion Mincu. Cu acest prilej, Regele Carol I a spus: «Demult încă datorăm justiției un adăpost statornic și vrednic de însemnătatea ei precumpănitoare în viața națiunilor. Îl va avea acum și acest falnic monument va deștepta în mintea fiecăruia respectul ce se cuvine uneia din cele mai înalte întocmiri omenești». Apoi se va semna Documentul comemorativ care va fi zidit într-o piatră, Maiestatea Sa Regele dând ultima lovitură de ciocan. În 1906, magistrații Înaltei Curți vor oferi Regelui Carol I un splendid album – unicat păstrat în Biblioteca Academiei Române”.
Un cercetător infatigabil
Apariția volumului Palatul de Justiție și sediile Înaltei Curți de Casație și Justiție – 130 de ani nu constituie o surpriză pentru nimeni dintre cei care cunosc pasiunea inginerului constructor Nicolae Noica pentru istoria arhitecturală a Bucureștiului de la sfârșitul secolului XIX și prima jumătate a secolului XX, dublată de admirația sa, mereu declarată, pentru Casa Regală a României și pentru implicarea acesteia în dezvoltarea țării. Stau mărturie în acest sens cărți precum Ateneul Român și constructorii săi (2016), Palatul Universității din București și personalități din lumea constructorilor (2015), Palatul Patriarhiei. Personalități și semnificații din istoria construcțiilor sale (2008), Palatul Regal. Muzeul Național de Artă al României (2009), Lucrări publice din vremea lui Carol I. Acte de fundare și medalii comemorative (2008), Lucrări publice în vremea Regelui Ferdinand (2015). Nu putea lipsi din lungul șir al monografiilor scrise de constructorul Nicolae Noica interesul pentru Palatul Academiei Române din Calea Victoriei, nr. 125. Astfel, în decembrie 2018, lansa chiar în Aula Academiei Române, ca o reverență față de înaltul for al cărui membru de onoare este, volumul Istoria clădirii Academiei Române la 120 de ani.
Simboluri
Construcție monumentală, situată în proximitatea Curții Domnești, Palatul de Justiție a primit încă de la început o funcție simbolică, piatra de temelie fiind pusă de însuși Regele Carol I, gest menit să afirme unirea definitivă a fostelor Principate și consolidarea Justiției unice din România. Zeci de ani mai târziu, în perioada amplelor lucrări de consolidare și de restaurare, Înalta Curte de Casație și Justiție își muta sediul din Palatul de Justiție într-un local din strada Batiștei, nr. 25, cu o istorie complicată, construit ca sediu de bancă și nu ca instanță judecătorească. Imobilul a beneficiat de ample lucrări de amenajare și de extindere, pentru a putea oferi o nouă casă Înaltei Curți de Casație, în care funcționează și în zilele noastre.
Academia Română găzduiește astăzi, 10 septembrie 2025, lansarea unui nou volumul semnat de prof. ing. Nicolae Noica, membru de onoare al Academiei Române: Palatul de Justiție și sediile Înaltei Curți de Casație și Justiție – 130 de ani. Evenimentul va avea loc în Aula Academiei Române, începând cu ora 12.00.
3.000.000 de lei a fost suma alocată pentru ridicarea Palatului Național de Justiție.
„Clădirea a fost realizată între anii 1890-1895 și prezintă, din punct de vedere al structurii, caracteristicile construcțiilor monumentale realizate atunci”, prof. ing. Nicolae Noica, director al Bibliotecii Academiei Române
„În scopul elaborării proiectului pentru clădirea Palatului de Justiție, după mai multe încercări nereușite, Ministrul Justiției, Constantin Nacu, îl va însărcina pe arhitectul francez Albert Ballu, cu care va încheia un contract în anul 1885”, prof. ing. Nicolae Noica
1895 este anul în care a fost inaugurată clădirea Palatului de Justiție.
14 martie 1881 este data la care România a fost proclamată regat.
„Demult datorăm justiției un adăpost statornic și vrednic de însemnătatea ei precumpănitoare în viața națiunilor. Îl va avea acum și acest falnic monument va deștepta în mintea fiecăruia respectul ce se cuvine uneia din cele mai înalte întocmiri omenești”, Carol I, rege al României
››› Vezi galeria foto ‹‹‹
