– Florian Saiu: Michelangelo Buonarroti, criminal! – iată o perspectivă interesantă! Este adevărat că-i vorba despre un omor executat în folosul artei, al frumosului, pentru a salva opera lui Jacopo da Pontormo, un pictor de mare valoare al manierismului italian. Și totuși acum, la zile bune de la finalizarea lecturii, am avut nevoie să verific dacă nu cumva am înțeles greșit, dar nu, ideea este limpede: Michelangelo din „Perspective” (un moș de 82 de ani capabil să călătorească, schimbând mai mulți cai, în câteva ore de la Roma la Florența – și înapoi!) a fost capabil să ucidă în numele artei. Cum ați închipuit o asemenea poveste, stimate domnule Laurent Binet? Se vehiculează vreun sâmbure de adevăr, vreo bârfă academică? Care a fost punctul de pornire al romanului „Perspective”, publicat în România anul acesta, la Editura Trei? Roman pentru care, iată, vă felicit din inimă.
– Laurent Binet: Contrar a ceea ce se poate crede, Renașterea a fost o epocă extrem de violentă, în care asasinatele erau ceva la ordinea zilei, mai ales la curtea prinților. În Franța, e suficient să ne gândim la Noaptea Sfântului Bartolomeu (1572): asasinarea amiralului Coligny, comandată se pare de Caterina de Medici și ducele de Guise, a dus la masacrarea a mii de protestanți în toată Franța. Italienii, și în special florentinii, erau renumiți pentru comploturi, otrăviri sau pentru înclinația lor de a folosi pumnalul. Cât despre mediul artistic propriu-zis, e suficient să citești memoriile lui Cellini pentru a-ți da seama că artiștii nu erau nicidecum feriți de violența din jurul lor: Cellini însuși a furat, a ucis, a violat, a fost aruncat în închisoarea din Castelul Sant’ Angelo, a evadat precum Casanova, susține că l-a ucis pe conetabilul Carol al III-lea de Bourbon în timpul jefuirii Romei în 1527… Era un mare artist, dar și un aventurier, reprezentativ pentru violența secolului în care a trăit. Memoriile lui au fost una dintre principalele mele referințe pentru a înțelege Florența de la mijlocul secolului al XVI-lea.
Crima ca artă
– Memoriile lui Cellini – ce reper! Ați folosit apoi scrisoarea ca mijloc plauzibil de a aduce la viață trecutul și personaje precum Michelangelo, Pontormo, Vasari, Brunelleschi, chiar Cellini, dar și pe patronii acestora, nobili din casa Medici, ori Strozzi, papi, cardinali etc. Ce să zic, v-a ieșit o carte electrizantă care, ecranizată, cred c-ar avea un succes fulgerător. Parcă și văd, în deschiderea peliculei, pachetul cu scrisori îngălbenite și câteva caractere florentine migălos zgâriate cu pana… Arta și crima s-au vândut întotdeauna bine, nu credeți?
– Există un scriitor, Thomas de Quincey, care, la sfârșitul secolului al XIX-lea, a scris o celebră culegere de nuvele intitulată „Despre asasinat văzut ca una dintre artele frumoase”. Și așa și ea! Crima ca artă trebuie să fie pregătită și executată la fel ca o operă de artă. Ambele necesită multă muncă și multă rigoare pentru ca rezultatul să fie reușit.
– Dintre toate personajele, cel mai mult mi-a plăcut cum l-ați încondeiat pe Cellini – ce pușlama! Și ce aurar fin, ce artist! Sunteți, mă gândesc, un scriitor îndrăzneț – cum să-i învii (și să-i omori) cu atâta dezinvoltură pe Michelangelo, Pontormo, Vasari? Dar de unde preocuparea pentru istorie, pentru trecut? E o pasiune sau un pretext pentru literatură? Oricum ar fi, v-am apreciat și în urmă cu câțiva ani, când ați scos la lumină un alt roman captivant: „Civilizații”.
Citește pe Antena3.ro
Un bărbat și-a înscenat moartea ca să vadă câți oameni vin la înmormântare. La crematoriu le-a provocat un șoc celor prezenți
– Cellini este și personajul meu preferat, dar, fără îndoială, din cauza băiețelului din mine căruia îi plac aventurierii. Și Strozzi este un personaj care ar putea ieși din Cei trei muschetari de Alexandre Dumas. Dar îmi place mult și Caterina de Medici, pe care o consider unul dintre cei mai mari șefi de stat din istoria Franței.
Fatalitate – deci, reverie
– Aveți priză la istorie.
– Sunt fascinat de trecut pentru că, după cum scriam în HHhH, el reprezintă singura tragedie veritabilă: nu poți să o rescrii. Poți să te joci de-a rescrisul ei, dar concret nu poți schimba nimic. Ceea ce s-a făcut e bun făcut. Poți imagina versiuni alternative, așa cum am făcut-o în Civilizații, închipuindu-ți că incașii au invadat Europa în secolul al XVI-lea, dar în realitate nu poți schimba Istoria. Morții sunt morți și nimic nu va putea să-i reînvie. Dintre toate alternativele posibile, dintre toate lumile posibile, pentru a relua terminologia lui Umberto Eco, a noastră este singura care s-a întâmplat, care există și altfel decât ca ipoteză. Ceva ar fi putut să se petreacă altfel, dar s-a petrecut așa. Există în această idee o formă de fatalitate retrospectivă care incită la melancolie și care consider că este propice reveriilor literare.
Viziune
– De ce scrieți, stimate domnule Laurent Binet? Ce vă rezervă această preocupare? Sunteți și muzician, ați cântat în formația Stalingrad (ce rezonanță!). Ați renunțat la cariera în muzică pentru cea de pedagog, de profesor și de scriitor, ori cântați în paralel cu celelalte două activități de căpătâi?
– Nu, nu mai cânt, nu eram nici un foarte bun muzician, nici un foarte bun cântăreț! Dar m-am reapucat de chitară pentru a putea să cânt cu fiul meu, care ia lecții. (Are zece ani și e înnebunit după AC/DC și Jimi Hendrix.)
– Ce frumos! Și fiul meu cochetează cu muzica. Are 12 ani, ia lecții de pian, dar e înnebunit după Rolling Stones și Bizet, Beethoven și Strauss (fiul).
– Copii artiști! Că tot veni vorba: cea mai bună definiție a artei am găsit-o într-un film american din 1988 (D.O.A. – cu Denis Quaid și Meg Ryan). E povestea unui scriitor care este otrăvit și care își caută asasinul. La un moment dat, el dă această definiție a artei romancierului (dar care este valabilă, de fapt, pentru toate artele): „A scrie înseamnă să dai formă unei viziuni.” Așa și eu. Am niște imagini în minte, niște idei de scene, de povești, de personaje, de dialoguri, de ambianță … Și vreau să le materializez pe o pagină, cam cum făcea, presupun, Michelangelo care vedea statuia în blocul de marmură încă intact.
Orbește înainte
– Viziunea e cheia.
– Exact.
– Cum simțiți pulsul Franței, al Europei, al lumii de la catedră? Cum îi simțiți pe tineri? Cum reușiți să le mai captați atenția? Trăim vremuri nu tocmai prietenoase în care pare că ne-am obișnuit cu războaiele, cu abuzurile și cu morții de lângă noi.
– Nu mai predau de vreo cincisprezece ani, dar îmi amintesc că încă de pe atunci nu era ușor să le canalizez studenților atenția timp de o oră! Cred că tinerii sunt și-acum curioși, dar lumea modernă este plină de capcane care nu favorizează în mod special concentrarea și disciplina. Nu este vina lor, și asta nu-i privește doar pe tineri. Eu însumi petrec prea mult timp pe telefon, adesea pentru a citi informații complet inutile. Cât despre starea lumii, o văd ca pe un tren care se îndreaptă în plină viteză spre un zid. Întrebarea este când va intra în zid sau dacă va deraia înainte. Dar există puține șanse să încetinească liniștit pentru a se opri în gară.
Melanjuri și hibrizi
– Neagră viziune!
– E viziunea mea.
– Să schimbăm un pic registrul mirărilor: ați fost tradus, iată, și în Țara Carpaților și a Dunării, dar cum îi percepeți pe români, ce gând vă vine în minte când auziți cuvântul România? Fiți sincer, nu suntem supărăcioși. Și-apoi, am fost învățați să nu le purtăm pică francezilor. Dimpotrivă.
– Pentru un scriitor francez, România evocă acea relație specială întruchipată de scriitori francofoni precum Ionesco sau Cioran. Dar mă gândesc și la Mircea Eliade, despre care am aflat de altfel că a scris o lucrare despre Renașterea italiană în timpul studiilor. Imaginea pe care o am despre România, dincolo de Dracula, este aceea a unei țări aflate la încrucișarea lumii latine cu lumea slavă, ceea ce face din ea un caz interesant, așa cum sunt întotdeauna melanjurile și hibrizii.
– Ați citit vreo carte scrisă de un român (Cioran, Ionesco?), ați ascultat vreo arie de Enescu, ori poate ați admirat vreo sculptură realizată de Brâncuși, Brancusi – cum i se spune în Franța? Avem, iată, câteva punți care ne leagă.
– În Franța, orice adolescent care este interesat de literatură sau care trece printr-o criză existențială citește la un moment dat Cioran. Despre neajunsul de a te fi născut, Silogismele amărăciunii… Trebuie să recunosc că se pricepea la titluri! Cât despre Ionesco, l-am studiat în gimnaziu. Teatrul absurdului m-a marcat profund. Pentru mine, Ionesco este întrucâtva versiunea comică a lui Albert Camus. Există un teatru în Paris, în Cartierul Latin, unde Cântăreața cheală se joacă fără întrerupere de… mai bine de cincizeci de ani.
Libertatea în rama timpului
– Formidabil (nu că se joacă de cinci decenii Cântăreața cheală, ci că tinerii francezi mai cochetează cu Cioran)!
– Dar așa e.
– Vă cred. Acum: care/cine sunt cărțile/autorii care v-au modificat pentru totdeauna modul de gândire?
– Albert Camus, evident: viața este absurdă, dar de noi depinde să-i dăm un sens, încercând să clădim forme de fraternitate umană. Marx și Pierre Bourdieux, pentru înțelegerea politică a formelor de exploatare și de dominație prezente în societățile noastre. Poate și Kafka, cu acea idee că ceea ce contează nu este rezultatul, ci lupta.
– Ce înseamnă libertatea pentru omul Laurent Binet?
– Este această frază a lui Shakespeare din „Macbeth”: „Let every man be master of his time.” Să fii stăpânul timpului tău. Concret, probabil că asta vrea să însemne: să nu fii obligat să lucrezi!
O veche latură comunistă
– Ori să muncești din plăcere… Cum arată, în opinia scriitorului Laurent Binet, profilul cultural al europeanului de astăzi? Al europeanului căruia vă adresați prin scris, bineînțeles.
– N-am nici cea mai vagă idee. Unul dintre efectele benefice ale rețelelor sociale (printre numeroasele lor inconveniente) este că permite punerea în contact a unor oameni care altfel nu s-ar fi întâlnit niciodată. Îmi trec prin fața ochilor profile, oameni care apără idei, opinii, și de a căror existență n-aș fi aflat niciodată altfel. Chestia asta mă enervează în cea mai mare parte a timpului, uneori mă amuză, dar în orice caz, mi-a lărgit viziunea asupra lumii. Lumea sunt și acei oameni pe care nu-i cunosc și cu care nu sunt de acord. Înainte de apariția rețelelor sociale, existența acelor oameni era foarte abstractă, foarte vagă, foarte teoretică. Grație rețelelor sociale, acum știm că există într-adevăr oameni care cred că pământul este plat. Cine sunt acești oameni ? Cred că, pentru un scriitor, ei reprezintă un câmp de investigație interesant. Cât despre europeanul propriu-zis, nu știu ce să spun. Când scriam Civilizații, eram convins că un țăran incaș avea mai multe puncte comune cu un țăran german decât cu împăratul lui, Atahualpa. În același fel, cred că Atahualpa avea mult mai multe în comun cu Carol Quintul decât cu poporul său. Este vechea mea latură comunistă!
Suflet de copil
– Ultima mirare: ce iubești cel mai mult pe lumea asta, Laurent Binet?
– Curiozitatea. Interesul dezinteresat pe care-l putem avea pentru lucrurile acestei lumi. Sufletul de copil adormit în noi care, uneori, se trezește.
Despre Laurent Binet
Laurent Binet (n. 1972) s-a născut la Paris și a absolvit studii de literatură modernă la universitatea unde ulterior a predat (Paris VIII). Romanul său de debut, „HHhH” (2010), care reconstituie în cheie postmodernă asasinarea liderului nazist Reinhard Heydrich, a câștigat Prix Goncourt du Premier Roman și a devenit bestseller internațional. Cel de-al doilea roman al său, „A șaptea funcție a limbajului”, roman metaficțional despre Roland Barthes, a fost distins cu Prix Interallié și Prix du roman Fnac în 2015. În 2019 i-a apărut „Civilizații” (Anansi. World Fiction, 2021), un roman contrafactual în care incașii cuceresc Europa, pentru care i s-a decernat prestigiosul Grand Prix du roman de l’Académie française. „Perspective” (2023) este cel mai recent roman al său. Laurent Binet este și muzician, fost membru al formației Stalingrad.
„A scrie înseamnă să dai formă unei viziuni.”, Laurent Binet, scriitor
„Cât despre starea lumii, o văd ca pe un tren care se îndreaptă în plină viteză spre un zid. Întrebarea este când va intra în zid sau dacă va deraia înainte. Dar există puține șanse să încetinească liniștit pentru a se opri în gară.”, Laurent Binet, scriitor
„Cred că tinerii sunt și-acum curioși, dar lumea modernă este plină de capcane care nu favorizează în mod special concentrarea și disciplina.”, Laurent Binet, scriitor
„Pentru un scriitor francez, România evocă acea relație specială întruchipată de scriitori francofoni precum Ionesco sau Cioran. Dar mă gândesc și la Mircea Eliade…”, Laurent Binet, scriitor
„Imaginea pe care o am despre România, dincolo de Dracula, este aceea a unei țări aflate la încrucișarea lumii latine cu lumea slavă, ceea ce face din ea un caz interesant, așa cum sunt întotdeauna melanjurile și hibrizii. ”, Laurent Binet, scriitor
„Teatrul absurdului m-a marcat profund. Pentru mine, Ionesco este întrucâtva versiunea comică a lui Albert Camus.”, Laurent Binet, scriitor
„Există un teatru în Paris, în Cartierul Latin, unde Cântăreața cheală se joacă fără întrerupere de… mai bine de cincizeci de ani.”, Laurent Binet, scriitor
››› Vezi galeria foto ‹‹‹
