Fidelitatea e un cuvânt greu. Se spune rar, dar se gândește des. Într-o societate în care căsătoria înseamnă liniște, poziție și decor, fidelitatea devine o simplă așteptare socială – nu o alegere trăită.
Constantin Negruzzi, în 1837, pare să fi înțeles deja această discrepanță. A scris despre ea cu o limpezime care tulbură și astăzi.
Povestirea se numește „Au mai pățit-o și alții” (Păcatele tinerețelor. Amintiri din junețe. Fragmente istorice, Editura Librăriei „Socec & Co.”, 1908).
În centrul ei: postelnicul Andronache Zimbolici, trecut de 40, bine așezat, nehotărât în toate – dar decis, într-un târziu, să se însoare. Nu din iubire. Nu din dorință. Din plictiseală. Din calcul. Dintr-un fel de tristețe care se vrea respectabilă.
„Oare să mă însor, ori să nu mă însor?”
Au mai pățit-o și alții” (Păcatele tinerețelor. Amintiri din junețe. Fragmente istorice, Editura Librăriei „Socec & Co.”, 1908), copertă
Dictornul lui favorit e o întrebare rostită de un om care a renunțat să mai spere. Tot ce își dorește e un somn adânc și o reputație netulburată.
Recomandări
Situație strânsă la alegerile pentru Primăria Capitalei. Daniel Băluță, la egalitate cu Ciprian Ciucu. Cine vine după ei – Sondaj Avangarde
O alege pe Agapița – tânără ieșită din pension, cu „o mie de galbeni pe an”. O pace a trupului, un legământ de cumințenie.
Se mută într-un palat liniștit, cu ferestre zugrăvite și galerie cu flori. Au poziție, mobilier, apartamente separate. Ce le mai lipsește?
Le lipsește intimitatea efectivă, aievea, nu mimată.
Agapița nu e un personaj. E o funcție: „soție tânără”, „fată cuminte”, „copiliță”. Bărbatul o învăluie în diminutive și presupuneri. O iubește – crede el – fiindcă e sigur că nu-l va trăda. Dar tocmai această siguranță produce ruptura.
După șase luni de căsnicie, ceva se fisurează. Nimic dramatic. Doar seri prea lungi. Teatru care pare neautentic. Râsul soției – prea sonor când alt bărbat face glume.
„Norocire că noi nu suntem ca francezii”, gândea Zimbolici, simțind în el o fisură care nu venea din Franța, ci din propriul lui corp uitat.
Își invită prietenii. Se laudă cu soțiile lor. Fiecare e o stea: muziciană, poetă, candidă, domestică.
Dar toate sunt, în esență, vitralii fără geam.
Pălăvrăgesc despre iubire, dar nu întrupează dorința. Vorbesc despre fericire, dar cu vocea unor bărbați care s-au convins între ei – nu cu vocea celor care au atins-o.
Recomandări
Cum s-a schimbat în doar câteva zile discursul guvernului și al președintelui față de pensiile magistraților: „Au muncit anii ăştia de 2-3 ori mai mult decât omologii lor din ţări europene”
Și apoi, scena.
Postelnicul le arată apartamentul Agapiței. Ridică perdeaua ușii și –
„Tânăra nevastă, într-un larg capot alb, cu părul lăsat pe spate, lăsată pe o sofa, cu capul răzămat pe umărul unui frumos tânăr ce o ținea strâns îmbrățișată… Buzele lor se atingeau.”
Nu e o simplă infidelitate. E o revelație a trupului. Negruzzi scrie cu o tandrețe pe care literatura română avea s-o uite multă vreme:
„Gingaşa postelniceasă! Sărmana femeie! Ea se afla într-unul din aceste momente rari în cursul scurtei noastre vieţi, când te simţi învins de plăcere, înimicit de desfătare, când visezi treaz, când fericirea amorţeşte oricare alte simţiri ale noastre. Deslipind prin un suspin buzele sale de ale tânărului amorez, înturnă ochii şi zări acele patru capete spăriate, acei opt ochi holbaţi ce o priveau. ţipetul ei îngrozi amorul. Tânărul se sculă, sări în grădină şi se făcu nevăzut.”
Nu e rușine în aceaste fraze. Nu e morală. E doar adevăr. Pentru o clipă, Agapița nu mai e „soția cu bibliotecă moralicească”. E dorință vie, neatinsă de convenție. Plăcere pură.
Postelnicul lăsă să cadă perdeaua. Vrea să zâmbească, dar fața îl trădează. Vrea să tragă cu pistolul. Privește unealta ucigașă, apoi o aruncă. Râde. Nu un râs vesel, ci unul care spune tot:
Recomandări
Alex Petre, românul care a filmat cu o cameră ascunsă Bucureștiul în ultimele săptămâni ale regimului Ceaușescu: „Foarte multă lume habar nu are ce viață teribilă a fost în comunism, circulă numai mizerii pe TikTok”
„Au mai pățit-o și alții.”
Râsul e forma ultimă a lucidității. E modul în care acceptăm că ceea ce părea garantat – fidelitatea, apartenența, dragostea „cuminte” – e, de fapt, o ficțiune colectivă.
În această povestire, infidelitatea nu e greșeală. E ieșire din rol. Nu e o rană, ci o eliberare a dorinței.
Postelnicul nu e tragic. E doar un bărbat care a confundat liniștea cu iubirea. Agapița nu e o trădătoare. E o femeie care, o clipă, a ieșit din rol și a simțit.
Negruzzi nu dă verdicte. Nu condamnă. Doar deschide o fereastră și ne lasă să privim.
La aproape două secole distanță, întrebarea rămâne:
Cât din ceea ce trăim în cuplu este real? Și cât este doar un decor bine întreținut?
Când plăcerea nu mai e împărtășită, fidelitatea devine o mască. Și sub mască – poate nu trădarea, ci adevărul tainic al trupului.
Notă: Acesta este primul episod din seria „Sex și memorie. Istoria trăită altfel”, un proiect care explorează trecutul nostru intim prin literatură, medicină, artă și povești reale. În fiecare episod, redescoperim nu doar epoci și fapte, ci o istorie uitată a trupului, a plăcerii și a rușinii.
Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.
ABONEAZĂ-TE
Urmărește cel mai nou VIDEO
