Scriitor „maghiar” până în 1908 (semna Rebrean Oliver), Liviu Rebreanu a fost sprijinit ca nuvelist, după „re-românizare”, de Mihail Dragomirescu, romancierul fiind legitimat în 1920 prin „Ion” de către E. Lovinescu.
„Prolific, insuficient valorizat ca atare, nuvelistul atinge excelența în Răfuiala, Proștii, Calvarul, dar mai ales în prozele de război Ițic Ștrul dezertor și Catastrofa. Treptat, «nordistul» transilvan se va deplasa spre «Sud», dinspre Ardealul rural spre mediile bucureștene”, reținea criticul și istoricul literar Paul Cernat în prologul unei minibiografii închinate lui Liviu Rebreanu.
Deschideri către psihologic, simbolic și metafizic
„Romancier proteic, admirator al marilor ruși și americani – urma profesorul Paul Cernat -, Rebreanu a fost un realist cu deschideri către psihologic, simbolic și metafizic. Atinge capodopera în Ion, Pădurea spânzuraților, Răscoala, Ciuleandra (generatoare ale unor ecranizări de excepție), coborând vertiginos nivelul în romanul istoric Crăișorul Horia și burghez-melodramaticul Jar.
Ultimul roman, Amândoi, reformulează incitant romanul polițist, iar Adam și Eva, admirat de Mircea Eliade, evadează în zona fantasticului metempsihotic. Controversatul Gorila, alegorie a Mișcării Legionare, e o narațiune politică puternică și provocatoare, nu la fel de bine scrisă ca Răscoala și Pădurea spânzuraților”.
Cenzurat de Fanny
Mai departe: „Epopeicul, gradualul Răscoala e un model de obiectivitate epică, iar Pădurea spânzuraților (inspirat de moartea fratelui său Emil, ucis pentru spionaj și dezertare) este comparabil cu marile romane ale Europei Centrale. Dramaturg pasabil (Cadrilul ș.a.), conducător și inițiator de gazete, Liviu Rebreanu a fost un reper al presei culturale interbelice.
Jurnalul său, deloc lipsit de interes, a fost în parte cenzurat de soția sa Fanny. Cotat la un moment dat cu șanse la Premiul Nobel, tradus în numeroase limbi, a fost, timp de șapte ani, conducător al Societății Scriitorilor Români, inițiator și președinte al PEN Club România, director al Teatrului Național din București, academician din 1939 (la propunerea lui Mihail Sadoveanu).
A avut, în timpul celor două războaie mondiale, atitudini politice favorabile în parte Germaniei”. Mai detaliat: „Despre metamorfozele sale politice (unele – regretabile, pe linia oportunismului progerman, omul fiind totuși prin structură un moderat) rămân încă multe de scris și clarificat. Mă tem că încă nu și-a găsit biografii cei mai potriviți, deși a avut parte de monografii critice valoroase”.
Citește pe Antena3.ro
Asasinat în Ucraina. Fostul preşedinte al Parlamentului a fost împuşcat mortal în Liov. Momentul a fost filmat
Controverse
În completare: „Dacă Marin Preda a «evoluat» dinspre sudismul rural moromețian spre mediul bucureștean și, la urmă, central-european/transilvănean în Cel mai iubit dintre pământeni, Liviu Rebreanu a urmat calea inversă, dinspre Kakania spre Muntenia. Și Preda, și Rebreanu sunt însă autorii unor romane politice «bucureștene» – din medii gazetărești – care continuă să suscite controverse:
Gorila (roman al legionarizării) și Delirul (despre regimul Antonescu)”. Strict despre Rebreanu: „A fost și unul dintre primii noștri autori de scenarii de film. Caracterul cinematografic se regăsește din plin în compoziția romanelor, care au produs unele dintre cele mai reușite ecranizări autohtone (Pădurea spânzuraților – masterpiece-ul lui Liviu Ciulei și Ciuleandra – singurul film de artă adevărat al lui Sergiu Nicolaescu). Călător pasionat, Rebreanu și-a consemnat impresiile în volumul Metropole”.
Moarte suspectă
Spre final, o frază tulburătoare dinspre Paul Cernat: „Moartea lui Rebreanu, la câteva săptămâni după 23 august 1944, nu a fost nici «prudentă», nici cauzată de emfizemul pulmonar (real), ci (după toate probabilitățile) rezultatul unui asasinat”.
Să se fi temut comuniștii de vocea „germanofilului” Rebreanu, un scriitor respectat în România necomunizată? Ori poate romancierul, bolnav și descurajat, să se fi retras din viață de teama unei viitoare persecuții „roșii”? Supoziții…
Cert e că romancierul părăsise Bucureștiul încă din primăvara anului 1944. În 4 aprilie era deja instalat la Valea Mare, asta după ce la începutul anului, în ianuarie, în urma unui control, fusese avertizat de medici, care descoperiseră o „opacitate suspectă la plămânul drept”. Vara, în 7 iulie, Rebreanu scria în Jurnal: „Perspective puține de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică”. Avea să moară în 1 septembrie 1944 și îngropat la Valea Mare. După câteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.
Eroarea
Rămân impresionante, dincolo de semnele de întrebare care-i învăluie moartea, mărturisirile lui Rebreanu din „Jurnal”:
„La o anumită vârstă începi să-ţi dai seama cât eşti de singur în lume ca om sau ca individ. În realitate, nu există nici rude, nici prieteni cu care să poţi fi într-o adevărată şi desăvârşită comuniune sufletească. Trebuie să înţelegi că menirea omului (de altfel cred că şi a oricărei fiinţe vii) este să ducă singur o viaţă solitară… Slăbiciunea şi nevoile vieţii te fac să-ţi închipui că înţelegi pe alţii, că iubeşti şi eşti iubit şi înţeles. Eroare grea, despre a cărei realitate dureroasă ajungi să-ţi dai seama tocmai în clipele când singurătatea, majestuoasă şi divină, te copleşeşte mai crâncen…”.
Creatorul romanului românesc modern
Deși scuturat serios de critica literară, scriitorului Liviu Rebreanu i-au fost recunoscute meritele și statutul de inovator. Iată ce scria, de pildă, George Călinescu: „Din felul regresiv cum s-a desfăşurat talentul lui Liviu Rebreanu se pot desprinde aceste constatări: romancierul percepe ruralul şi aproape deloc orăşenescul, îmbrăţişează colectivul şi nu înregistrează individualul, pătrunde minţile haotice întunecate, prăbuşite în instinct şi nu e în stare să analizeze conştiinţa, poate urmări dezlănţuirile brutale, fioroase chiar, dar nu-i este în putinţă să noteze deplasările nevăzute ale sufletului subtil, el are aproape geniu în producerea gloatelor şi exponenţilor ei, şi e un scriitor adesea cu totul inferior al lumii de la nivelul orizontului nostru. Cu toate aceste inegalităţi, Liviu Rebreanu este un mare scriitor şi pe drept cuvânt creatorul romanului românesc modern, cu mult asupra a ceea ce epoca lui produsese”.
Revoluția „Ion”
Nici E. Lovinescu nu s-a lăsat mai prejos: „Ion înseamnă o revoluţie şi faţă de lirismul sămănătorist sau de atitudinea poporanistă şi faţă de eticismul ardelean, constituind o dată, istorică am putea spune, în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice. Formula lui Ion este îngrămădirea unui fluviu curgător de fapte ce se perindă aproape fără început şi fără sfârşit, fără o necesitate apreciabilă, fără finalitate. E, negreşit, o metodă lipsită de strălucire artistică şi de stil, cu mari primejdii, dar care ne dă impresia vieţii în toate dimensiunile ei, nu izolată pe planşe anatomice de studiu, ci curgătoare şi naturală; formulă realizată rar în toate literaturile şi pentru prima dată la noi. […] Dacă în Ion se simte, poate, voinţa de a crea o figură simbolică, mai mare decât natura, ce depăşeşte tendinţa spre nivelare a naturalismului, în toţi ceilalţi eroi – atât de numeroşi – sunt păstrate cu rigurozitate legile obiectivităţii. Sunt oameni mijlocii, priviţi fără niciun fel de pasiune, fără ură sau dragoste, în meritele sau slăbiciunile lor, alternate în acelaşi individ după împrejurări, oportunişti cei mai mulţi, oameni smulşi din umanitatea înconjurătoare”.
În adâncurile inconştientului
Ultima tușă: „Pădurea spânzuraţilor (1922), unul din cele mai bune romane psihologice române, în sensul analizei evolutive a unui singur caz de conştiinţă, e un studiu metodic alimentat de fapte precise şi de incidente şi împins dincolo de ţesătura logică în adâncurile inconştientului”.
81 de ani se împlinesc în 1 septembrie 2025 de la moartea lui Liviu Rebreanu.
„Pentru mine Rebreanu rămâne, între toți prozatori noștri, romancierul prin excelență – mai mult chiar decât cel mai valoros continuator «realist» al său, Marin Preda”, Paul Cernat, critic literar
„Menirea omului (…) este să ducă singur o viaţă solitară. Slăbiciunea şi nevoile vieţii te fac să-ţi închipui că înţelegi pe alţii, că iubeşti şi eşti iubit şi înţeles. Eroare grea…”, Liviu Rebreanu, „Jurnal”, 1927
„Din câte am putut constata empiric, Liviu Rebreanu e scriitorul român cel mai citit și iubit de studenții de etnie maghiară (cu referire specială la cei din secuime). Cu siguranță, nu întâmplător: umanismul interetnic (și, ca să zic așa, transetnic) al prozei sale e o evidență”, Paul Cernat
„Deși am slăbiciune pentru Răscoala (un roman de mare forță, penalizat stupid în postcomunism), iar Ion e… Ion, preferatul meu rămâne Pădurea spânzuraților: un mare, intens-dramatic, roman (central)european de o actualitate neștirbită”, Paul Cernat
››› Vezi galeria foto ‹‹‹
