Cancerul de sân rămâne cea mai frecventă formă de cancer la
femei, dar și una dintre cele mai vindecabile, atunci când este
descoperit la timp. În România, însă, lipsa unui program național
de screening și teama de controale țin multe femei departe de
cabinetul medicului. O mamografie durează doar
două minute, dar poate face diferența între o
intervenție minimă și o luptă dură cu boala. Prevenția,
diagnosticul precoce și tratamentele moderne transformă tot mai des
o poveste de suferință într-una de supraviețuire.
Cancerul de sân, o boală tratabilă dacă este descoperită în primele stadii FOTO: Shutterstock
Octombrie
este luna internațională a cancerului
de sân, cel mai frecvent tip de cancer la femei în România,
care ne plasează pe ultimele locuri în Uniunea Europeană la
capitolul screening. Mortalitatea a crescut ușor între 2011-2020,
un procent mare de cazuri fiind diagnosticate în stadii avansate,
ceea ce reduce șansele la vindecare. Aproximativ 11,43% din cazurile
de cancer de sân din Europa apar la femei cu vârsta sub 44 de ani,
54% apar la vârsta de 45-69 de ani, iar restul cazurilor, la femeile
peste această vârstă. OMS a lansat în 2021 Inițiativa Globală
privind cancerul de sân, recomandând statelor membre să
implementeze strategii bazate pe evidențe științifice pentru
reducerea mortalității prin cancer la sân. Țintele de atins sunt:
60% din cancerele mamare invazive să fie diagnosticate în stadiul I
sau II, când pot fi tratate cu succes; femeile să primească
diagnosticul în cel mult 60 de zile de la prima prezentare; 80%
dintre femei să finalizeze tratamentul recomandat.
Despre
punctul în care ne aflăm astăzi în tratarea cancerului de sân,
„Weekend Adevărul“ a vorbit cu dr.
Ștefan Voiculescu, medic primar chirurg, cu o vastă experiență în
chirurgia generală și oncologică, doctor în științe medicale.
Este coordonatorul Academiei de Senologie SANADOR și conduce
Compartimentul de Senologie din cadrul Centrului Oncologic SANADOR,
un centru de referință pentru diagnosticul și tratamentul
afecțiunilor sânului. Medicul a explicat cât de
mult contează prevenția, dar și genetica, într-o astfel de
afecțiune, și a vorbit despre lipsa de educație a unor medici în
privința abordării cancerului de sân.
„Weekend
Adevărul“: Care este situația în România în privința
cancerului de sân?
Dr.
Ștefan Voiculescu: Cifrele
românești sunt neoficiale și neconfirmate, dintr-un motiv foarte
simplu: noi nu avem un registru de cancer. Ar fi un instrument foarte
bun de lucru pentru a putea vedea ce putem
face mai bine decât facem și care e amploarea problemei. Sigur că
noi avem o idee în funcție de volumul de muncă, avem o idee în
funcție de ce vorbim cu colegii noștri, dar niște cifre care să
fie patentate de Ministerul Sănătății nu există.
De aceea poate nu avem destule argumente ca
să spunem că e mare nevoie de un program național de screening, de
depistare a cancerului de sân. Este o problemă gravă de sănătate.
O problemă cu o mare extindere merită o politică care să fie în
această direcție. Depistarea e un lucru care ne va face să găsim
mai devreme cancerele, să le tratăm mai bine, să creeze o
obișnuință a pacientelor noastre de a se gândi și la această
problemă.
De
la mamografie la ecografie
Ce
înseamnă screeningul?
Screening
înseamnă că există un program prin care
se cheamă pacientele de la un anume punct încolo – sunt
programe naționale de la 40 de ani, sunt programe naționale de la
50 de ani – anual sau la doi ani. Adică fiecare, în funcție de
rezervele alocate și de ce și-a propus să facă, 40-50 până la
75 de ani. După 75 de ani, screeningul nu mai este. Și sigur, se
pot face depistări. În general, pacientele care se află în bună
stare și au un orizont bun de viață ar trebui să se mai caute,
dar ele deja au căpătat această obișnuință și o vor face.
Ce
presupune, efectiv, screeningul?
Screeningul
este o imagistică oferită – în imensa majoritate a cazurilor
vorbim de mamografie – pentru persoana respectivă la intervalul
care a fost stabilit în program.
De
la ce vârstă recomandați mamografia?
Într-un
program de screening e foarte important ca totul să se deruleze cu
mare viteză. Am multă lume de văzut într-un interval de timp și
din punctul ăsta de vedere mamografia este de departe favorită. Ea
e cea mai rapidă metodă. Ea oferă posibilitatea unei a doua sau a
99-a părere cu
mare ușurință. Vorbim de a vedea patru clișee, ceea ce face ca un
radiolog să „piardă“ două minute ca să vadă o pacientă
– deci 30 pe oră. Putem
să ne permitem luxul ca radiografiile acelea să fie văzute de doi
radiologi și atunci avem, să zicem, și
un control. Nu putem face asta cu ecografia, care durează 20-30 de
minute. Nu putem face asta cu RMN, care durează 30-40 de minute. Dar
sunt cazuri în care trebuie să introducă în
screening alte mijloace, precum ecografia
pentru paciente sub 40 de ani – deja
între 40 și 50 de ani sunt multe cazuri
în care mamografia trimite la ecografie,
pentru că sânul e prea dens și nu se vede bine. Sub 40 de ani,
acest lucru e și mai frecvent, plus că iradierea vine pe o
structură biologică și mai sensibilă. Sunt
cazuri în care preferăm să facem screening prin rezonanță
magnetică – e scump, e greu de făcut, dar pentru paciente cu
riscul foarte înalt am prefera această metodă, care e cea mai
sensibilă. Și pentru pacientele cu risc genetic înalt noi preferăm
să facem acest screening în perioada optimă. Atunci
când facem RMN de sân știm că vom avea niște rezultate
fals-pozitive. Dar dacă riscul e mare, am prefera să nu ratăm,
chiar dacă vom avea niște rezultate fals-pozitive. În general,
orice metodă, cu cât e mai sensibilă, cu
atât mai și greșește în plus și are și niște rezultate
fals-pozitive. Cu cât e mai puțin sensibilă, OK, nu greșește așa
mult în plus, dar greșește în minus și e mai grav în cancerul
de sân, evident.
Biopsia
oferă rezultatul cel mai corect
În
cazul RMN-ului,
dacă
nu știm că e fals-pozitiv sau pozitiv, se investighează?
Se trece la următoarele etape?
Este
o secvență de diagnostic. Această secvență de diagnostic
înseamnă să fie obținute toate datele pe care le putem obține și
imagistic, și din cauza asta vom face și ECO sau/și MAMO. În
general, atunci când facem depistarea mamografică,
vrem și ecografie pentru pacientele care au prezentat aspecte
suspecte la depistare. Și confirmarea, diagnosticul 100% este cel
bioptic. Deci biopsia este elementul important și central al
diagnosticului. Ea ne spune 100% nu numai că e un cancer, dar și ce
tip de cancer este.
Pacientele
au temeri legate de această biopsie?
Știu
că se împrăștie tumora – ea însă se
împărășie singură, nu
așteaptă o biopsie ca să se împrăștie. Gradul de împrăștiere
suplimentar pe care îl face biopsia trece nebăgat în
seamă probabil în câteva zile de împrăștiere spontană a
tumorii respective. Dar biopsia ne permite abordarea în timp,
judicioasă și cu metodele cele mai potrivite a cancerului respectiv
și câștigul e enorm. Deci nu putem spune că mi se prezintă
pacienta și îi pot spune „lasă
că te operez și aflăm atunci“. Nu,
asta e foarte rău. În
primul rând, împrăștierea e mai mare.
Asta e simplu și pare oarecum de înțeles de toată lumea, nu
trebuie accentuat. Dar e un lucru care este cel puțin la fel de
important. Dacă nu știu ce operez, voi tăia cât mai aproape de
tumoră. Și după aceea va trebui să revin. V-ați pus problema cum
este să scurmi într-o pâine și după aceea să vrei să tai felii
drepte? Nu se mai poate. Tăietura va fi strâmbă. Se presupune că
o facem bine. Noi o facem bine, dar nu chiar la fel de bine ca și
când am fi tăiat de prima oară unde trebuie. Deci nu facem
aventură pe siguranța pacientelor noastre. E important acest mesaj.
Trebuie să știm ce operăm ca să fim pregătiți să operăm exact
cum trebuie.
„Avantajul
este al chirurgiei care păstrează sânul“
Pacienta
a aflat de screening, și-a
făcut niște investigații, are o suspiciune, primul medic cu care
ia contact îi recomandă operația, fără biopsie. Ce recomandați?
O a doua opinie?
Tot
timpul e bună o a doua opinie. E vorba de
ceva serios. A doua opinie nu înseamnă doar
confirmarea sau infirmarea recomandărilor inițiale
– ceea ce poate fi și acest lucru important
–, dar îți dă prilejul să vezi o altă
abordare, care
poate fi și ea importantă. Noi construim o echipă. Când tratăm
un cancer, nu vorbim de echipa deja clădită în spatele chirurgului
– oncolog, imagist, anatomopatolog, radioterapeut.
Noi vorbim de o echipă în care este parte importantă și
integrantă pacienta. Ea trebuie să
pornească la drum cu această echipă, trebuie
să aibă încredere absolută în ea și în capacitățile
profesionale, în empatie și în faptul că
sunt oameni serioși care nu o lasă la jumătatea drumului. Să aibă
încredere este un lucru foarte important.
Eu zic că merită văzut, aflat – nu
pierde nimic. După care, să meargă
mai departe cu cei în care are cea mai
mare încredere, pentru că sunt multe
lucruri tare neplăcute. Sunt suferințe, sunt incertitudini, cărora
într-un fel le faci față dacă ai încredere în oamenii care te
îngrijesc, îți vorbesc și îți explică
– și din această cauză merită a doua opinie. Plus că,
onest vorbind, sunt multe viteze cu care se tratează cancerul în
România. O spun cu durere.
Peste
tot în lume există de mult o mare tendință către
mai puțină chirurgie. De ce?
Dr. Ștefan Voiculescu, coordonator Academia de Senologie SANADOR FOTO: SANADOR
Foarte
multă vreme chirurgia a fost considerată singurul tratament și
atunci trebuia să fie atât de îngrozitoare încât să nu lase
vreo șansă cancerului. Ceea ce evident că nu se întâmpla de
fiecare dată. Numai că noi suntem cu un pas în
urma acestei boli – așa funcționează strategia, nu e a
românilor, e a tuturor. Dacă am vrea să
fim cu un pas înainte, ar trebui să cunoaștem mai bine bolile
precanceroase și să le operăm, să le anihilăm pe acelea, ca să
nu mai ajungă cancer. Am vrea să facem exact cât trebuie, dar să
nu facem mai puțin. Asta a fost frica dintotdeauna. Mai mult decât
trebuie, e foarte evident și logic, nu e de folos. Exact cât
trebuie poate e greu, dar asta este de
făcut. Toată lumea se chinuie să facă
asta și a tot ajuns la convenții care au mers până la „e sigur
să scot tumora în întregime“. E greu de crezut, pentru că toată
lumea zice că trebuie să scoți mai mult.
Este o convenție care are deja 11 ani de
când a fost emisă de americani, cum că marginea de siguranță în
cancerului invaziv este să nu am celule tumorale pe marginea de
rezecție. Cât de mică adică? Un
milimetru, 0,5 milimetri, nu contează –
să nu am celule acolo.
Deci
este mai bine să se păstreze sau nu sânul?
Avantajul
este al chirurgiei care păstrează sânul. De ce să scot? De
obicei, cancerul este
într-un colț de sân – două sau trei
margini care sunt la sub un centimetru de mușchi, de piele. Și mă
duc și scot 25 de centimetri în partea cealaltă? Nu sună aiurea?
Din 1975 se face chirurgia conservatoare a sânului, italienii au
început. Și la ora actuală motivul meu
de supărare este că am auzit niște statistici despre niște țări
care, din punctul nostru de vedere, au o medicină precară,
precum Egipt, India. Acolo, peste
jumătate din cazuri, în jur de 60%, sunt operate conservator.
Puneți-vă problema câtă lume este operată conservator în
România. Deci aici avem o foarte mare
problemă care ține de educația
medicilor. Pentru că sunt mulți medici care zic „Nu
te-a operat bine, trebuia să-ți scoată tot sânul“.
„Există
protocoale, dar le ignorăm“
Dar
nu există un mod unitar de lucru, nu există protocoale?
Există
protocoale, dar le ignorăm. Pentru că există și „tăblițe
dacice“ – noi
avem înțelepciunea noastră. Și de ce trebuie să ne bazăm pe
NCCN (protocolul american),
pe ESMO (protocolul european)
care, în treacăt fie spus, sunt atât de asemănătoare că dacă
nu scrie deasupra ce e nici nu le deosebești prea tare. Pentru că,
de fapt și de drept, sunt oameni care au ajuns la aceleași
concluzii.
În
România aplică fiecare ce protocol vrea? Nu există un mod unitar
de lucru?
În
primul rând, în România noi nu știm
foarte clar cine operează cancerul de sân. În lumea civilizată
sunt niște înțelegeri: e bine să
operezi cancerul de sân în centre de sân și oamenii au ajuns la
această concluzie pentru niște motive simple. S-a întâmplat și
la americani și la europeni, nu suntem noi în afara evoluției.
Suntem în urma ei, aste este altceva. Și ei au început tratând
peste tot cancere de sân și au văzut foarte repede că cine trata
la grămadă hemoroizi și picior strâmb și cancer de sân avea
niște rezultate care erau clar mai proaste decât ale centrelor
specializate în sân. La noi se schițează astfel de centre, dar
mai departe, pacientele se duc fiecare pe
unde pot. Nu e foarte clar dacă ginecologii, endocrinologii,
chirurgii, oncologii, chirurgii oncologici – care sunt puțini de
altfel – se ocupă de așa ceva. Mai avem
încă de tras niște linii, în mod clar. Avem
protocoale, nu trebuie să inventăm nimic.
Trebuie doar să le citim și să le respectăm.
„În
România profundă, chirurgia
conservatoare este
caraghioasă: e făcută
aventuros și în necunoștință de cauză“
„Weekend
Adevărul“: Care este rolul
chirurgiei
oncoplastice? Dacă tendința
este de a folosi chirurgia cât mai puțin, sau minim invazivă…
Dr.
Ștefan Voiculescu: V-am
povestit că avem această tendință de a restrânge chirurgia. Erau
două căi. Prima, să cunosc cât mai
bine, să fac rezecția cât mai mică și atunci pot să fac
chirurgia conservatoare, dar nu e oncoplastică. E conservarea
sânului, chirurgie minimalistă asupra sânului. Și e foarte greu
să fii exact cât trebuie când îți micșorezi marginea de
siguranță. Pentru asta ar trebui să folosim mult ecografia
intra-operatorie, ne ajută foarte mult să
ne țintim mai bine și să facem o rezecție mai concentrată pe
tumoră, altfel mâna uneori te înșală. Toată lumea zice „ai
tăiat și ai văzut“. Nu, am tăiat și n-am văzut, am tăiat și
m-am apropiat de tumoră și o palpez și uneori nu diferă
foarte-foarte mult de restul sânului și sunt un pic în confuzie în
timpul intervenției. Din cauza asta mă ajută foarte mult măcar să
îmi desenez, să îmi trasez operația înainte, urmăresc disecția
intra-operator cu ecograful. Asta ar fi o linie, îmi restrâng
volumul pe care îl am de scos. Eu nu pot să refac sânul dacă am
scos un volum mare. Volumul este și
variabil în funcție de poziția din sân: cu cât sunt mai
decolteu, cu atât volumele mai mici fac
rezultate estetice mai proaste. Deși,
dacă sunt în partea bună, favorabilă sânului, care e cadranul
superior extern, pot să scot chiar un sfert din sân și să pot
să-l refac la loc și să arate ca un sân. Dar este mult mai ușor
dacă am niște cunoștințe de chirurgie plastică, și în general
chirurgii oncologi folosesc de la
plasticieni niște procedee, ca să poată să înlocuiască o parte
din țesutul pe care îl scot. Și atunci își pot permite să
scoată mai mult. Și asta este chirurgia oncoplastică. Deci mișc
volume în interiorul sânului – asta este nivelul 1 de oncoplastie
– sau mișc volume de la distanță de sân – este nivelul
2. Am putea gândi că
scoatem toată
glanda mamară și reconstruim sânul cu ce
putem, fie implant, fie țesut propriu de la pacientă. Aceasta este
chiar chirurgie plastică propriu-zisă, reconstructivă. Deci am
aceste trei posibilități ca femeia să se ridice de pe masa de
operație după ce am îndepărtat un cancer de sân cu un sân
întreg.
Se
întâmplă în timpul aceleiași intervenții?
Da,
se întâmplă adesea în timpul aceleiași intervenții. Sunt multe
avantaje pentru a se întâmpla dintr-o singură operație. Avem și
oarecare rețineri atunci când nu suntem foarte siguri dacă trebuie
iradiat, cam ce plan terapeutic urmează, dacă nu vom fi siguri de
marginile de rezecție și așa mai departe, caz în care, eventual,
va trebui să reintervenim. Atunci când
situația pare limită și, eventual, generatoare de urmări confuze,
parcă am vrea să facem reconstrucția într-un timp doi. Dar mai
multe se potrivesc reconstrucției dintr-un timp. Dacă am făcut o
chirurgie mai largă, sânul de multe ori trebuie iradiat. Dacă
iradiem un sân operat parțial, urmarea oncologică va fi un pic mai
bună decât dacă am scos tot sânul, dar n-am iradiat.
Sunt dovedite lucrurile acestea și au explicații simple.
Radioterapia merge pe urmele chirurgiei,
chiar și un pic
mai departe decât ea și uneori iradiază niște ganglioni pe care
nu i-am scos. Cum ar fi cei din torace; nu intrăm în torace în
cancerul de sân, dar știm că, în câteva
procente, metastazele ar putea fi acolo.
Iar radioterapia
iradiază și lanțul acela ganglionar. Și
atunci am făcut conservare cu radioterapie și nu
mamectomie pur și simplu.
Câtă
dreptate are Dr. Google?
Există
statistici sau evaluări legate de procedura din România? Cât se
apelează la mastectomie, cât
la chirurgie minim invazivă?
În
România profundă nu există chirurgie conservatoare, sau este
caraghioasă, adică e făcută uneori
aventuros și în necunoștință de cauză, oricum foarte rar. Dar
operația bună este mamectomie pentru ei. Mai au încă specialiști
vechi care au crescut într-un anumit spirit. E greu să
convingi un medic, căruia toți profesorii lui i-au spus
„mametomie, aia e operație“, că niște americani zic să
facem tratament conservator. Vorbesc de foarte vechea
generație. Între tineri există însă
mari dorințe de a se face operațiile conservatoare. Apoi
avem discuțiile cu pacienta care, după jumătate de oră de
explicații – putem să facem conservare sau putem să facem
reconstrucție în același timp, sau putem face mamectomie –,
spune că niște vecine i-au spus să nu accepte să nu i se scoată
tot sânul – bineînțeles, ele nefiind specialiste. Din
păcate, suntem așa. E greu de luptat și
împotriva acestei convingeri.
Femeile din România încă se ghidează mult după opinia celor din jur FOTO: Shutterstock
Dintotdeauna
ne-am uitat la ce zice ruda, la ce i s-a întâmplat colegei, dar
acum întâlniți și paciente care au întrebat inteligența
artificială?
Mai
puțin. În general, medicii sunt supărați
pe doctor Google, dar la noi nu prea este cazul.
Dacă l-ar întreba pe Dr. Google,
el ar fi de partea noastră, a chirurgiei conservatoare
în mod clar, pentru
că se raportează la un nivel mondial de informații, și de oriunde
le-ar lua din lumea largă, cancerul de sân
se operează mai ales păstrând sânul. Și atunci, dacă ar fi
școlite de Google, n-ar fi rău. Sunt școlite pur și simplu de o
teamă uriașă și de destul de multă neștiință, dar în același
timp și dorință de a face afirmații ale altor oameni.
Ce
sunt testările genetice, BRCA1, BRCA2?
Dacă
am un ganglion cu metastază, deja am un risc de 10% să am metastaze
altundeva în corp. În acel moment intervine chimioterapia, pentru
că e un risc mare care crește cu fiecare
nou ganglion. Deci chirurgia trebuie să spună cam câți ganglioni
sunt prinși, cam cât de mare e riscul de a avea metastaze. Sigur,
noi le căutăm cu CT, RMN, dar o bucată de film nu le vedem. Chiar
dacă PET-CT ne zice că n-a văzut metastaze, eu știu că ar
putea fi, dar nu se văd pentru că n-au atins un anume tract. Și
atunci ar trebui să-mi orientez tratamentul de așa manieră că „ar
putea fi“. Genetica e ceva care ne sperie
foarte tare. Dar genetica, oricât de tare ne-ar speria, dă maximum
10% din cancere. Ce știm acum dă 5% din cancerele de sân. Deși
pentru aceste persoane riscul este imens, dar ele reprezintă destul
de puțin: 1 din 500 are o mutație BRCA.
Aceste paciente sunt speciale, riscul e foarte mare,
mai devreme în viață, de a face
niște tumori mai agresive pe care noi suntem mai puțin tentați să
le recunoaștem, că nu ne gândim la 30 de ani la riscul unui cancer
de sân, el este unul excepțional la vârsta asta. Dar dacă în
familie avem o încărcătură, s-ar putea ca acolo să fie un defect
genetic. Acesta este motivul pentru care
pacientele trebuie întrebate ce cazuri au în familie,
dacă sunt cazuri cu tumori agresive, cum sunt cele triplu
negative, dacă sunt cazuri de cancer de sân, multiplu sau
bilateral, sau, în timp,
un al doilea cancer de sân sau cancer de sân și ovar. Unor
astfel de paciente trebuie să li se ceară un panel genetic.
„În
cancer e ca în fotbal“
Cât
de importantă e echipa în tratamentul cancerului de sân? Chirurg,
oncolog, imagist, psiholog, genetician?
E
foarte importantă echipa. În
cancer e ca în fotbal: nu poți să ai un
atacant minunat și toți ceilalți să fie la pământ. Deci trebuie
să ne bazăm pe faptul că știm aceleași lucruri, că
interesul e comun, dar dacă știm să ni-l urmăm. Că avem niște
protocoale – este
un lucru important, este
primul lucru care sudează o echipă. Că există un tumor-board
în care oamenii pot să discute, să aducă argumente. Pentru al
13-lea caz de acum încolo s-ar putea să
fie aceleași argumente. Nu mai trebuie aduse toate, că le-am adus o
dată. Echipa se cimentează având
astfel de discuții care sunt doar în
folosul pacientei. Dar mai departe, și asta trebuie spus,
tumor-boardul
începe să fie în public și îl găsim și în privat. Din păcate,
în privat costă. Dar e ceva de neocolit pentru că ne va da niște
recomandări mai la obiect, mai personalizate, mai multe argumente pe
care să se bazeze decizia respectivă, mai bine pentru paciente. Și
pledoarie pentru a discuta cazurile în această comisie. Dacă
există un volum de paciente cu cancer de sân care sunt tratate,
atunci această experiență este ceva care vine pentru toată
echipa. Am zis și că se sudează în discuții, dar echipa știe
mai bine ce să facă și, mai ales,
știe mai bine ce să nu facă. E important și ce trebuie să nu
facem în cancerul de sân față de cineva care tratează
oportunistic: am acum un caz, mai am peste o lună un alt caz, peste
trei luni mai am încă unul.
Lucrurile
acestea probabil se întâmplă la Academia de Senologie pe care o
coordonați, dar se întâmplă și în centrele publice?
E o
foarte mare dorință ca oamenii să facă ce trebuie în centrele
din spitalele publice. Și în spitalele publice există
comisiile și există discuții și decizii.
Avem o sumedenie de simpozioane și de conferințe unde
ne spunem experiența; mă bucur că nu mai sunt prezentările
acelea de pe vremuri – am avut trei cazuri, am făcut asta și uite
ce frumoase au ieșit, extraordinar. Acum
se discută și despre ce ar fi bine să
facem, discutăm despre probleme. Și putem să facem un pic mai bine
decât am făcut. Și e ceva ce începe, dar e șchiop încă:
cazuri dificile, cazuri în care ne blamăm că n-am luat cea mai
bună decizie de la bun început și a trebuit să le corectăm de
parcurs și exact corecțiile acestea sunt cele mai interesante,
pentru că de aici toată lumea învață să scurteze acest timp
între necunoaștere și corecție. E foarte important să învățăm
și din succese și din eșecuri și să
încercăm să le limităm pe acestea din urmă. Vorbind cu oameni
care au citit, vor fi mult mai interesați de dificultățile mele
decât de realizările mele. Soluții pe care le-am găsit eu și le
putem discuta, acesta e un lucru important.
De partea cealaltă vine teama de oprobriul public sau al colegilor,
de malpraxis, de jena de a prezenta chestiile acestea,
ceea ce e rău, ne face un deserviciu. Sperăm
să îl depășim și să mergem în situații dificile, de soluții
neobișnuite, în afara protocoalelor de nevoi.
Neîncrederea,
alimentată de mituri
Care
vi se pare că sunt cele mai mari provocări ale femeilor
diagnosticate cu cancer? După diagnostic și mai departe,
în recuperare?
Psihologia
e cunoscută. Ele au tot felul de faze de negru, după care sunt
prăbușite și gata. Eu nu las nicio pacientă să plece din cabinet
când am discutat despre posibilitatea unui cancer fără un mesaj
care este și adevărat, dar e foarte pozitiv, de fapt: că știm ce
facem. „Fă și tu ce ți se spune ca să fim în aceste rezultate
bune“. Prima soluție sau prima condiție pentru ca un tratament să
fie eficace este ca el să fie făcut. Și după aceea discut.
Sunt
refractare la anumite terapii, la anumite indicații?
Asta
ține de niște prejudecăți și de niște mituri. Atunci
când am paciente care vin și zic „Știți
ce nu vreau să fac? Eu nu vreau să fac chimioterapie“. Și eu le
spun „Nu e niciun fel de problemă.
Chimioterapia se face în ocaziile astea, s-ar putea să nu
trebuiască s-o faceți. Dar dacă trebuie să o faceți, eu o să vă
spun ce pierdeți dacă nu o faceți. Mai departe, faceți cum veți
dori, că nimeni nu o face cu forța, dar să știți ce implicații
negative are decizia dumneavoastră să nu o faceți“. Și nu mai
sunt refractare dacă înțeleg acest
lucru.
O ecografie și/sau o mamografie făcute la timp ne pot salva viața FOTO: Shutterstock
Discuția
o purtați împreună cu oncologul?
Comisia
oncologică se face între medici. Pacientul nu participă. El nu
știe cum am ajuns noi la acea recomandare finală. Și din cauza
asta uneori o și desconsideră. Ce mare lucru, o hârtie pe care am
primit-o. Hârtia asta, de fapt, reprezintă înțelegerea unui
colectiv de medici și uneori nu se ajunge
ușor la acea înțelegere. Încerc să fiu un pic și coach, pentru
că nu sunt numai chirurg. Eu fac și ecografiile mele, eu îmi pun
diagnostic, eu îmi fac biopsiile. Și atunci, eu sunt cu femeia cu
cancer de sân la începuturile diagnosticului, când ea are
problemele cele mai mari. Și trebuie cumva să o limpezesc, să o
lămuresc și să o sprijin. Mă
interesează ca pacientele mele să știe că pot să-și pună o
proteză externă, de unde-și iau peruci, că pot să folosească
căști refrigerante să diminueze căderea părului în timpul
chimioterapiei.
Aveți
un mesaj pentru femei în această lună dedicată
luptei împotriva cancerului de sân?
Un
mesaj e greu, pentru că sunt măcar două lucruri de spus. Pe
de o parte, să fie conștiente de acest risc și să se
intereseze cum pot să facă mai bine diagnosticul, depistarea e
oportunistică la noi. Pe de altă parte,
să aibă încredere. Putem să obținem vindecare păstrând sânul
pe loc și cu un nivel de suferință decent. Nu pot spune că nu
doare, dar decent. Nu trebuie să fie speriate. Trebuie să fie doar
conștiente și responsabile.
