i) Primul nume este Gavriil Musicescu (1847-1903). A făcut primele studii în oraşul natal Ismail din gubernia Basarabia/Imperiul Ţarist; apoi a învăţat timp de patru ani la Seminarul din Huşi care fusese reformat de Episcopul Melchisedec Ştefănescu. Acesta l-a trimis pe Gavriil cu o bursă la Sankt Petersburg pentru a studia armonia şi polifonia şi a se iniţia în muzica corală apuseană. La revenirea în ţară, lui Gavriil Musicescu i s-a încredinţat conducerea corului Catedralei din Huşi. Se povesteşte că Episcopului Melchisedec îi plăcea să vină seara şi să asculte concertele corale ale lui Gavriil Musicescu. Geograful şi geopoliticianul Simion Mehedinţi (1868-1962) îşi amintea: “Repetarea cântărilor se făcea sub Turnul Clopotniţei, iar uneori chiar în biserică. Bătrânul cu privirea blândă venea să asculte câte un concert (aşa cum auzeam şi noi acest cuvânt ciudat). Multe urechi s-au desfundat atunci, rămânând cu înlesnirea de a memoriza bucăţi întregi din muzica superioară a clasicilor (G. Musicescu aflat în străinătate avusese posibilitatea de a cunoaşte repertoriul coral bisericesc al clasicilor ruşi – n.n.).”.
Din 15 ianuarie 1876 Gavriil Musicescu devine dirijorul corului “Mitropoliei din Iaşi” pe care îl va conduce până la stingerea sa din viaţă la 8 decembrie 1903. Ca director al Conservatorului din urbea moldavă în perioada 1901-1903 Gavriil Musicescu a creat şi dezvoltat orchestra acestei importante instituţii culturale şi a organizat diferite conferinţe publice pe teme muzicale. Era cunoscut pentru activitatea sa neobosită dedicată ortodoxiei şi neamului românesc. Timp de trei decenii el şi-a creat numeroşi discipoli, străduindu-se să le arate căile adevărate ale muzicii bazate pe creaţia populară.
Gavriil Musicescu a fost un remarcabil creator de muzică corală religioasă şi laică, fiind prezent la numeroase manifestări culturale naţionale. Astfel în septembrie 1877 el a compus pentru o mare întâlnire organizată la “Universitatea din Iaşi” marşul eroic Arme, arme care a fost cântat sub denumirea Fiii României la reprezentaţiile de gală în cinstea căderii redutei Plevna; soldaţilor noştri le-a mai închinat cântecele pe versuri populare Moarte vitează, Stejarul şi cornul şi Oşteanul român, precum şi cântecele Hora de la Plevna pe versuri de Vasile Alecsandri şi Ca un glob de aur pe versuri de Dimitrie Bolintineanu. În 1883, la inaugurarea statuii Voievodului Moldovei, G. Musicescu a scris cântecul Ştefan cel Mare reluat şi amplificat mai târziu de compozitorul Gheorghe Dumitrescu în opera sa Ion Vodă cel Cumplit. Cu ocazia sărbătoririi unei jumătăţi de veac de existenţă a “Academiei Mihăilene” din Iaşi el a compus piesa corală Cu tărie înainte.
Gavriil Musicescu este autorul multor lucrări de specialitate printre care: Curs practic de musică vocală; Imnele Sfintei Liturghii pentru cor mixt şi piano; Şase axiome la diferite sărbători împărătesci compuse pentru cor mixt şi piano; 12 melodii naţionale pentru cor mixt şi piano, Rânduiala Vecerniei de sâmbătă seara, pusă pe 8 glasuri ş.a. Unele dintre ele au fost publicate la Leipzig şi Viena. De asemenea, el a scris articole pe teme muzicale cum ar fi cele intitulate: Inerţie şi indiferenţă; Adevărul supără; Relativ la “Deşteaptă-te, române”; Cântările bisericeşti şi muzica poporană; Corurile bisericeşti; Câteva cuvinte despre musică; Imnul Naţional etc.
Două dintre cugetările lui Gavriil Muzicescu m-au impresionat foarte mult: *“Cântecele poporane sunt fructul imaginaţiunii proprii a neamului, expresiunea simţămintelor lui.”; *“Muzica exercită o influenţă foarte puternică asupra omului; prin mijlocul ei omul îşi înnobilează caracterul, iar sufletul îl înalţă spre regiunile ideale… Ea singură e aceea care se răspândeşte cu iuţeala fulgerului şi a cărei putere s-a probat prin fapte începând din timpurile cele mai vechi şi până în zilele noastre.”.
ii) Cel de-al doilea nume este Florica Musicescu (1887-1969), fiica compozitorului, dirijorului şi muzicologului Gavriil Musicescu. A rămas în istoria culturii ca o fondatoare a şcolii româneşti moderne de pian. Între anii 1903 şi 1911 ea se află la “Conservatorul din Leipzig” unde frecventează clasa de pian a renumitului profesor Robert Teichmüller ca auditor fără a da vreun examen. Mihail Jora mai tânăr cu patru ani decât colega sa îl prezenta pe acel vestit pedagog ca pe un musician, avansat în gândire, având principii moderne, care promova şcoala aparatului pianistic amplu cu braţele libere în timpul cântatului, cultivarea calităţii sonore înalte a interpretării, însuşirea cerebrală a textului muzical, punerea accentului pe formarea muzicianului mai mult decât pe antrenarea virtuozului; “Teichmüller scotea nu numai pianişti, dar în acelaşi timp muzicieni conştienţi ce ştiau să construiască şi a căror expresiune era adânc gândită.”. Pe lângă pian, la acel Conservator Florica Musicescu a studiat armonia şi analiza formelor muzicale. După Leipzig ea a vizitat Parisul unde a frecventat viaţa muzicală şi mediul de cultură ale Capitalei Franţei. Din nefericire, încă de la vârsta de 18 ani Florica Musicescu a suferit o nefrită/crampă neuro-musculară la ambele braţe, fapt care i-a închis porţile unei cariere ca solistă; în aceste condiţii ea s-a dedicat activităţii pedagogice; revenită în România, predă arta pianului în particular, începând cu 1914. După declanşarea Primului Război Mondial este prezentă ca soră medicală în anumite spitale pentru răniţi în timpul refugiului la Iaşi şi acolo îl cunoaşte pe George Enescu cu care leagă o strânsă prietenie, acompaniindu-l în concertele sale din multe spitale; în aceeaşi perioadă se împrieteneşte cu Cella Delavrancea, o pianistă desăvârşită.
Florica Musicescu Foto: De la Cooperpair – Operă proprie, CC BY-SA 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=117909235
După conflagraţia mondială Florica Musicescu s-a afirmat aproape o jumătate de veac ca formator şi îndrumător al studenţilor şi profesorilor în domeniul pianistic în şcoli şi licee de muzică. Florica Musicescu a promovat cu consecvenţă şi competenţă o viziune cvadruplă despre actul interpretativ începând cu momentul când interpretul ia cunoştinţă de un text muzical: *acel text trebuie să îi trezească interpretului o anumită imagine expresivă şi sonoră împreună cu voinţa personală de a o realiza; *voinţa respectivă trebuie să provoace şi să antreneze cele mai potrivite mijloace tehnice pentru realizarea imaginii sonore; *apoi interpretul cu auzul său activ şi mereu prezent trebuie să controleze dacă rezultatul practic obţinut corespunde cu ceea ce şi-a propus şi a dorit iniţial; *adevăratul studiu inteligent, concentrat şi de maximă eficienţă este tocmai punerea de acord a imaginii sonore şi muzicale închipuite şi dorite de interpret cu rezultatul efectiv al interpretării sale.
În concepţia pedagogică a Floricăi Musicescu studiul individual intensiv şi continuu al elevilor şi al studenţilor constituia o prioritate. În acest sens dânsa afirma că “mai important lucru la clasă este să înveţi pe un student să studieze decât să cânte la perfecţiune o anumită piesă”.
Dinu Lipatti îşi amintea: “Profesoarei Florica Musicescu îi datorez în întregime meşteşugul meu pianistic.”. Într-un interviu acordat în 1966 ziarului “Scânteia Tineretului” Florica Musicescu spunea la rândul ei: “Dinu avea 11 ani. La dorinţa maestrului Mihail Jora cu care studiase trei ani pianul, teoria, armonia, am început să mă ocup de pianistica acestuia. Ordinea, exactitatea, simplitatea, naturaleţea vizibilă din prima zi în comportamentul său s-au reflectat în întreaga lui artă interpretativă, în toate compoziţiile sale… Ceea ce m-a impresionat la Dinu, de copil, era, pe lângă o deosebită putere de asimilare şi de muncă, o surprinzătoare îndemânare. Cu o precizie deosebită reproducea orice idee muzicală care îi trecea prin minte sau pe care o auzea din primul moment, fără nicio ezitare în întreaga ei ambianţă armonică.”. Floricăi Musicescu îi aparţine această cugetare: “Toată viaţa mi-am iubit elevii cu o dragoste aspră.”.
Gavriil Musicescu şi Florica Musicescu – nume devenite respectabile renume în “Paradisul Sunetelor” unde au rămas pentru Arta în care au crezut.