Precizez de la bun început că semnatarul acestui articol nu este nici critic, nici istoric literar. Sursele sale de inspiraţie şi de documentare se rezumă aşadar la cărţile şi studiile aflate în rafturile bibliotecii personale pe care acum, în anii senectuţii, are vremea necesară pentru a le consulta – uneori cu nostalgie, alteori cu interes teoretic în virtutea formaţiei sale intelectuale. În consecinţă, pe multe dintre acestea le-a mângâiat din nou ca în anii tinereţii cu ochii minţii, fiind dominat de dorinţa sinceră de a destrăma orice intenţie de “misoginism cultural” şi de a respecta adevărurile istorice în privinţa a ceea ce se numeşte astăzi “egalitate de gen” cu aplicabilitate concretă la un fragment semnificativ din universul culturii noastre.
Probabil există numeroase demersuri de acest gen în critica literară, dar documentarea mea s-a rezumat la un singur caz din sfera poeziei româneşti: Agatha Bacovia (1895-1981) şi George Bacovia (1881-1957). Mulţi biografi literari au analizat relaţia specială dintre cei doi, străduindu-se să identifice – mai bine spus, să descifreze – ceea ce a însemnat iubire intensă şi convieţuire autentică, nu strict convenţională. Am sintetizat pentru cititorii mei câteva elemente relevante pe care le expun în continuare.
Agatha Grigorescu, o tânără de 21 de ani, a cărei mamă murise la câteva zile după naşterea fiicei sale şi al cărei tată decedase în anii adolescenţei ei, l-a întâlnit cu totul întâmplător în cursul anului 1916 pe Calea Victoriei din Bucureşti pe tânărul de 35 de ani George Bacovia (pe numele său real George Andone Vasiliu). Din acel moment cei doi au rămas într-o strânsă legătură, văzându-se tot mai des. Idila lor a durat nu mai puţin de 12 ani; s-au căsătorit abia la 22 iunie 1928 şi au avut nunta peste o săptămână la 28 iunie, fiind în acele momente esenţiale ale biografiei lor ea – 33 de ani, iar el – 47 de ani. Agatha evoca peste ani “modestia poetului, ochii săi albaştri, sinceri, trişti, dar plini de o dragoste serafică”.
Referitor la pseudonimul ales de marele nostru poet, el însuşi îl explicase astfel în cadrul unui interviu publicat în anul 1943: “Eu l-am luat din dicţionarul lui Haşdeu, cum cred că va fi făcut şi Arghezi cu râul Argeşului. Bacovia mai înseamnă şi altceva. Prescurtând pe în şi adăugând apoi cuvântul latin /, adică ajungi să vezi că Bacovia înfăţişează pur şi simplu . Pe calea aceasta am mers eu într-adevăr de foarte multe ori. De vină e şi regiunea în care m-am născut, viile de la Bacău având renumele lor.”. Ca locuitor al acestor ţinuturi, respectiv al oraşului Roman din fosta regiune Bacău (actualul judeţ Neamţ), sunt în măsură să confirm întrutotul cele declarate de Bacovia cu privire la “vocaţia viticolă” a zonei respective a Moldovei.
George obişnuia să stea retras în cămăruţa lui, dincolo de lumea mondenă a Bucureştilor; scria sau asculta diverse emisiuni la un aparat de radio din anii ’20. Odată, când Eugen Jebeleanu l-a întrebat dacă nu se plictiseşte, deoarece nu iese niciodată din casă, Bacovia i-a răspuns: “Scriu, meditez, fac muzică.”. Îşi construia în mare singurătate visurile înnegrite şi aşternea pe hârtie stihuri precum acestea: “Tot mai tăcut şi singur/În lumea mea pustie/Şi tot mai mult m-apasă/O grea mizantropie./Din tot ce scriu, iubito,/Reiese-atât de bine/Aceeaşi nepăsare de oameni şi de tine.”. De asemenea, el mărturisise cândva: “Trăind izolat, neputând comunica prea mult cu oamenii, stau de vorbă adesea cu mine însumi, fac muzică şi, când găsesc ceva interesant, iau note pentru a mi le reciti mai târziu. Nu-i vina mea dacă aceste simple notiţe sunt în formă de versuri şi câteodată par vaiete. Nu sunt decât pentru mine.”. Tot lui îi aparţin aceste cuvinte: “Ce-i aia artist, scriitor? Din jocul de-a poetul nu poţi ieşi niciodată teafăr. Mulţimea îşi trăieşte viaţa în felul ei şi face bine. Cine trece dincolo şi arde aripile, îşi scurge tot sângele. Ce-i aceea poet?”; “Dacă aş avea bani mulţi, aş chema poeţii lumii în jurul meu şi am schimba astfel rostul vieţii. Pe când aşa, mă mulţumesc cu tăcerea.”.
Pe de altă parte, Agatha era o fire energică, activă şi practică; de pildă, ea avea grijă să cultive şi să întreţină trandafirii din grădina aflată în faţa ferestrei biroului de lucru al soţului ei. Se spune că, atunci când poetul ieşea la plimbare, Agatha mergea în urma lui ca să strângă toate cocoloaşele mototolite de hârtie cu versuri scrise şi apoi aruncate de soţul său pe stradă. În dimineaţa zilei de 22 mai 1957 Agatha este cea care a oprit ceasul şi a rupt fila din calendarul îngălbenit de vreme în clipa când George se sfârşea în cămăruţa din casa sa aflată pe o străduţă între Şoseaua Giurgiului şi Şoseaua Olteniţei din Bucureşti.
Viaţa comună a Agathei şi a lui George a fost umbrită de momente grele generate de repetarea unor crize psihice ale soţului iubit şi de internarea acestuia în diferite perioade la Sanatoriul de boli nervoase, Clinica de neuropsihiatrie “Colentina” şi Clinica de neuropsihiatrie a “Spitalului Central” din Capitală.
În acest articol am pus alături, ca un “Memento” al unei iubiri între doi poeţi cu temperamente radical opuse, câteva creaţii ale fiecăruia dintre dânşii:
i) Agatha Bacovia – *Cântecul singurătăţii: “Te caut ne-ncetat, singurătate,/Să te-nfrăţesc cu sufletu-mi stingher/Şi prin odaia tristă ca şi mine/Te regăsesc în cel mai mic ungher./Decorul tău cu umbra fumurie/Prin care vremea freamătă-n surdină/Mi-a desmierdat întreaga tinereţe/Asemeni unui val ce-acum se-nclină./Te caut ne-ncetat, cu-nfrigurare,/Căci te presimt din ce în ce mai bună/Când mă cuprinzi şi faci să se reverse/Asupra mea tot aurul din lună./Sau când ne pui în suflete mirajul/Nelămurit, din zările albastre,/Lăsându-şi feeria să coboare/Pe ne-nţelesul sufletelor noastre.”; *Ceasuri: “Slăvesc ceasurile/Care se duc,/Care vin./Viaţa se înfruntă cu moartea./În neagra combustiune/De stele negre,/Stele moarte,/Se purifică lestul (încărcătură de nisip, pietriş şi plumb care asigură stabilitatea navelor – n.n.)./Anii ard/Mai departe, în lumini de soare,/De stele aprinse./Slăvesc ceasurile/Care se duc,/Care vin.”; *Împreună: “Ne întâlnim, iubite,-n orice clipă,/Deşi te-ascunde a morţii grea aripă./În fiecare lucru-atins de tine/Trăieşti cu frământarea grea din mine./Prin amintirea ce te poartă viu/Grăiesc cu tine-n clipa care scriu./Şi retrăirea asta minunată/M-ajută să-mi duc viaţa-ndoliată,/Să te slăvesc prin rime în lungi şire,/Cum m-ai slăvit în lunga ta iubire.”.
ii) George Bacovia – *Alb: “Orchestra începu cu-o indignare graţioasă./Salonul alb visa cu roze albe…/Un vals de valuri albe…/Spaţiu, infinit, de o tristeţe armonioasă…/În aurora plină de vioare/Balul alb s-a răsfirat pe-ntinsele cărări…/Cântau clare sărutari…/Larg, miniaturi de vremuri viitoare…”; *Amurg de vară: “Histerizate fecioare pale/La ferestre deschise palpită./În amurguri roşii, nupţiale/Stau pale şi nu se mai mărită./Eu trec îmbătrânit, ca şi ele,/Şi-asemenea inima mea plânge./Din treacăt, tuturor, în perdele,/Le pun câte-o roză de sânge.”; *Ecou de serenadă: “Pansele negre, catifelate/Pe marmura albă s-au veştejit/Şi-n tainice note s-au irosit/Parfume triste, îndoliate./Eu singur, cu umbra, iar am venit,/O, statui triste şi dărâmate,/Pansele negre, catifelate,/Vise, ah, vise, aici au murit./În haine negre, întunecate,/Eu plâng în parcul demult părăsit…/Şi-a mea serenadă s-a rătăcit/În note grele şi blestemate…”; *Epitaf: “.”; *Gaudeamus: “Zadarnic flaute cântă/În aste zile păgâne./La vânt s-au dus aspiraţii,/Nimic nu rămâne…/În vânt şi uitare tot stând,/Cu zile grele, stăpâne,/Oricine, orice au trăit,/Nimic nu rămâne…”; *Mister: “Clavirile plâng în oraş/Pe-o vreme de toamnă pustie…/Şi plopii plâng tot în oraş/Şi-n totul e-o grea agonie./Par casele triste castele…/Amorul aici a murit/Şi poate că plâng la clavire/Fecioare cu păr despletit…/Trec singur… şi tare mi-e teamă…/Şi unde mă aflu, nu ştiu./Vai, plopii detună oraşul…/Clavirile plâng în pustiu…”.
Agatha şi George Bacovia – biografii împerecheate sub semnul miraculos al versurilor.
