“…Și eram tare bolnav. Curgea puroiul din mine ca din cișmea. Pe nas și prin gură. Galben și verde și cenușiu, așa. Și tare mă durea capul…parcă lovea unul cu pironul. Dădea, se oprea. Dădea, se oprea. M-a dus nevasta pe la toți medicii. Și la Iași și la Cluj și la București. Nimic! Când am ajuns la București era Sfântul, era ziua lui. Și femeia mea mi-a zis: «Hai, Ioane!». Târg mare, acolo, în piață la Unirii, cu miros de tămâie și muzică din aceea pe care o auzi în bisericile mari. Am stat la coadă, eram supărat. Eu umpleam batiste de puroi, și nevasta vroia la moaște. Când am ajuns la sfânt și am pus mâna pe cutia aia de argint, am simțit ca un curent electric, știi ca atunci când te curentezi. Dar mai domol. Pe urmă n-am mai avut nimic. Pusesem în gură pastilă peste pastilă și nimic, iar la sfânt, am luat doar aghiasmă și s-a dus răul. Și crede-mă, am avut abces cerebral”.
Ion a ajuns, iarăși, la București. A venit cu “trenul de dimineață” din comuna lui, din Vaslui. Zice că până la sfârșitul vieții, cât l-or mai duce picioarele – “de’, sunt și io bătrân, am sărit de 60 de ani” – o să tot treacă, de Sfântul Dumitru, pe la Patriarhie. Ca să țină mulțumiri pentru Maica Domnului și Mântuitor. E miezul nopții aproape, vindecatul a trecut pe la sfinții din baldachinul de pe Dealul Patriarhiei. A ajuns, greu, pe jos, în Dealul Spirii, la Catedrala Mântuirii Neamului – să o vadă primul, cică. A rămas piatră când a dat cu ochii de lumini și vitralii. Țintuit pe trotuar, Ion a stat mult să soarbă marea biserică. “Sunt atât de mic”, a șoptit. S-a mai foit să mai vadă de după gard cupolele aurite, care luminau în noapte și pe Preacurata care strălucea deasupra intrării cu bolte mari: “așa o arăta Raiul?” În spatele lui Ion, cineva – unul îmbrăcat în port national, cu tricolor – îl aude: “Slavă lui Dumnezeu! Că ți-a dat viață să vezi. Asta e casa Lui cea mare din București”.
Ziua a început cu imnuri înălțate la cer prin sistem răcnet de sonorizare și cu costume cernite, lux, în care politicieni se împăunau – fâlfâind invitații mari la gât sau mână – prin fața norodului strâns. În jurul Caterdralei Neamului se strânsese lume multă și simplă. De pe la Botoșani sau Timișoara. Prima dată trecuseră pe la sfinți – pe la Dimitrie, Ioan sau Nectarie – care priveau spre lume din raclele puse în altarul de lângă Patriarhie. Apoi veniseră să vadă minunea.
Întâi l-au văzut pe Moșteanu, puțini aveau habar cine e. Cuvântul „trotinetă” a trecut ca o șoaptă prin mulțime. Bolojan n-a fost arătos pe ecrane de transmisie tv: „Ce îmbufnat e, mamă. O avea probleme pe acasă, săracu’. Și domnu Nicușor ce caută aici? Nu zicea înainte că biserica iasta mănâncă bani?”. Maria a prins 88 de ani, ascultă slujba și, când și când, stuchește spre ecrane unde mai apar figure publice. „Uite, am venit de la Prahova să văd un vis. Regele a vrut să ridice această catedrală. N-a mai apucat. Regele era singurul care avea dreptul la catedrala iasta. Ăștia de acum….”. Bătrâna stă pe o fundație de reclamă stradală ridicată în colțul catedralei, se uită la lumea care tot dă buzna: „Cu Dumnezeu ești pretutindeni. Și aici, și înăuntru. Mai bine aici, că acolo sunt tot oameni necredincioși. I-am văzut la televizor. Și nu mă mai uit la ei, mă uit la Trinitas. Că, uite o altă realizare a lui Daniel, ne-a băgat credința în casă. Cum care credință, mamă: televiziunea lui”. Lângă bătrână mai sunt alte femei de aceeași vârstă, sosite cu „taica popa” de la Galați. O privesc și învață; „Unde e, bre, clopotu’?”, întreabă una. Maica Maria știe: „Nu e unul, e mai multe. 400 de tone cică are. Și când e liniște, bat ca o cântare”. Femeia se apucă să le spună țațelor și despre biserica ce a apucat Carol să ridice – e la Cuțitul de Argint, aproape de Catedrală, dar nu apucă să termine. Într-un live, pe telefon, apare mutra președintelui României: „Șșșșș… șarpele! Uite șarpele. Necredinciosu’!”, sâsâie unul care asudă sub o căciulă de dac – „îl mai știți când o înjura pe Firea că dă bani la Catedrală? Ia uite-l acum ce pocăit e”. Cineva zice că l-ar fi zărit și pe Băsescu. „Și n-avea sticla în buzunar? I-ai văzut-o?”, râde unul care scapă un leu unei mogâldețe de femeie cu picioarele amputate ce se târăște în mulțime să capete un bănuț.
Un preot cu legitimație de organizator ținută pe sutană trece pe lângă grupul bătrânelor din Galați. Lumea trage de el – unii vor să știe când pot să intre să vadă casa Domnului, alții vor bani. „Părinte, dă-mi că mi-e frig”, scheaună un țigan lingurar în stânga preotului. Din dreapta, o doamnă în haină de astrahan pocită de ruj și fard e supărată: „Dar de ce nu putem să intrăm? Îl sun pe parohul de la mine, să vină să mă ia. Dacă vine, să mă lase să intru! Am dat bani!”. Preotul îi calmează – lingurarul primește o bancnotă; femeia, informații care o lămuresc: „Aveți un pic de răbdare. Se va termina slujba, pe urmă, cei aflați înăuntru se vor duce să se închine. Dar, la ce lume e înăuntru… va merge repede”. De undeva, o femeie prinde vorba – „Poate dă Dumnezeu un cutremur să ne scape de ăia răii de acolo”. Nimeni nu-i răspunde.
Fleoarțele și cel supărat pe Cer
Lumea s-a strâns de cu noaptea să vadă sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului. În întunericul care urcă dinspre Casa Poporului albul zidurilor bisericii parcă strălucește. Sunt ultimele pregătiri, e agitație înăuntru. La gardurile jandarmilor au ajuns câțiva: printre ei e Ion, bolnavul vindecat de Sfântul Dumitru, câteva fleorțe de Zăbrăuți și George – așa zice că-l cheamă – un amărât care scormonește prin coșul de gunoi. Ion rămâne să vadă de la depărtare cum îl privesc Petru și Pavel – pictați frumos în dreapta și stânga marilor uși ale catedralei. Mai iscodește și după Maica Domnului sau după Sfântul Andrei – hram al catedralei. Femeile colorate cu sclipici și treninguri de bazar se retrag în diagonală la nonstopul care vinde pui rotisat și bere. Una râgâie după pahar băut: „Auzi, fă, da la sfântul când mergem?”. „Care sfânt, fă? Aaa! La Dumitru? Mai încolo. Să vedem și noi biserica asta și, pe urmă…. Ayan, Ayan, mo copile, nu mai trage de ușa taxiului. Nu găsești nimic!”, cârâie o alta, de printre mesele terasei, la puradelul ei. O a treia știe – „cică o să vină toți ăștia șmecherii de România la deschidere. Mai vedem și noi una-alta”. A patra e îmbufnată: „Dă-o dracu’. Că io nu știu ce să mă mai fac Că m-am făcut ca vaca. Nu mai stau la împachetat ciocolată că mănânc și o să se care al meu la alta. Nu vezi ce grasă sunt? Hai la Patriarhie, poate mă ajută sfântu’”. Femeile pleacă, în fața catedralei nu mai e nimeni. Doar într-o parte, vizavi, spre Marriott, George se ceartă, într-o rână, cu Dumnezeu: „De ce m-ai făcut? De ce sunt așa prost. Uite, io sunt prost și m-a născut maica mea în păcate, așa cum zice la psalmul ăla de pocăință. 53 să fie? Sau 50? Și ce am făcut eu? Că mi-a dat mama și școală, și iubire. Și eu? M-am pus pe băut. Așa am răsplătit-o pe mama. Și ce am mai făcut. Am vândut-o! I-am vândut tot. Și cercelușii ei i-am dat. Pe băutură. Și azi ce am făcut? Am câștigat 15 lei. 15 lei, sticle. Și i-am dat. N-am agonisit. I-am pus pe băutură. De ce sunt așa de prost? Bețiv! De ce sunt bețiv? Doamne, cât să mai beau?”. Amărâtul privește tulbure marea casă a lui Dumnezeu de departe. Nu-i place că e om lângă el, i-a stricat vorba cu Domnul: „Tu ce vrei? Ai vreun ban? Vreo sticlă? Vreun dop de cârmâz?”. Apoi, se retrage în el și șoptește, ca o scuză, tot spre Cer – „Să spăl și eu beregata. Că-s prost și bețiv!”.
Citește pe Antena3.ro
Momente amuzante cu băiețelul lui Nicușor Dan la ceremonia Sfințirii Catedralei Naționale
Jos, la două stații de tramvai, în jurul moaștelor de la Patriarhie e puhoi de lume. Coada de oameni a ajuns la intersecție cu 11 Iunie, duce spre Catedrală. Lângă altar e un alt puhoi: ologi, ciungi, orbi și surzi. Veniți să câștige leac de la Sfântul Dumitru și bănuți de la credincioși.
Fostul pușcăriaș ce împarte „semințe” precum în pilde
E prânzul, iar slujba de la Catedrala Mântuirii Neamului e ascultată cu pocăință de lume. Într-o parte e ceată cu steaguri și fețe smerite. Sunt unii din Frăția Ortodoxă – zic că au venit de la Periprava, unde ridică biserică pentru sfinți ai închisorilor ce au fost chinuiți acolo. O măicuță trece cu steaguri tricolore de vânzare, unul îi face milostenie. Îi dă 100 de lei, să dea drapelele mici copiilor. Măicuța – din Vâlcea, zice – pleacă mai departe. Trei țigănci frumos aranjate – în alb și cu kile de aur – bat cruci pravoslavnice. În fața lor, o bătrână în geacă ponosită ascultă Sfânta Scriptură în genunchi, direct în nămolul rigolei. Printre ei trece Emanuel. E un tip cu păr lung, aidoma călugărilor, e în civil. Zice că are 40 de ani, împarte un fel de ziar-manifest: „Învățătura ortodoxă”. Ca și articole, ziarul are profeții, povețe și cuvinte ale sfinților. Ca un fel de Pateric pe hârtie de ziar. Emanuel zice că a fost idea lui de a face manifestul și de a-l împărți credincioșilor. Primește donații, mai pune și de la el și tipărește cuvintele sfinte, să le citească oamenii. „Zice și în Patericul Românesc că dacă faci praznic mare, să hrănești tot satul, dacă îmbraci pe cei săraci cu haine noi, dacă faci chiar și biserici din temelie, nu se supără atât de mult vrăjmașul ca atunci când dai cuiva o carte creștinească în care să poată vedea starea lui și păcătoșenia lui”, se gândește omul. Spune că el „aruncă semințe”, ca în pilde – unele cad în praf, altele în spini, altele rodesc: „Sunt unii care primesc ce le dau – ziarul ăsta – care fac bătaie de joc. Mă gândesc că poate nu a fost momentul lui, să citească despre pilde și mărturisiri. Poate că se vor întoarce mai încolo, sunt sigur că în sinea lor își știu păcatele și se căiesc. Dar pe față se țin tari. Ca și acum, la Sfânta Parascheva, la Iași. Am dat ziarul unora, mi s-a părut că sunt așa, mari. La început făceau mișto. Pe urmă au citit citatele sfinților, au început să mă întrebe. Pe urmă am aflat că erau interlopi, unii dintr-un clan, al Cordunenilor, de îi vezi la televizor cu fapte rele”. Emanuel știe cum este cu păcatul: „Înainte să merg să împart eu mă rog la Dumnezeu să-mi scoată în cale pe cei ce au nevoie de cuvintele sfinților și cele din Scriptură pe care le pun în ziar. Știu că oamenii se trezesc doar în suferință. În fața bolii, a morții, abia atunci sunt smeriți. Atunci, cât de păcătos și cât de ateu ești… tot te smerești. Și eu… tot așa. Dintr-o suferință am hotărât să fac această lucrare pentru Dumnezeu, cu binecuvântarea preoților. Ce suferință? Cum, nu mă știi? Am făcut pușcărie. Aveam 27 de ani. Am fost dat și la televizor”. Emanuel apare în arhive ca fost proxenet cu ani buni de închisoare.
Pe lângă el trece un tip care împarte alt tip de ziar: Certitudinea. Hârtie aproape național-socialistă. Individul reușește să dea oamenilor un tiraj mare, lumea nu citește. Pe urmă, e săltat de jandarmi. Omul e dus la secție, jandarmii dau bine în fața camerelor de televiziune. Un cerșetor cu piciorul sângerând înjură printre dinți: „Haimanale”. Nu se știe la cine se referă.
Fata din scaunul cu rotile
Spre amurgul slujbei de sfințire a picturii Catedralei Neamului, sfinții din raclele Patriarhiei erau mai liberi. Bulucul se mutase în Dealul Spirii, pe Dealul Patriarhiei, coada se subțiase. Până și jandarmii erau mai de treabă la sfinți, la catedrală forțele de ordine parcă făceau expoziție de uniforme și glasuri tăioase.
Tot ca un fel de expoziție era și lângă baldachinul unde fusese pus Sfântul Dumitru – vreo 15 scaune cu rotile. Din ele chipuri triste șopteau după milostenie. Doar Gabriela, puștoaică de 16 ani, din Buzău, strivită într-un accident de mașină, zâmbea inocent. A venit la sfânt să fie ajutată – de Dumitru sau de lume. Zice că are nevoie de sprijin să facă o operație la Istanbul care – i-au povestit medicii – ar putea să o facă să meargă din nou. Soră-sa împinge căruciorul și crede că lumea e bună. Și de Sfânta Parascheva au primit ajutor. „Bani, de la oameni și sănătate de la Sfânta”, spune Gabriela. Fata speră că se va face bine prin mila celor din racle care „dau gânduri bune oamenilor” și îi e milă de fata de vizavi – tot în scaun cu rotile – care nu zice nimic, dar ține în mână o punguță pe care e desenat un brad de Crăciun. O altă femeie are portretul unui micuț – scrie pe el că băiețelul are cancer, mai jos sunt vreo trei tăiați de la genunchi în jos. Gabriela zice că va sta atât timp cât va ține pelerinajul și nu o va ruga pe sora sa să o ducă la Catedrală. „Acum, acolo nu sunt sfinți. E ceva pentru oameni mari. Care nu ne ajută. Dar când vor fi preoții acolo și vor fi slujbe… mă voi duce. Nu să cer. Ci să mă rog și să mulțumesc lui Sfântul Dumitru și Sfintei Parascheva. Și Maicii Domnului și lui Iisus Hristos. Că cu ei mă voi vedea la un moment dat. Nu cu altcineva”.
››› Vezi galeria foto ‹‹‹
