Sarailii, cataifuri, pandişpanuri și bigi-bigi
Târgoveții erau ademeniți la han cu prăjituri orientale: sarailii, cataifuri, pandişpanuri, baclavale, bigi-bigi (rahat n.r), care era unul dintre cele mai vandute produse, dulceţuri și îngheţate, dar din meniu nu lipseau nici romul, vișinata, rachiul și, uneori, șampania. Deasupra ușii acestei mici cofetării era scris cu litere mari: „La doi fraţi, Anton şi Vasile Capşa”.
Așa s-a născut spectaculoasa poveste a cofetăriei Capșa, probabil cea mai veche afacere din România care continuă și în zilele noastre. Micuța cafenea, „cinci paşi lăţime, doisprezece lungime” – așa cum o descriau gazetarii de secol XIX – a devenit atât de celebră încât decenii la rând a fost principalul pol de atracție al Capitalei. „A veni la București și a nu merge la Capșa e ca și când te-ai duce la Ierusalim și n’ai vizita sfântul mormânt”, scria ziarul Timpul în ediția din 24 decembrie 1893.
Sala Momolo
La începutul anilor 1800, inima Bucureștiului bătea în jurul primului teatru deschis de bucătarul italian Ieronimo Momolo, care ținea boltă de birt, cofetărie şi băuturi de tot felul în acelaşi local. „Se deosibea printre mâncări italo-orientale şi chiar franţuzeşti. Aşa curcanul umplut, numit curcan ţintirom (gentilhomme), baclavalele, îngheţatele şi toate soiurile de reciturî, erau vestite la dînsul”, scria Dumitru C. Olănescu, într-un artcol publicat în 1898, în primul număr al revistei Literatura și arta română.
Recomandări
Otrava de la graniță: minele de aur și cupru ale chinezilor de la Zijin se extind peste satele vlaho-românilor spre Dunăre
Acest mic local a devenit prin anii 1839-1840 un „otel” renumit în București, mai ales că era atunci cam singura variantă decentă unde clienții sosiți cu treabă la oraș puteau să se ospăteze, dar și închiria odăi peste noapte. Hanul lui Momolo a început să fie curtat inclusiv de nobilime odată ce s-a dus vestea balurilor somptuoase organizate aici, cu nimic mai prejos față de evenimentele similare din marile capitale europene.
Sala de bal, ridicată deasupra bătrânului han, a fost decorată „după cel mai frumos gust, a întocmit şi orchestră prea bună şi prea frumoasă, compusă de D. Wiest, capelmaister, şi 24 de bărbaţi vrednici, din miliţia naţională”, consemna C. Olănescu. În aceeaşi sală se organizau nunţi, şi a servit mai încoace pentru întruniri electorale.
Trei mături, între primele cheltuieli ale cofetăriei Capșa
În 1852, când frații Capșa, negustori aromâni cu rădăcini la Moscopole, au decis să urmeze tradiția familiei și să deschidă la București o mică afacere, un spațiu de închiriat în hanul lui Momolo era varianta care ar fi asigurat succesul negoțului.
Treaba s-a urnit greu. Erau anii în care românii începuseră să se desprindă de orient și pofteau la mult mai rafinata bucătărie franceză. Simțiseră gustul ciocolatei și făceau mofturi la baclavalele turcești.
În plus, clienții cofetăriei nu erau neapărat dintre cei mai înstăriți, iar profitul s-a lăsat îndelung așteptat. Într-un articol din 1943 dedicat familiei Capșa, publicat în ziarul Universul și semnat T. Pisani (probabil Timoleon Pisani), sunt consemnate greutățile cu care familia de cofetari aromâni s-a confruntat în primii ani de la inaugurare.
„Începutul a fost modest. În socotelile de atunci, între cele dintâi cheltueli ale prăvăliei, sunt trecute şi trei mături. Luminatul se făcea cu lumânări de său şi apa se aducea cu sacaua şi se bătea, să se limpezească, cu piatră acră. Ţara era, în vremea aceea, năpădită când de armate turceşti, când de armate ruseşti. In preajma războiului din Crimeia, ruşii sunt pe picior de plecare şi turcii gata să intre în Bucureşti.
Pe lângă uniforme militare străine şi uniforme româneşti — se înfiinţase şi miliţia munteană cu şease mii de oameni, — se vedeau oameni cu fel de fel de haine: giupânese cu testemeluri şi basmale, cocoane cu şaluri de Angora, fete cu coadele pe spate, boieri cu antiriu şi cu işlic, alţii cu şalvari şi fes, cu papuci turceşti, galbeni şi roşii, alţii îmbrăcaţi nemţeşte. Muşterii din aceştia se aşezau la mesele cofetăriei din Hanul Damari, şi se înfruptau cu prăjituri orientale: sarailii, cataifuri, pandişpahuri, baclavale, bigi,bigi, dulceţuri, îngheţate”.
Recomandări
Eroarea de calcul pe care președintele Nicușor Dan o face în legătură cu șefii serviciilor secrete
Frații Capșa, elevi ai celor mai renumiți ciocolatieri din Paris
După ani grei „de sărăcie și secetă”, frații Capșa au înțeles că trebuie să se orienteze către bucătăria europeană și să răspundă mai degrabă așteptărilor clienților cu dare de mână, decât mușteriilor cu ișlic. Fratele cel mare, Vasile, pleacă să învețe meserie și să cumpere marfă de calitate direct de la Paris, Lipsca (Leipzig) și Viena.
„Călătoria nu era uşoară. Cine pleca îşi făcea testamentul, postea, se spovedea şi preotul îi citea în biserică rugăciunea pentru cel ce pleacă la drum lung”, scria ziarul Universul.
A fost urmat de mezinul familiei, Grigore, care ajunge să se școlească timp de cinci ani (1862 -1867) în arta cofetarilor direct la Paris, la cei mai renumiți cofetari ai epocii, Boissier, Latumile şi Marquis. Se spune că elevul și-a întrecut maeștrii. Întors la București, Grigore Capșa a preluat conducerea afacerii, care „se mărește cu birt și otel”, iar sediul se mută din vechiul han în casa Slătineanu, pe Calea Victoriei, unde se află și astăzi.
Nu era bal în București fără intervenția familiei Capșa
Deja în anii 1870, Casa Capșa era un etalon în organizarea de mari evenimente mondene. Apelau la măiestria renumiților cofetari, scriitori, medici și oameni politici de vază ai epocii.
„Nu e sărbătoare în lumea bogată, aproape nu e botez, bal, nuntă, banchet, să nu se cumpere de la Capşa, să nu se alerge la priceperea, la bunul gust, la arta lui Grigore Capşa. La banchetul pe care „Comerţul Capitalei“ îl dă lui Ion Brătianu, la banchetul dat de „amicii literaturii“ în cinstea lui Vasile Alecsandri, pentru izbânda la marele concurs de la Montpellier, cu Ginta latină, grija meselor a avut-o Capşa”, scria același ziar Universul.
Meniul de la Capșa, un eveniment monden așteptat în fiecare sezon
Cofetăria Capșa nu era doar un moft al epocii, un produs fabricat artificial prin reclamă agresivă. Grigore Capșa respecta regulile și tonul dat de marii ciocolatieri europeni, iar produse noi erau lansate în fiecare sezon. În 1896, Capșa devenise furnizor al Casei Regale, iar meniul pentru sezonul de Crăciun al acelui an era anunțat în revistele bucureștene.
„Expozițiune de noutăți pentru daruri. S’au pus în vizitare creațiunile noui ale sezonului. La cofetărie se găsesc proaspete în toate zilele: Ciocolatele Frantz-Iosef Suveranul, Alexandrul, Borisul, Edimburgul, Sarah, Clara, Coquelin, Deliciul doamnelor și Pralina Regală, regele bomboanelor. Deschiderea sezonului de iarnă.
Sosesc în toate zilele stridii de prima calitate — Pescărie de mare — Trufe proaspete, Trufandale, Găinușe de Mans”, anunța ziarul Timpul în ediția din 14 decembrie 1896. Programul cofetăriei și al restaurantului era adaptat la stilul de viață al protipendadei bucureștene. Țineau bucătăria deschisă „până după eșirea de la spectacole”.
Vitrina cofetăriei Capșa, în Realitatea ilustrată, 1939
A urmat o lungă serie de distincții pe care le-a primit la expozițiile universale din Viena, Paris și Bordeaux. Marele merit al maestrului cofetar a fost că nu s-a rezumat să promoveze doar produsele sale de cofetărie, ci și ceea ce putea oferi la acel moment România publicului internațional.
„La 1883 participă la expoziţia din Bordeaux singur dintre comercianţii români, unde expuse produsele vinicole ale României şi obţinu ca recompensă medalie de bronz.
Cu această ocazie dânsul făcu cunoscute occidentului produsele vinicole ale țărei şi graţie recomandaţiilor lui se deschise imediat pentru vinurile româneşti un debuşeu în străinătate şi case mari din Bordeaux se puseră prin intermediul său în legături cu cultivatorii noştri de vinuri”, anunța ziarul Adevărul într-un articol publicat în 24 decembrie 1902, ziua înmormântării maestrului Grigore Capșa.
La sfârșit de secol XIX, Capșa avea deja cinci laboratoare proprii pentru fiecare specialitate a produselor sale: cofetărie, patiserie, înghețată, bucătărie, comestibile, „toate aceste laboratoare conduse de șefi fără pereche”.
Singurul străin admis la secțiunea franceză a expoziției de la Paris
Produsele cofetarilor aromâni deveniseră atât de cunoscute și de apreciate inclusiv în afara țării, încât Grigore Capșa a fost singurul străin admis în secțiunea franceză a expoziției din Paris în 1867. Maestrul de la București a primit atunci „Patru mari diplome de onoare, membru al Academiei naționale de agricultură, manufacturii și de comerciü din Franța, Membru al societăței științifice europene”, anunța ziarul Timpul.
Grija pentru rafinament era desăvârșită. Produsele lui Grigore Capșa nu aveau cum să ajungă la marii boieri ai acelor vremi, cu atât mai puțin la curtea regelui, decât în ambalaje exclusiviste fabricate din lemn rar, mătase fină, porțelan sau bronz. Pentru a putea fi onorate la timp, comenzile personalizate trebuiau date cu cel puțin zece zile înainte.
Cofetarul, răpus de diabet
În plus, se ocupa personal de toate evenimentele organizate sub patronajul casei sale. „Era foarte afabil cu toată lumea şi la cele mai mici banchete observa în persoană ca toate să meargă în ordine şi lumea să fie mulţumită”, nota ziarul Adevărul.
Evident, prestigiul nu avea cum să-l țină departe de viața politică. Grigore Capșa a fost numit la conducerea Camerei de Comerț și a avut două mandate de senator de Ilfov.
S-a stins în ajunul Crăciunului din 1902. În ultimii ani de viață a suferit cumplit din cauza diabetului. Deși a încercat să se trateze în Franța, nu a reușit să învingă boala. „Na mai dat pe la magazin vreo două luni. Na stat în pat însă decît în ultimele zile cînd se simţea foarte slab, iar azi dimineață boala de care era chinuit îl răpuse”, anunța presa care a apărut pe 24 decembrie 1902.
A lăsat în urmă o avere imensă „vreo cinci milioane”, pe care o vor moșteni soția Maria și cele trei fiice ale sale.
Portret Grigorie Capșa, Adevărul
Dramele de la Capșa
Fiind un reper pentru București, absolut toate scandalurile sau dramele care implicau într-un fel sau altul casa Capșa, deveneau automat un subiect îndelung dezbătut în gazetele din epocă. Nici nu avea cum altfel, cafeneaua era locul în care se întâlneau marii oameni politici ai vremii, scriitori și ziariști din București care nu se zgârceau să redea până și cel mai mic detaliu aflat la Capșa.
Sinuciderea lui Mihai Samuilescu, un tânăr cofetar de doar 19 ani, angajat la Capșa, a fost una dintre tragediile care au marcat viața cafenelei. Băiatul fusese rănit în dragoste. O tânără pe nume Constanța, de doar 14 ani, care locuia în apropierea laboratorului unde lucra Samuilescu, nu i-a răspuns scrisorilor de amor trimise insistent de cofetar. Tânărul nu a putut depăși acest moment și a decis să-și pună capăt zilelor în apartamentul de de-asupra cofetăriei.
„Alaltă eri la orele 11 ziua, Mihai Samuilescu părăsește laboratoriul și se duce până la magazinul de arme Zisman din calea Victoriei, de unde cumpără un revolver calibru șapte și se întoarce numaidecât la cofetăria d-lui Capșa. Mihai Samuilescu se urcă în al doilea etaj în apartamentul situat în fundul curții, intră întro odaie ce dă cu ușa spre o galerie, se culcă în pat și-și trage un glonț de revolver după urechea dreaptă. Moartea i-a fost instantanee. Sinucisul a lăsat următoarea scrisoare: «Scumpii mei colegi! Vă părăsesc în momentul de față, plingeți-mă de voiți, iar voi, dușmanii mei, bucurăți-vă de moartea mea”, anunța ziarul Universul în ediția din 15 septembrie 1896.
În martie 1899, casa Capșa este din nou îndoliată. Anton, singurul fiu al maestrului Grigore Capșa, își pierde viața la vârsta de doar 23 de ani. Era speranța familiei și cel care ar fi trebuit să preia afacerea la moartea tatălui său.
Sinucidere la Capșa, Universul
Fosta directoare, găsită spânzurată
Ani mai târziu, o nouă dramă legată de familia Capșa șochează Bucureștiul. Adrienne Breguit, fostă Capșa, directoarea și fosta proprietară a celebrei cafenele, a fost găsită spânzurată în camera sa de hotel. Într-un articol din ziarul Dimineața, ediția din 24 septembrie 1924, este descris motivul care a determinat-o pe tânăra femeie să-și pună capăt zilelor.
„D-na Adrienne Breguit, venise în țară acum câțiva ani pentru a prelua conducerea cofetăriei Capșa din Capitală. Amabilitatea și priceperea sa, i-au creeat numeroase simpatii, între cari a unuia din coproprietarii casei, d. Ștefan Capșa. După o conviețuire de câțiva ani, acum opt luni, intervenind dese neînțelegeri familiare, d. Capșa a cerut și obținut despărțirea de soția sa.
Cu toate acestea, cei doi soți se vedeau zilnic, în timp ce d-na Breguit conducea înainte afacerile firmei. Fosta d-nă Capșa, suferea mult în urma despărțirei de soțul său și deseori nu-și putea stăpâni plânsul. În ultimul timp starea ei sufletească a devenit foarte dureroasă și rezultatul a fost că și-a pus capăt zilelor în împrejurările arătate mai sus”, consemna sursa citată.
Femeile nu îndrăzneau să intre la Capșa
În anii de glorie, celebra cafenea de pe Calea Victoriei era rezervată exclusiv bărbaților, femeile nefiind acceptate în acest mic local unde se discuta politică și afaceri. Explicațiile erau specifice perioadei și acceptate ca atare. La Capșa „se săvârșea un ritual” bărbații citeau gazetele, discutau aprins politică și literatură și nu de puține ori se rosteau „vorbe de duh or de rușine”, scria într-un articol publicat în revista Bilete de Papagal, ediția din 1937, Nicolae Andrieș.
„Femeile nu îndrăzneau să intre. Capșa era un privilegiu masculin. Poate singurul. Aci se putea cunoaște voluptatea plină a timpului pierdut și aroma șuetei. Cel care na fost nici odată în cafeneaua aceia nu poate ști nimic din cele scrise aici. Iar de acum în col lecția ,este imposibilă. Căci astăzi Capșa e doar o amintire — un necrolog, o firmă de birt, cu hotel, cu cofetărie și cu trecut…”, scria N. Andrieș.
Este de notorietate faptul că nu de puține ori spiritele se încingeau atât de tare între mușteriii fideli cafenelei încă se ajungea la duel fără un motiv bine întemeiat. Era suficient ca cineva să remarce că o virgulă a fost pusă greșit într-un text sau ca cineva să dea peste un gazetar care i-a ponegrit familia în cine știe ce articol și gâlceava era gata.
„Sâmbătă seara pe la orele 6 și jum., un scandal a avut loc la cofetăria Capșa. La un moment, pe când d. Anton Bacalbașa vorbia cu d. N. Filipescu, un tînăr, d. T. Bogdanovici, doctorand în medicină, intern la spitalul Colțea, se apropie de d-sa șii trage câteva palme. D. Bacalbașa, răspunzând cu cuvintele: ce, ești nebun? d. Bogdanovici îi aruncă un număr din «Moș Teacă», zicéndui citește, insultat pe mama.
Scandalul dintre celebrul ziarist și tânărul medic s-a finalizat la secția de poliție și apoi, pentru apărarea onoarei, cu un duel clasic.
Scandalul de la Capșa, Universul
Escroaca de la Capșa
Tot la Capșa, tinerii încă necopți, dar cu stare, deveneau victimele sigure ale puținelor „dame” care îndrăzneau să treacă pragul acestui local. Spre finalul anilor 20, o anume doamnă care se recomanda, printre altele, prințesa Calmuski, a reușit să strângă o avere vânzând povești lacrimogene celor care avea urechi să o asculte și portofele groase.
Gazetarii bătrâni au mirosit-o rapid și nu s-au sfiit să expună povestea „escroacei cu decorații”. În realitate, prințesa Calmuski, care se prezenta singură seară de seară la restaurantul casei Capșa, era o tânără din Piatra Neamț, care avusese șansa să călătorească mult și să învețe limbii străine. Venise în București, se cazase la hotelul Capșa, se îmbrăca în uniformă de asistentă medicală, iar seara pornea la vânătoare de naivi.
„Peste zi a apărut în cafenea, în costum de sanitară americană, cu pieptul plin de decorații. Picior peste picior fumând țigări după țigări, intra în vorbă cu vecinii de la mese și se exprima, în toate limbile. Câțiva boboci, bogați, din teritoriile alipite au căzut în capcană. Recunoscută de obșnuiții cafenelei, conu Iorgii, scandalizat, a cerut lui Titu so dea afară (…) In definitiv avem de a face cu o iresponsabilă, care comite escrocherii. E bine să o cunoască lumea pentru a se feri să-i cadă în cursă, căci e păcat să pierzi câteva sute de iei pentru ca o prințesă, obișnuită să bea șampanie, când iar putea da foarte bine celor cu adevărat lipsiți de mijloace”, anunța ziarul Dimineața, în ediția din 30 decembrie 1920.
Femeia avea o strategie care o ajuta să trăiască pe picior mare. Se recomanda ca mare filantroapă, salvatoarea sărmanilor din mahalale în numele cărora cerea donați. Nu puțini erau cei care cedau și plăteau gândindu-se că fac o faptă bună. În realitate bani se duceau pe șampanie și blănuri scumpe. Succesul falsei prințese era asigurat de numeroasele decorații pe care le afișa în piept la fiecare ieșire.
Doar cei care nu-i aflaseră povestea nu știau că toate acele medalii erau cumpărate cu banii grei, nicidecum meritate. „Și-a cumpărat deci Crucea Regina Maria, ordinul Elisabeta și Crucea Sf- Gheorghe. Dar negustorul în loc să-i dea Crucea Sf. Gheorghe i-a dat, o altă decorație. Prințesei îi era indiferent, decorație să fie”, scria ziarul Dimineața în ediția amintită.
Declinul faimosul local al cancanului şi farnientei
Declinul cafenelei Capșa, așa cum a fost văzut de ziariștii din perioada interbelică, s-a produs odată cu renovarea restaurantului și a cafenelei. În anii 30 localul nu se mai adresa clienților „coate goale”, devenise mult mai rafinat, iar actorii, scriitorii și gazetarii debutanți nu-și mai puteau permite să zăbovească ore în șir la cafeneaua de pe Calea Victoriei. Într-un articol din Dimineața, ediția din 8 februarie 1934, un articol dedicat cafenelei anunța „apusul” cafenelei.
„Cafeneaua lungă, cu ziduri de sticlă, prin care privesc trecătorii la scriitori — sa transformat din ce în ce mai mult, cu fiecare zi. Pe trecători nu-i mai interesează ce se întâmplă dincolo de geamul cafenelei. Nu mai văd acolo poeţii, romancierii de altădată. Au apărut alte figuri. Cu totul aparte.
Bătrâni cu ciocuri, burţi doldora, sau oameni care-şi învârtesc pe deget lanţul de aur. Şi se face politică. Înainte vreme Capşa răsuna de poezie, de discuţie asupra a tot ce este artă. Acum se mai aude, din când în când, înjurătura românească. Poetul Minulescu nu-şi mai recită cu emfază vioaiele romanţe. Vine rar la Capşa, plictisit, obosit, ca orice slujbaş de stat. Stă puţin, îmbufnat, înjurând lumea care nu-l mai înţelege. Figura masivă a lui Liviu Rebreanu, obişnuiţii cafenelei nu au mai văzut-o de mult”, scria gazetarul ziarului Dimineața în articolul intitulat „Toate cetățile mor”.
Doi ani mai târziu, ziaristul Brunea Fox anunța tot în Dimineața că celebra cafenea Capșa „mai trăiește două luni”, urmând să fie anexată restaurantului cu același nume. „Celebrul sediu al șvarului și bârfelii cedează locul restaurantului”, titra Dimineața în agust 1936.
„Da, cafeneaua se transformă în restaurant, sau mai precis va fi anexată celebrului şi selectului restaurant existent. Peste puţin vor începe lucrările de amenajare şi unificare. Iar, la începutul toamnei, faimosul local al cancanului şi farnientei, va fi postum, va fi intrat în istorie. Prilej pentru frecventatorii lui, scriitorii, să însemne în tihnă tot ce poate sugera sau evoca, — literar, politic, artistic, anecdotic —, o cafenea care a acumulat în câteva decenii de existenţă cel mai interesant material, înfăţişând viaţa noastră publică şi „culisieră“, în toate domeniile”.
Declinul cafenelei
„Capsiștii” – așa cum erau cunoscuți în acei ani clienții fideli ai casei Capșa – și-au găsit rapid un alt sediu, la Corso.
„Aşa că intr’obună dimineaţă cafeneaua s’a metamorfozat în restaurant de mare lux, unde „coatele goale” n’au acces. Şi astfel, romanul, poezia, drama, pictura, pamfletul s’au instalat la „Corso”. Cafeneaua „Corso” e azi majorul amalgamelor de idei şi svonuri bucureştene”, scria și revista Realitatea Ilustrată în ediția din mai 1939.
Foto: capsa.ro
VEZI GALERIA FOTOPOZA 1 / 7
Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.
ABONEAZĂ-TE
Urmărește cel mai nou VIDEO
