Relația profesor-elev vine cu multe provocări, mai ales atunci când elevii sunt adolescenți. Alexandra Chirea este profesor de Limba Franceză și diriginte la Colegiul Național ,,Gheorghe Șincai”. Nu are formule magice, dar a învățat cum să își apropie elevii și face cu drag meseria aleasă. ,,Cred că dacă ești autentic în sala de clasă și îți pasă în mod real de copii, ei simt”, spune profesoara, într-un interviu acordat ziarului Adevărul. Aceasta a vorbit și despre relația pe care o are ca dirigintă cu părinții elevilor: ,,Îi rog să nu facă un grup paralel de WhatsApp, este suficient cel pe care îl au cu mine”.
Scrisoarea care i-a așteptat pe bancă, la începutul anului școlar, pe elevii Alexandrei Chirea
,,Copiii pot ierta foarte multe atunci când se simt văzuți și auziți de profesori”
Cum
reușește un profesor să se apropie de elevi, mai ales dacă aceștia sunt
adolescenți?
Alexandra Chirea: Cred că dacă ești autentic în sala de clasă și îți pasă în mod real de copii,
ei simt. Dacă faci lucrurile acestea cu efort, dacă doar încerci să pari
tolerant sau bun, copiii simt și te resping automat. Oamenii autentici plac
oricui. Iar să fii autentic înseamnă să impui și reguli, să fii ferm cu ei și
să nu îți încalci promisiunile. Mai exact, când ai spus o regulă, trebuie să o
aplici indiferent de orice.
Care
sunt cele trei mari calități pe care trebuie să le ai pentru a lucra cu
copiii/adolescenții?
Alexandra Chirea: Cred că cea mai importantă calitate a unui profesor este să fie el ok cu el
însuși, să fie echilibrat. Adolescența este de multe ori complicată (lucru
absolut normal!), iar noi trebuie să fim acolo un punct de echilibru. Iar
dincolo de toate astea, trebuie să îți placă ceea ce faci. Pentru că atunci
copiii te vor ierta și când țipi la ei uneori, și când îi cerți, și când ai o
zi proastă. Trebuie să știți, copiii pot ierta foarte multe, atunci când se
simt văzuți și auziți de profesori. Interesul, empatia, dorința sinceră de a-i
cunoaște îți ușurează mult munca și îi fac pe copii să te urmeze. Ei învață cel
mai bine prin exemplu. Degeaba le vorbești despre integritate, dacă tu însuți
nu ești integru. Degeaba le spui să aibă curajul să își susțină punctul de
vedere, dacă atunci când fac acest lucru îi cerți. Degeaba le spui să se ridice
și să ia atitudine atunci când se întâmplă o nedreptate, dacă tu însuți nu ai curajul
să o faci.
,,Cred că profesorii ar trebui să treacă printr-un proces de psihoterapie”
La polul opus, ce nu ar trebui să
facă niciodată un profesor?
Alexandra Chirea: Să nu își verse nervii pe elevi și să nu îi umilească. Să umilești pe cineva
mai mic decât tine doar pentru că poți mi se pare o cruzime de nedescris. Dacă
ai o zi proastă, nu cei din bănci sunt de vină pentru că tu ai o problemă
personală sau pentru că tu nu te poți gestiona pe tine. Dacă nu te poți
gestiona pe tine, cum să gestionezi încă câteva sute de copii? Eu am o teorie
încă de când eram elevă: cred că profesorii ar trebui să treacă printr-un
proces de psihoterapie care să fie inclus în modulul psihopedagogic. Un
profesor frustrat, care ia totul personal, care face diferențe între copii în
funcție de propriile prejudecăți și de propriile traume, un profesor care
umilește doar ca să se simtă important și puternic nu are ce căuta la catedră.
Iar psihoterapia ar mai regla aceste comportamente, din păcate, dese la
catedră.
Alexandra Chirea, profesoară de Limba Franceză
,,Profesorul este cel care dă tonul în relația cu părinții”
Am văzut kitul “de
supraviețuire” înmânat părinților la prima ședință. Ce reprezintă?
Alexandra Chirea: Mi-a venit ideea asta cu kitul de supraviețuire astă-vară, văzusem cândva o
colegă care, la prima ședință, le dăduse părinților de clasa a VIII-a un
pliculeț de cafea, spunându-le că urmează un an greu și că vor avea nevoie. Așa
că m-am gândit să fac un kit de supraviețuire și m-am gândit ce aș putea pune
în el. Îmi amintesc că și eu răspundeam acasă, în adolescență, cu un ,,Bine” sec
la întrebarea ,,Ce ai făcut azi la școală?”. Știu că, așa cum și nouă, la
catedră, ne este greu să lucrăm uneori cu “toanele” adolescenților, părinții se
confruntă și ei cu aceleași probleme acasă. E un fel de a le spune ,,Vă înțeleg,
știu că vă este greu, dar trebuie să o scoatem la capăt împreună”. Ce am pus în
final în acest kit?
- Plic de cafea – pentru energia de care părinții au
nevoie anul acesta - Bomboană – pentru a îndulci momentele amare ale
parentingului - Șervețel – pentru a șterge lacrimile atunci când vor
simți că nu o scot la capăt - Agrafă de birou – pentru a-și ține gândurile în ordine,
căci adolescența înseamnă mult haos - Plasture – pentru a vindeca micile răni inevitabile,
ale părinților sau ale copilului - Gumă de mestecat – pentru a vă păstra calmul în timpul
conversațiilor cu adolescentul din dotare - Cărticel și creion – pentru a nota toate momentele bune
și nebune prin care vor trece alături de copil, căci acestea vor fi
amintiri de neuitat - Lipici – pentru a lipi piesele fragile ale relației.
Adesea, un gest mic poate reconstrui o punte de înțelegere și încredere. - O piuneză – să nu calce în piuneze; cam așa arată
tărâmul adolescenței: trebuie să pășească cu grijă, dar și cu fermitate.
I-am rugat să nu folosească cuvintele ca pe niște piuneze, pentru că pot
lăsa urme adânci. - Gumă de șters – pentru a șterge toate greșelile
copilului, dar și ale părinților, și a avea șansa să o ia de la capăt.
Nimic nu este iremediabil.
Kitul ,,de supraviețuire” pentru părinți FOTO Facebook/Alexandra Chirea
Cum poate exista o comunicare
echilibrată între diriginte și părinți?
Alexandra Chirea: Profesorul este cel care dă tonul în relația cu părinții. El trebuie să impună
limitele, el este specialistul în educație. Asta nu înseamnă însă să respingem
orice idee sau sugestie care vine de la un părinte. Revin aici la ce am spus
mai sus: și părinții simt dacă le vrei binele copiilor și dacă îți pasă cu
adevărat de ei. Desigur, asta nu înseamnă că nu vom avea niciodată la clasă un
părinte mai dificil. Din păcate, profesorilor le este frică de părinții mai
dificili și, de frica unei reclamații, cedează. Eu sunt profesorul, eu știu că
fac ceea ce trebuie și ceea ce e corect, așa că îl invit pe părinte să mă
reclame oriunde dorește domnia sa. Profesorul este la școală în interesul superior
al copilului, nu al părintelui.
Care
sunt limitele pe care le impuneți în implicarea părinților?
Alexandra Chirea: În general, lămuresc aceste lucruri încă de la prima ședință cu părinții. Îi
rog să nu facă un grup paralel de WhatsApp, este suficient cel pe care îl au cu
mine. Orice nemulțumiri au, trebuie să și le asume și să le spună public. Un
alt grup de WhatsApp ar fi un grup de bârfă. Le spun de la bun început că nu
primesc cadouri, le interzic să strângă bani pentru astfel de lucruri și îi rog
să nu se supere — știu că uneori este pentru că doar așa știm noi să ne arătăm
recunoștința. Le explic că eu sunt diriginta acestei clase, nu un părinte sau
un grup de părinți, că știu ce fac și că nu sunt dușmanul lor. Le spun că nu
sunt supărăcioasă, că pot veni să îmi spună absolut orice și că pot accepta că
și eu greșesc uneori. Le spun că așteptările mele de la ei sunt aceleași. Toți
greșim, ceea ce ne diferențiază este atitudinea în fața greșelii.
Ce
credeți că face meseria de profesor cu adevărat frumoasă?
Alexandra Chirea: Forfota de pe holurile școlii, micile drame de adolescenți îndrăgostiți, lacrimile unei despărțiri, chiotele de bucurie când reușesc la un examen, mulțumirile pe care le primesc uneori, îmbrățișările — toate aceste trăiri le găsești într-o școală. Dar le găsești numai și numai dacă vrei să le găsești și dacă te interesează să îi cunoști pe cei cărora le predai. Pentru că, să știți, copiii nu învață de la profesori pe care nu îi plac.
Scrisorile Alexandrei Chirea pentru elevi
