Parcă rostul vieții tale este să stai cuminte și să-i asculți pe alții vorbind, discutând, monologând. Se vorbește despre război, de câteva zile despre pace, despre pensiile magistraților, impozite, taxe, prețuri, ce-a declarat Nicușor Dan, ce-a zis Ilie Bolojan, lista este foarte lungă. Apare, dintr-o dată, un subiect „fierbinte” și lumea se pune pe vorbit, în frunte cu liderii de opinie, influencerii, experții și analiștii de serviciu. Ei se pricep la toate. Românii îi urmează și discută.
Ai putea și tu să discuți cu prietenii care ți-au mai rămas. (Ai curajul să-i numeri pe degetele unei mâini?) Dar nu ai nicio tragere de inimă, nici să-i provoci, nici să accepți vreo invitație. De ce această reținere? Pentru că știi ce te duce mintea, pentru că știi ce-i duce pe ei capul. Nimic nou, nimic relevant. Mai bine nu deschizi niciun subiect de discuție și-i asculți la telefon ce vorbesc: cum va fi vremea săptămâna viitoare, de ce îl doare stomacul pe unul, de ce îl mănâncă pielea coatelor pe altul. Lucruri importante. Lumea poate să se prăbușească, țara poate să intre în incapacitate de plată, mai importante sunt mâncărimile în coate.
Găsești întâmplător un fragment dintr-un articol* semnat de genialul nostru scriitor I.L. Caragiale, într-o carte veche. Îl citești și îl recitești cu plăcere:
„Noi, românii, suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândește prea mult, ne putem mândri că cel puțin se discută foarte mult. Asta e frumos din parte-ne – să lăsăm încolo orice modestie; căci e știut că din discuție răsare scânteia adevărului.”
N-ai chef să-l citești la telefon unuia dintre prietenii tăi numărați pe degetele unei mâini. Ce rost ar avea? Ca să-i arăți că ești „citit”, că ești „intelectual”, că te bucuri pentru o asemenea „descoperire livrescă”? Și-apoi, este un truism că în lumea noastră „nu se face ori nu se gândește prea mult”, ci se trăncănește de-a valma, până la epuizare.
Caragiale a avut încă o dată dreptate. Dar el apreciază că din discuție „răsare scânteia adevărului”. Te apuci să faci o analiză pe textul lui Caragiale cu prietenii tăi? Care-i rostul? Ei au probleme mai importante. Lasă-i așa, cu durerile și mâncărimile lor, cu starea vremii!
Totuși, te roade un gând: Caragiale este ironic în această însemnare, își ia peste picior conaționalii sau vorbește serios? Oare chiar „a răsărit scânteia adevărului” din noianul discuțiilor care s-au purtat, în ultimul an, despre anularea alegerilor prezidențiale din decembrie 2024? Dar am aflat oare adevărul despre Revoluția din decembrie 89, despre Mineriade, despre prăbușirea Bancorex, despre atâtea și atâtea evenimente dramatice care au avut loc în societatea românească în ultimii 30 de ani? Caragiale ori este ironic, ori se înșală? Cu cât se vorbește mai mult despre un subiect, cu atât devine mai confuz și ajunge să se sleiască, să se usuce și este bun pentru a fi îngropat. După atâtea discuții, românii nici nu simt că subiectul a fost îngropat și a intrat în uitare.
Dar fragmentul lui Caragiale continuă (vezi, l-ai citat trunchiat, redă-l integral!):
„… Nu e vorba, adesea discutăm cam pe de lături; dar asta o facem tocmai pentru că voim să alimentăm continuarea discuției; dacă n-am da pe de lături, ar înceta poate discuția prea degrabă: ei! atunci de unde ar mai țâșni adevărul?”
Caragiale este ironic, nu-i așa? Își bate joc de discuțiile noastre – asta îți vine să-i spui prietenului care e dispus să te asculte. Parcă auzi, în spatele acestor cuvinte scrise cu mai bine de o sută de ani în urmă, hohotele de râs ale ilustrului scriitor: „Amice, ești idiot!” Ba nu, domnule Caragiale!
Nu ești idiot, dar joci rolul idiotului. Ce vrea să zică scriitorul? – te întrebi ca un idiot. De dragul discuțiilor care vor genera până la urmă „adevărul”, putem să discutăm și „pe de lături”. Iată o scuză pentru trăncăneala noastră continuă: aflarea adevărului!
Oare moderatorii, analiștii, comentatorii și liderii de opinie, care stau seară de seară la talk-show-urile televiziunilor de știri, discută pentru aflarea adevărului? Adevărul despre Nicușor Dan, Ilie Bolojan, Călin Georgescu, despre Trump și Putin? Oare sunt conștienți că discută în slujba aflării adevărului? Ori sunt trimiși acolo pentru a impune o agendă, pentru a manipula, pentru a-i trimite pe telespectatori după fente și pentru a transmite niște „adevăruri”? Pentru că tu, după o seară de urmărit aceste „adevăruri” aruncate în orele lungi de discuții în studiourile TV, nu rămâi cu niciun „adevăr”. Adevărul este că nu rămâi cu nimic, ba nu!, cu un timp pierdut, un timp din viața ta. Păcat, mare păcat!
Și atunci, de ce mai discutăm atâta dacă nu „răsare scânteia adevărului”? Care mai este rostul discuțiilor aplicate pe subiect sau pe lângă subiect? Rămâi cu vorbele lui Caragiale și te resemnezi: nu se fac prea multe în România și nu se gândește prea mult, dar se discută. Iată un model demn de urmat: faci cât mai puține lucruri (n-are rost să te obosești!), gândești mai puțin, pentru că alții gândesc în locul tău, inclusiv inteligența artificială, și cauți să discuți cât mai mult, despre orice, în orice împrejurare – asta este tradiția românească de pe vremea lui Nenea Iancu!
Te-ai răzgândit și te pregătești să suni prietenul care suferă de mâncărimi în coate. Dar cum să începi direct cu citatul din Caragiale, nu cumva ai să-l stresezi? Ești brutal să începi așa! Găsește un pretext. Te doare capul! Da, da, te plângi că te doare capul după ce-ai citit ce-a scris Caragiale. Vorbim mult, dar nu aflăm nimic, nici despre lume, nici despre noi. Iată subiectul pe care îl poți discuta îndelung cu prietenul tău pentru a afla adevărul. Adevărul tău.
* „Câteva păreri” de I.L. Caragiale – Opere, vol. 4, Publicistică (pp.31-60) – București, Editura pentru Literatură, 1965.
Foto ilustrativ: Dumitru Angelescu
Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media – filtrate rapid de un consumator compulsiv – Costi Rogozanu.
ABONEAZĂ-TE
Urmărește cel mai nou VIDEO
