Un an de școală privată în România poate ajunge să coste cât o mașină nouă: între 10.000 și 12.000 de euro. Pentru unii părinți, aceste sume sunt văzute ca o investiție în viitorul copilului, pentru alții, ca un sacrificiu făcut din dorința de a evita neajunsurile din școala de stat. Specialiștii avertizează însă că educația nu se cumpără pe credit, iar experiențele elevilor arată că diferența dintre stat și privat nu este mereu cea pe care părinții și-o imaginează.
Sursă foto: Shutterstock
Aurora Oprea, consilier vocațional, atrage atenția că discuția despre „stat versus privat” nu poate fi înțeleasă fără a privi mai întâi stratificarea socială care marchează deja viitorul copiilor. „Păturile sociale, stratificarea și departajarea maselor din punct de vedere financiar a marcat destinul viitoarei societăți în toate aspectele ei. Pe scurt, copiii care provin din medii defavorizate foarte greu, spre deloc, își vor putea depăși condiția pentru simplul fapt că cel mai la îndemână pentru supraviețuire a fost abandonul școlar în favoarea muncii improprii vârstei și în condiții precare, de cele mai multe ori la negru”, spune ea pentru Adevărul.
Consilierul arată că problema se regăsește chiar și în „satul idilic” pe care unii politicieni îl invocă romantic. „România are această realitate și în pitorescul sat, idilic, pe de-o parte, lipsa infrastructurii, a curentului electric, a „drumului ca în poveste” până la școală, de kilometri întregi și presărat cu pericole de tot felul, acel axis mundi al lui Moromete are alte valori decât cele la care se aspiră în clasa politică”, adaugă Aurora Oprea.
Părinții, prinși între frică și mirajul privatului
Eșecurile administrative și lipsa de investiții în educație au creat un teren fertil pentru explozia școlilor private. „Părinții cu o situație financiară solidă se îndreaptă spre mirajul școlilor private. Nenorocirea este că pe piața românească acest tip de efort financiar îl fac și o mare parte dintre cei care în mod normal nu își permit. Vezi exemplul creșelor și grădinițelor private, care ascund erori fundamentale de abordare a educației dar le ambalează frumos”, explică Aurora Oprea.
Ea subliniază și pericolul creditelor pentru taxe școlare: „Mare grijă însă la greșeala de a face credit cu cea mai bună intenție de a acorda copilului o șansă mai bună decât am avut noi, dar nu investim acolo unde trebuie pentru că pierderea reală va fi chiar șansa la educație a copilului.”
Costurile reale: cât o mașină nouă
Taxele variază între 6.000 și 12.000 de euro pe an pentru școlile private din marile orașe. Spre comparație, salariul mediu net în România abia trece de 1.000 de euro. În aceste condiții, pentru mulți părinți alegerea privatului devine un calcul simplu: dacă la stat dau oricum bani pe meditații, transport și „atenții”, mai bine mută acești bani într-un sistem care promite clase mai mici, profesori motivați și lipsa bullying-ului.
„Dacă îl dau, îl duc la stat, la cât dau pe meditații și pe drum, pe an, mai bine mai pun un pic și îl dau la o școală privată unde nu e presiune, face ceea ce îi place, învață fără stres… dar nu iau în calcul, de ce în aceste școli elevii au numai note mari… oare ele reflectă realitatea?”, avertizează Aurora Oprea.
Bolul de cristal și lipsa competitivității
Consilierul vocațional atrage atenția că realitatea din privat nu e mereu cea promisă: „Lipsa competitivității, lipsa provocărilor din sistemul de stat, așa imperfect cum este el, că este!, nu cumva naște un dezavantaj și un handicap pentru cel care se educă „cu elita”, în bolul de cristal al școlilor private?”
Ea amintește că rezultatele remarcabile ale elevilor români, premiile internaționale și performanțele academice au venit în mare parte din sistemul public. „Majoritatea nu fac meditații, ci creează o punte cu profesorii lor, cu părinții, vor să lucreze mai mult decât la clasă și nu o fac ‘pe bani’, cu meditații. Sunt profesori de meditații și profesori de performanță! Aceasta este realitatea și nimeni nu o neagă, dar sistemul românesc de învățământ de stat a făcut și face impresie în toată lumea”, arată Aurora Oprea.
Voci din online: experiențe împărțite
Pe Reddit, un utilizator scrie tranșant: „Da (…) 99,9% dintre copiii din România au învățat la stat. (…) Nu știm altceva decât profesori comuniști și inutili și curriculum învechit și depășit care nu are nicio treabă cu societatea sau piața muncii.”
Replica nu întârzie să apară, din partea unui alt user: „De fapt nu toți profesorii de la stat is așa. Dar ăia diferiți is excepția, nu regula. La școală mergi ca să înveți să înveți. Curriculumul e doar pretextul. Skillurile sociale le faci cu colegii. Piața muncii e altă mâncare de pește.”
Pe Quora, răspunsurile la întrebarea „Are sens să studiezi în România?” variază. Un român scrie: „Educația în România e gratuită până la doctorat pentru cetățenii români. În special în domenii ca medicina, sistemul e printre cele mai bune. Mulți străini vin să studieze aici.”
Un alt utilizator povestește: „Soția mea, evaluator IB, a vizitat un liceu vocațional dintr-o suburbie a Bucureștiului și a fost șocată să descopere nivel de școală internațională. Mulți români judecă sistemul după vise, nu după realitatea comparată cu alte țări.”
Dar există și alt tip de experiențe: „Examele sunt grele, dar există mereu alternative să le treci. Dacă nu vrei să înveți, nimeni nu te stresează. Sistemul e ca un BUD/S Navy Seal training: dacă nu te omoară, te face mai puternic. Prieteniile din facultățile românești rămân pe viață, asta e sigur.”
Între inimă și rațiune
Aurora Oprea rezumă dilema părinților: „Părinții trebuie să cântărească și nu doar cu inima, ca fiecare părinte dorind ceea ce e mai bun pentru copilul său, ci un ansamblu de valori, aspecte, pe care le doresc dar să fie palpabile și realizabile.”
În final, diferența dintre stat și privat ține de resursele fiecărei familii și de așteptările pe care părinții le au de la educație. Pentru unii, școala privată este răspunsul la lipsurile sistemului public. Pentru alții, școala de stat rămâne un teren al performanței autentice.
