Ultimii ani au adus în vizorul analizelor politice și economice ale analiștilor europeni proiectul Uniunii Europene în ansamblu, iar efectele tulburătoare ale războiului din Ucraina, atât asupra țării invadate de Rusia, cât și asupra economiei europene, și-au spus dureros cuvântul. Potrivit unor analize recente, UE se confruntă în prezent cu rezultatele propriilor decizii care au lăsat blocul comunitar vulnerabil în fața Moscovei și într-o stare de dependență periculoasă față de Washington, toate în timp ce intern se resimt fragmentări politice care cântăresc cu atât mai greu în momentul în care e nevoie de cât mai multă unitate, preponderent în fața extremei drepte care câștigă teren aproape în fiecare țară din Euro 27.
Mai mult, în plan economic, puterea blocului rămâne disproporționată față de mijloacele sale instituționale, așa cum a arătat încă de anul trecut Raportul prezentat de Mario Draghi, fostul guvernator al Băncii Centrale Europene, dar și bugetul comun pentru 2021–2027, care însumează doar 1,1% din venitul național brut. O adevărată uniune, conchide și Bloomberg Economics, ar putea adăuga în zece ani până la 18% la PIB-ul anual, dacă s-ar investi coerent în securitate, infrastructură și climă. În schimb, cheltuieli precum subvențiile agricole, considerate „o formă prost direcționată de asistență socială care hrănește clientelismul”, așa cum indica think tank-ul Bruegel, continuă să domine discursul public și mai degrabă să sădească diviziuni atât între taberele politice, cât și între susținătorii acestora.
Iar în politica externă, Acordul de la Turnberry, încheiat între Ursula von der Leyen și Donald Trump, a fost, așa cum a punctat POLITICO, „cel mai bun aranjament posibil, dar și o capitulare care lasă Europa ostatică protecției militare americane, cu un punct nevralgic numit Ucraina”, după cum a avertizat fostul comisar european Pascal Lamy, potrivit sursei citate.
Eșecul visului european: cum au pregătit anii ’90 fragilitatea de azi
Bloomberg Economics a trasat un fir roșu prin șirul de decizii care a adus Europa în situația în care se află acum, prinsă geopolitic și economic între două puteri vădit sau inerent ostile intereselor directe ale blocului comunitar. Uniunea Europeană, detaliază comentatorul economic John Authers, a pornit la drum după 1989 cu ambiția de a deveni „al treilea pol” al lumii democratice. O generație mai târziu, însă, o parte din deciziile luate în grabă au produs o arhitectură economică și instituțională care cedează exact când se acumulează simultan presiuni venite atât din extern, cât și din intern. Potrivit analistului, „erorile s-au acumulat timp de decenii”, iar reproșurile nu sunt adresate unui singur lider sau for politic, ci la adresa felului în care a fost montată piesă cu piesă construcția post-Război Rece a Uniunii.
Reunificarea Germaniei a fost momentul inaugural al acestei grabe istorice, arată analiza. Conversia la paritate a mărcii est-germane în 1990 a aprins inflația, iar Bundesbank a împins dobânzile până aproape de 9% pentru a echilibra piața monetară, un regim care a sufocat investițiile de reconstrucție în est și a zdruncinat mecanismele de convergență din mecanismul cursurilor europene. Din calcul geopolitic, Parisul a acceptat reunificarea, dar a „forțat” prețul, impunând moneda euro, a căror baze au fost puse în 1999 peste economii încă prea divergente, cu o singură politică monetară și în contextul unor politici fiscale rămase foarte asimetrice de la țară la țară, asimetrie ce, de altfel, a explodat în crizele suverane de după 2010, situație care a pus o presiune din ce în ce mai mare pe Banca Centrală Europeană.
În paralel, Uniunea a sărit, tot în viteză, de la nucleul inițial la un bloc de 27 de state, cu drept de veto și cu profiluri economice greu de armonizat, care au rezultat într-o guvernanță greoaie, incapabilă să ia rapid decizii în momentele în care costul întârzierilor risca să devină rapid unul sistemic, de la bula de credit alimentată de dobânzi prea mici, până la anii de creștere anemică și „dobânzi zero” care au funcționat ca o soluție de moment, dar nu și ca un vehicul de consolidare a economiei europene, spune analistul.
Astfel, invadarea Ucrainei din 2022 a scos la lumină costul strategic al erorilor de guvernanță europeană, în special în ceea ce privește dependența de energia rusească, evaluările greșite despre apetitul revizionist al Moscovei și, ulterior, o implementare „șovăielnică” a sancțiunilor, care au dus la transbordări comerciale prin Asia Centrală și la plafonul de 60 de dolari pe baril pentru petrolul rusesc, stabilit prea aproape de prețul pieței și aplicat cel puțin lax. Aici, critica economică spune că europenii mai degrabă „au părut că fac ceva”, fără să lovească acolo unde ar fi contat, permițând flotei rusești „din umbră”, adică țărilor care fac încă comerț cu țiței rusesc și îl plasează apoi țărilor europene și nu numai, precum India sau Turcia, să ocolească regulile. Toate acestea au dus ca, în 2025, la masa negocierilor de pace Uniunea Europeană să fie tratată de Donald Trump și de Putin ca un personaj secundar în fața celor doi lideri politici care au în comun mai multe decât le-ar fi comod europenilor să recunoască, având în vedere relația comercială atât de sudată cu SUA.
Acordul și compromisurile europene de la Turnberry
Pentru a evita o spirală tarifară, Bruxellesul a acceptat, la finele lunii iulie, un acord descris de analiștii de la POLITICO drept „cel mai bun pe care îl putea obține”, în care americanii au obținut un procent de 15% tarife pentru majoritatea importurilor venite din UE. Potrivit analizei citate, acordul reprezintă, de fapt, chitanța pentru construcția incompletă de până atunci. Mai exact, europenii au construit o piață uriașă, dar fără pârghii federale pe măsura ambiției, prinsă între politicile tranzacționale ale SUA și o Rusie din ce în ce mai agresivă.
Iar motivul pentru acest șah în care se află UE la nivelul comerțului transfrontalier ține de faptul că economia agregată, deși e uriașă, are foarte puține pârghii comune. Politica comună la nivel comercial îngrădește puternic ideea generală de a livra „bunuri publice europene”, cum ar fi cele din apărare, tranziție climatică, rețele energetice și cercetare. O uniune mai completă, potrivit analiștilor, ar putea însă adăuga până la 18% cumulativ la PIB-ul anual într-un deceniu, dacă banii ar fi concentrați acolo unde valoarea e veritabil transfrontalieră. În această cheie, un buget focalizat pe bunuri publice europene „ar costa circa 1,7% din PIB-ul european între 2028–2034, potrivit estimărilor think-tank-ului Bruegel, în vreme ce apărarea ar putea fi bugetată separat, cu ajutorul pieței de obligațiuni comune. Practic, sudarea economică și mai puternică a statelor ar fi un net pozitiv pentru blocul comunitar, dar voci precum cele ale cancelarului german, Friedrich Merz, deja fac această variantă greu de vizualizat pe termen scurt și mediu.
Analiștii Bloomberg condamnă și alocările persistente pentru subvențiile agricole care au fost „o formă prost țintită de protecție socială, care se scurge în prețul terenurilor și hrănește clientelismul”, canibalizând tocmai sectoarele economice cu randament european ridicat, iar dacă în anii următori Comisia nu reușește să schimbe strategia, riscul e să pierdem deceniul următor în hărți bugetare care arată bine, dar nu mută acul productivității, mai sugerează sursa citată.
În acest context, în afara unei strategii comerciale interne bine puse la punct, ideea unei coaliții între UE și Marea Britanie, Canada, Japonia, Mexic și Australia, care a intrat pe agendă la final de iunie, ar reface o parte din credibilitatea normativă a UE care ar semna o coordonare cu un nucleu de țări competitive pentru a ține standardele ridicate până când Washingtonul redescoperă costul războaielor tarifare pentru propriii consumatori. Dar până atunci, „fotografia de la Turnberry rămâne memento-ul unei dependențe strategice pe care Europa nu a știut să o convertească în putere proprie”, arată POLITICO.
Ți-a plăcut articolul?
Vrem să producem mai multe, însă avem nevoie de susținerea ta. Orice donație contează pentru jurnalismul independent
