Simina Tănăsescu: Simțim presiunea publică și pe cea din mass-media; o percepem ca orice cetățean, cu atât mai mult cu cât vizează activitatea noastră profesională.
Cu o experiență vastă în magistratură, profesor universitar al Facultății de Drept, fost consilier prezidențial, judecătoarea Tănăsescu este conștientă de importanța deciziilor CCR și susține că instituția trebuie să fie rezervată, să-și asume doar rolul de verificare a constituționalității legilor și nu de arbitru între puterile statului.
Citate relevante:
- La deliberările care au vizat alegerile prezidențiale din 2024, nu, n-am locuit în sediul Curții. Dar deliberarea a fost una fără îndoială vie. N-am acum în minte exact să vă dau numărul de ore, dar a fost o discuție foarte aplicată; a vizat aspectele de natură juridică pe care ne-am și fundamentat hotărârea.
- Anularea alegerilor prezidențiale nu a fost o hotărâre pe care să o fi luat niciunul dintre noi cu ușurință. Nu a fost o hotărâre pe care să ne-o fi dorit. Nu a fost o hotărâre la care să ne fi gândit anterior; nu ne-am gândit că ne-am putea confrunta cu o astfel de situație. Nu este ceva care să fi fost de natură să nu ne marcheze pe toți, fără îndoială. Dar este o hotărâre luată cu unanimitate, asumată și argumentată, bazată pe niște argumente juridice.
- În ceea ce privește decizia de constituționalitate pentru legea pensiilor magistraților, Curtea Constituțională a verificat compatibilitatea cu Constituția a unei legi. A unei legi care nu vizează nici funcționarea în ansamblu a justiției, nici măcar toate elementele de statut ale profesiei de magistrat – profesie extrem de remarcabilă, onorantă și meritorie – ci un amănunt, un aspect, un detaliu. Acest aspect a mai fost vizat și de alte acte normative, dintre care pe unele Curtea le-a declarat constituționale, pe altele neconstituționale.
- Secretul deliberărilor e important atât la Curtea Constituțională, cât și la instanțele obișnuite. Fiecare membru poate aduce argumente, într-un mediu colegial, cu privire la dosarul respectiv (în favoarea sau defavoarea unei soluții). Unde sunt doi juriști, sunt trei păreri, așa se spune.
- Simțim presiunea publică și pe cea din mass-media; o percepem ca orice cetățean, cu atât mai mult cu cât vizează activitatea noastră profesională. Toți judecătorii constituționali au rezistență la stres; face parte din fișa postului. Pot spune, cu mâna pe inimă, că asupra mea nu s-a exercitat niciodată vreo presiune directă din partea vreunui actor politic ori de altă natură. Am fost judecător la instanța obișnuită; acum sunt la Curtea Constituțională, dar nu am întâmpinat nicio încercare de influențare.
- Sala aceasta este poate cea mai voluminoasă, amplă, frumoasă din tot sediul. Sediul CCR, însă, este o problemă reală. Personalul Curții în momentul de față este de aproximativ 135 de persoane, care ocupă doar două etaje dintr-o clădire atât de mare precum e cea a Parlamentului, care are enorm de multe spații, dar care sunt foarte multe, de tip coridor. Spațiul propriu-zis de birouri este unul foarte limitat.
Aș vrea să începem discuția amintind de două evenimente importante pentru societatea românească. Mă refer la anularea alegerilor din 2024 și la ultima decizie majoră luată de Curtea Constituțională prin care a fost validată legislația privind reforma pensiilor magistraților. Aș dori să începem cu ultima decizie? Cât de complicat a fost să o luați? Ce înseamnă pentru CCR să ia decizii ce au un ecou puternic în societate?
Curtea Constituțională ia mereu decizii relevante pentru societatea românească și statul român. Din perspectiva noastră, toate dosarele sunt la fel de importante. Nu aș spune că sunt la fel de dificile, dar acordăm aceeași atenție fiecăruia.
Aveți dreptate, unele atrag o atenție mediatică foarte mare, uneori chiar excesivă. Aceasta reflectă adesea interesul opiniei publice. Sunt și alte cazuri la fel de importante pentru cetățeni, dar fără aceeași atenție. Dosarele la care ați făcut trimitere au decizii publicate astăzi în Monitorul Oficial. Raționamentele și argumentele sunt deja cunoscute.
Motivarea deciziei din dosarul pensiilor speciale ale magistraților are 38 de pagini. Include o opinie concurentă, semnată de trei judecători, și una contrară, semnată de doi. Una explică decizia și arată că legea putea fi mai bună, iar cealaltă contestă propunerea legislativă. Acest lucru arată că a fost o dezbatere intensă…
Există dosare pentru care concluzia se conturează mai ușor. Sunt și cazuri cu dezbateri vii; acestea sunt cele mai interesante, inclusiv pentru judecătorii Curții. În decizia privind pensiile magistraților, așa cum am obișnuit cititorii, menționăm la finalul ei, înainte de dispozitiv, că decizia se ia cu majoritate de voturi. Acest lucru apare evidențiat și ulterior prin faptul că a fost publicată o opinie separată.
Instituția pe care o conduceți nu face public numărul de voturi într-o direcție sau alta…
Nu facem public votul pentru fiecare aspect, dar anunțăm dacă decizia s-a luat în unanimitate sau cu majoritate. Procesul decizional și deliberările se desfășoară în secret. Există numeroase motive pentru care acest lucru e necesar.
Deliberarea înseamnă ședința în care sunt toți cei nouă judecători…
Deliberarea este ședința în care toți cei nouă judecători discută dosarul. Secretul deliberărilor e important atât la Curtea Constituțională, cât și la instanțele obișnuite. Fiecare membru poate aduce argumente, într-un mediu colegial, cu privire la dosarul respectiv (în favoarea sau defavoarea unei soluții). Unde sunt doi juriști, sunt trei păreri, așa se spune.
Orice jurist va putea prezenta argumente pro și contra, pe care le va analiza cu atenție. Deliberările se țin în secret, tocmai pentru ca fiecare să se simtă liber să-și spună opinia complet. La final se ajunge la rezultatul care devine public. Deliberările rămân secrete, dar rezultatul este mereu public – aceea e decizia. Discuțiile, în funcție de argumente, pot schimba opiniile unor judecători. Pot să își păstreze poziția inițială, dar pot și să accepte alte argumente sau perspective.
SALA DELIBERĂRILOR. În această încăpere, aflată în Palatul Parlamentului, au loc discuțiile și votul cu privire la constituționalitatea legilor din România. Deliberările sunt secrete și seamănă, într-un fel, cu cele ale juraților din procesele americane, fiind însă calificate și având ca obiect texte de lege și nu fapte – Foto: Alexandru Nistor/Spotmedia.ro
Ca profani, ne putem imagina că o deliberare seamănă mai mult cu ce vedem în filmele americane, cu deliberarea juraților.
Există două tipologii mari de procese decizionale pentru instanțe. Cele continentale au deliberarea în secret. Cele de common law, ilustrate uneori în filmele americane, își au originea în dreptul englez. În trecut, în Anglia, judecătorii citeau public opinia și votul imediat după finalizarea dezbaterilor publice. Rezultatul se stabilea prin adunarea voturilor. În prezent, toate sistemele judiciare recurg la deliberarea secretă.
Ați spus ceva foarte interesant, peste care nu aș vrea să trec, că în interiorul acestor deliberări poate exista un schimb de argumente care poate duce la schimbarea unor poziții. Vi s-a întâmplat?
E o posibilitate și există precedente.
Din faptul că aveți experiență, sunteți din 2019 judecătoare CCR, ați avut situații de genul acesta, deliberări în care unele poziții s-au schimbat, s-a intrat cu o poziție pe ușă și s-a plecat cu alta?
Cred că da, au fost multe dosare, deci nu pot oferi exemple precise. E posibil să fi existat astfel de situații. De altfel, câteodată, Curtea și-a schimbat jurisprudența. Chiar dacă decizia s-a luat cu majoritate, în timp, unul sau doi judecători și-au schimbat poziția și astfel s-a ajuns la schimbarea jurisprudenței Curții.
Aș vrea să vă întreb cum resimțiți, ca judecător constituțional, presiunea opiniei publice în cazul anumitor dosare? Au existat presiuni politice asupra deliberărilor pentru modelarea unei decizii sau a alteia?
Simțim presiunea publică și pe cea din mass-media; o percepem ca orice cetățean, cu atât mai mult cu cât vizează activitatea noastră profesională. Toți judecătorii constituționali au rezistență la stres; face parte din fișa postului. Pot spune, cu mâna pe inimă, că asupra mea nu s-a exercitat niciodată vreo presiune directă din partea vreunui actor politic ori de altă natură. Am fost judecător la instanța obișnuită; acum sunt la Curtea Constituțională, dar nu am întâmpinat nicio încercare de influențare.
TRANSPARENȚĂ. Simina Tănăsescu, președinte CCR, și-a propus să prezinte mai bine activitatea instituției pe care o conduce, să comunice mai mult și să explice mai clar deciziile Curții – Foto: Alexandru Nistor/Spotmedia.ro
Deci nu v-a sunat niciodată un om politic să vă spună: Doamnă, nu știu, vă rog frumos, arde țara. Trebuie neapărat să aveți o poziție sau alta?
Întotdeauna trebuie să luăm o decizie, pentru că așa prevede Legea 47/1992 (Legea de organizare și funcționare a CCR). Totuși, eu nu am primit niciodată telefoane de influență. Vreau să subliniez: nu am primit niciun astfel de apel personal.
Spuneți-ne ceva despre volumul de muncă la CCR. Câte dosare aveți pe rol și cu ce dificultăți vă confruntați?
Acum, avem aproximativ 15.000 de dosare pe rolul Curții. De aceea, este interesant pentru noi, judecătorii constituționali, că un singur dosar poate stârni mult interes, deși în total avem de discutat 15.000 de dosare, aflate în diferite stadii procesuale.
În majoritate, sunt excepții de neconstituționalitate ridicate în procese? Cam ce procent?
Mai bine de 80%. Sunt ridicate în procese pe rolul instanțelor judecătorești. Avem, în mod obișnuit, o colaborare foarte bună cu aceste instanțe.
Da, dar vă încarcă foarte mult…
Legea noastră permite instanțelor să filtreze excepțiile după foarte puține criterii.
Și e bine sau e rău?
Mă feresc să spun dacă o lege e bună sau rea. O lege poate fi analizată după multe criterii: poate fi bună, rea, adecvată sau oportună. Curtea poate să o analizeze exclusiv prin prisma conformității sale cu Constituția.
Ideea e că instanțele ar putea să aplice un filtru mai dens…
Instanțele aplică filtrul care este făcut disponibil prin legea noastră de organizare și, constatăm asta, îl aplică în mod corect. Legea noastră de organizare, însă, a suferit o modificare în 1997, de atât de multă vreme încât, poate, multă lume a și uitat.
A existat o perioadă în care, la începuturile existenței sale, Curtea Constituțională funcționa cu un filtru propriu al excepțiilor de neconstituționalitate, prezent la nivelul său și nu la nivelul instanțelor judecătorești. Exista un judecător desemnat judecător-raportor care făcea un prim filtru și abia după ce excepția trecea de acest prim filtru intra pe rolul Curții.
Adică acel judecător spunea dacă excepția este admisibilă sau nu?
În plus, tot așa, în acea perioadă, Curtea avea complete de câte trei judecători. Toți cei nouă judecători erau împărțiți în complete de câte trei și aceste complete de trei judecători judecau excepțiile, existând și posibilitatea unei căi de atac într-un complet alcătuit din cinci judecători constituționali. Era o procedură ceva mai complexă.
Dar, pe de o parte, e adevărat, perioada aceea era una în care nu toată lumea din România descoperise încă modalitatea de a realiza controlul de constituționalitate după intrarea în vigoare a legilor, deci nu veneau la fel de multe excepții ca acum.
Pe de altă parte, ce încarcă destul de mult rolul nostru. Sunt și unele excepții de natură repetitivă. Din cele, grosso modo, 15.000 de dosare pe care le menționam (ele mai pot fi și conexate, pentru a ajunge la un număr mai mic de decizii), din acestea, cred că aproximativ 4.000, dacă nu și mai bine, sunt ceea ce noi numim dosare repetitive. Foarte, foarte multe dosare care se referă la câte una, două prevederi dintr-o singură lege.
Pentru fiecare astfel de dosar, noi trebuie să realizăm ceea ce numim «bucătăria internă» procedurală: comunicări, citații, fișe, foarte multe lucruri care consumă mult din resursele noastre de timp, materiale, umane. Lucruri care nu sunt foarte vizibile în exterior, dar care nouă ne grevează activitatea. Și poate că aici o reanalizare a legii noastre de organizare ar fi un lucru bun, ca să folosesc calificativul menționat de dvs anterior.
Există proiecte de lege în Parlament care vor să reformeze CCR, în principal, modalitățile de numire a judecătorilor constituționali…
Asta e o altă chestiune.
În societate au existat foarte multe critici vizavi de modul de numire a judecătorilor constituționali. S-a considerat că instituția e prea politică, că numirile vin de la Camera Deputaților, de la Senat, de la președinte, fiind o percepție că ele sunt destul de subiective și reprezintă obiective politice concrete…
Cred că în Parlament, în momentul de față, sunt mai multe inițiative legislative care vizează Curtea Constituțională, dar care nu vizează chestiunile de funcționare despre care vorbeam anterior. Dar aș reveni puțin la întrebarea anterioară, doar cu un singur lucru. M-ați întrebat ce probleme mai avem. O problemă pe care o menționez de fiecare dată și pe care nu vreau să pierd prilejul de a o menționa din nou este cea a sediului, a spațiului.
E un sediu frumos, uitați, e un tavan pictat, spectaculos…
Sala aceasta este poate cea mai voluminoasă, amplă, frumoasă din tot sediul. Sediul, însă, este o problemă reală. Personalul Curții în momentul de față este de aproximativ 135 de persoane, care ocupă doar două etaje dintr-o clădire atât de mare precum e cea a Parlamentului, care are enorm de multe spații, dar care sunt foarte multe de tip coridor. Spațiul propriu-zis de birouri este unul foarte limitat. Și asta nu e ceva care să ne împiedice să ne desfășurăm activitatea, dar ne-o grevează puțin.
Pentru atribuirea unui spațiu adecvat e nevoie de o inițiativă legislativă? Sau de o decizie guvernamentală?
Probabil că la nivel guvernamental este un nivel de decizie unde lucrurile ar fi fezabile. Sediul Curții a fost stabilit în această clădire, iarăși, de la început. Și a fost stabilit de la început pentru că la acea dată și personalul Curții era mai limitat, mai restrâns numeric. Între timp, însă, și volumul de activitate a crescut, și personalul Curții a crescut, și anvergura activității Curții a crescut foarte mult. Și da, ne confruntăm cu dificultăți nu doar legate de spații de birouri, ci inclusiv legate de spații de arhivă.
Arhiva Curții Constituționale este digitalizată?
Nu în întregime. Sunt mai multe probleme de natură practică, nespectaculoase, care nu interesează pe foarte multă lume, dar care pentru noi reprezintă o provocare. O provocare la care parțial am reușit să găsim unele soluții. Am mai optimizat spațiile; ne-am mai extins puțin chiar și în această clădire.
Am contractat spații de depozitare a arhivelor care nu mai sunt în uz, arhivele istorice, în zone destinate, special amenajate pentru arhivarea documentelor. Dar rămâne o problemă pe agendă, cel puțin pe agenda președintelui Curții, dar și pe agenda instituției în sine și pe care o țin vie, o menționez ori de câte ori am ocazia.
În general, dau sfaturi foarte proaste. Vă dau unul, dar luați-l ca pe o glumă: Puneți mâna pe telefon și sunați politicienii…
E un enunț care vă aparține…
Reprezentanții Guvernului s-au plâns de multe ori că există un anumit tip de “suveică” prin care judecătorii dau în judecată statul pentru plăți compensatorii, sub forma recunoașterii unor drepturi. S-a invocat de foarte multe ori discriminarea sau condițiile dificile de muncă. Și în acest tip de procese, în general, câștigă cei care fac plângerea, adică judecătorii se judecă între ei, astfel că s-a ajuns la un cuantum foarte mare de plăți compensatorii. E vorba de 2 miliarde de euro care trebuie plătiți de contribuabilii din România către magistrați în urma unor decizii definitive. Am văzut, în urma unor opinii publicate de specialiști, că această problemă se poate rezolva doar de către două instituții: Înalta Curte de Casație și Justiție, care o poate rezolva printr-o decizie într-un proces, dar și prin unificarea jurisprudenței curților inferioare de judecată, și Curtea Constituțională – printr-o decizie într-un dosar care ajunge la CCR. Aș vrea să vă întreb: din perspectiva instituției pe care o conduceți, acest subiect este o problemă? Adică plătitorii de taxe au o datorie de 2 miliarde de euro către magistrați; procesele de acest tip continuă; multe sunt pe rol și nimeni nu știe cum se va termina întreaga poveste. Pe de altă parte, Guvernul nu pune în aplicare decizii judecătorești definitive, spunând că nu are bani…
Nu știu ce reacție aș putea avea, pentru că, pe de o parte, hotărârile judecătorești, dacă sunt definitive, trebuie puse în executare. Pe de altă parte, și din prezentarea dvs rezultă că este o chestiune care ține de sistemul judiciar. Curtea Constituțională nu face parte din sistemul judecătoresc.
Întrebarea mea mai precisă era dacă există un astfel de dosar pe rol…
Nu știu să avem pe rol un astfel de dosar, nici nu văd cum ar… acum, așa, confruntată cu întrebarea la prima vedere, nu văd cum ar putea ajunge pe rolul nostru, dar…
De exemplu, într-un proces în care Ministerul Finanțelor e parte și ridică o excepție de constituționalitate în această materie…
Curtea Constituțională nu poate să verifice decât legi, și nu poate să verifice acte cu forță juridică mai mică decât cea a legilor. Dacă eventual astfel de lucruri sunt reglementate prin hotărâri de guvern sau ordine de ministru, acelea nu intră în competența Curții. De asta… da, e o materie destul de specifică, la care, repede, acum la prima vedere, nu văd cum ar putea ajunge pe rolul curții noastre. Nu exclud nicio posibilitate, dar nu am în momentul de față nimic concret.
CONDUCEREA INSTITUȚIEI. Simina Tănăsescu spune că rolul președintelui CCR seamănă mai mult cu acela al unui maestru de ceremonii, influența lui fiind limitată – Foto: Alexandru Nistor/Spotmedia.ro
Vreau să vorbim despre rolul președintelui CCR. Propun să ne întoarcem în camera de deliberări, în care totul este secret. Și aș vrea, dacă puteți, să descrieți care este rolul președintelui CCR într-o astfel de deliberare extrem de tensionată, cu oameni furioși la ușă, care așteaptă o decizie importantă pentru țară…
Nu am avut niciodată oameni furioși la ușă. Și eu vreau să cred că totuși deciziile noastre nu contribuie la polarizare. În orice proces, în orice confruntare de natură litigioasă, sunt două părți care se confruntă; asta e cert. Dar la Curtea Constituțională nu avem două persoane fizice, ci discutăm acte normative, comparăm legi cu Constituția și atât. Deci competența noastră e foarte limitată și nu văd de ce am stârni furia oamenilor.
Dar s-a întâmplat, știți?
Rolul președintelui CCR este acela de reprezentare a instituției în relația cu celelalte instituții, în relațiile internaționale, de conducere a ședințelor de judecată, fie că sunt ședințe publice, fie că sunt cele de deliberare.
De exemplu, dvs, într-o ședință de deliberare, dați cuvântul unui judecător sau altuia?
Deliberările noastre sunt foarte consensuale, să știți. De regulă, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, discuția se poartă liber. Da, există un «maestru de ceremonii», să-l numesc așa, care acordă cuvântul uneia sau alteia dintre colege sau colegi și acela este președintele Curții.
S-a întâmplat să aveți o situație tensionată în care a fost nevoie să interveniți?
Se întâmplă să existe mai mulți colegi care vor în același timp să-și expună punctul de vedere. Dar ăsta e un lucru bun. Asta nu e o situație tensionată. Asta e o situație fericită în care prezentarea realizată de un coleg stârnește interesul celorlalți și atunci fiecare vrea să intervină. Și asta e o chestiune uzuală de moderare a unor dezbateri.
Rolul președintelui CCR, spuneam, e acela de «maestru de ceremonii». Președintele are un vot, un vot egal cu al tuturor celorlalți.
Discuția se poartă între toți atunci când fiecare simte nevoia să se exprime sau se poate purta doar între judecătorul-raportor și 1, 2, 3, 4 colegi care au nevoie fie de informații suplimentare, fie doresc să-și exprime un punct de vedere. Asta se întâmplă cumva de la sine; nu ține de secretul deliberării; asta ține de orice ședință, în orice adunare.
Președintele CCR poate crea un anumit curent de opinie într-o dezbatere, într-o deliberare? Să fiu mai concret, se discută o lege în care situația e indecisă? Dvs știți la începutul ședinței de deliberare câți judecători sunt într-o parte sau alta?
Când începe ședința… cunoaștem cu toții ceea ce urmează să ne prezinte judecătorul-raportor dintr-un dosar, pentru că acela ne prezintă documentul înainte. Deci asta știm. Judecătorul-raportor face raportul cu privire la dosarul respectiv și trebuie să facă o propunere dacă în evaluarea dânsului sau dânsei legea e constituțională sau neconstituțională. Deci cel puțin o poziție o avem. Sau cel puțin acela este un punct de pornire, un punct de plecare. Au existat situații în care judecătorul-raportor ne-a propus o soluție și în cadrul deliberărilor noastre cu toții am ajuns la o soluție diferită, la care s-a alăturat și judecătorul-raportor.
Deci nu există discuții între judecătorii constituționali pe hol, la o cafea?
Discuții există tot timpul, fără îndoială, dar discuțiile care vizează dosare în concret au loc doar în cadrul deliberărilor. Juriști fiind, cred că ne este foarte greu să rămânem în afara unor dezbateri de natură juridică cu titlu general, dar acestea pot să vizeze poate uneori și chestiuni adiacente unor dosare, dar nu cred că vizează vreodată dosare în concret. Dosarele le discutăm în sala de deliberări.
Ce încărcătură decizională are judecătorul-raportor pe o anumită speță? Adică dacă în raportul pe care îl face judecătorul respectiv spune că legea e neconstituțională, ceilalți tind să voteze că e neconstituțională?
Cum spuneam, în bună parte din cazuri, analiza făcută de judecătorul-raportor este suficientă pentru ceilalți membri ai Curții, astfel încât să putem să pornim în discuția noastră și eventual să ne raliem sugestiei făcute de judecătorul-raportor.
Sunt situații în care, în cadrul deliberărilor, unul sau altul dintre colegi simte nevoia unor lămuriri suplimentare și atunci amânăm pronunțarea pe dosar, solicităm informații sau relații suplimentare, iar judecătorul-raportor revine cu un supliment de raport și ne explică: iată, în urma solicitărilor de informații am mai analizat și am mai ajuns la încă ceva (concluzii suplimentare).
Cât de important pentru deliberări este raportul în sine, calitatea raportului?
Acela este punctul de plecare pentru orice dezbatere și, fără îndoială, este extrem de important. Ne ajută pe noi toți foarte mult, dar fiecare dintre judecători își pregătește dosarele înainte. Cu certitudine, nu doar în activitatea judiciară, cred că oricui îi este mult mai facil să asimileze, să proceseze informații atunci când ele sunt deja puțin pregătite decât să intre ex novo, abrupt, într-un dosar.
Deci raportul judecătorului este, fără îndoială, absolut necesar. Dar asta nu înseamnă că oricare dintre judecători se mulțumește sau se limitează doar la acela. Judecătorul-raportor, însă, și prin faptul că are o anterioritate în timp, având repartizat dosarul și având timp mai mult să-l pregătească, îl stăpânește mai bine. Ne poate sprijini foarte mult în analiză.
V-am întrebat acest lucru pentru că vreau să fac trecerea la următoarea întrebare. Ați făcut parte din completul CCR, condus de domnul Marian Enache, fostul președinte, care a luat decizia istorică de anulare a alegerilor prezidențiale din România, în decembrie 2024. Spuneți-mi cum a fost atunci? Atunci, spre deosebire de decizia de la pensiile speciale, a fost una în unanimitate. Din câte știu, deciziile în unanimitate, mai ales pe subiecte foarte sensibile, sunt destul de rare…
Nu vreau să vă supărați pe mine, dar trebuie să vă contrazic. Deciziile luate cu majoritate sunt mai rare. Marea majoritate a deciziilor este luată cu unanimitate.
Faptul însă că într-adevăr o decizie precum aceea referitoare la anularea alegerilor a fost luată cu unanimitate ar trebui să fie un lucru semnificativ. Cred că hotărârea aceea este explicită în sine, fiind publică de atâta timp.
Cine a fost judecător-raportor în cazul anulării alegerilor?
Judecătorii-raportori sunt unul dintre elementele care nu sunt destinate publicității. Nu e secret, dar nu e neapărat un element care să poată fi făcut public. De altfel, în contenciosul electoral (și acesta este încă unul dintre elementele care pot să sprijine o mai bună activitate a Curții), termenele pe care le avem în contenciosul electoral sunt destul de scurte. Este oarecum de înțeles acest lucru. Contenciosul electoral având o dinamică mult mai mare, nu este posibilă prevederea unor termene foarte mari. Pe de altă parte, termenele acelea sunt chiar foarte scurte.
Cred că ați avut mai puțin de o săptămână pentru luarea unei decizii…
Da. Dar hotărârea aceea spune destul de clar motivele pentru care alegerile au fost anulate. A fost vorba de încălcarea unor drepturi fundamentale ale alegătorilor, ale competitorilor electorali și de încălcarea unor reguli referitoare la finanțarea campaniei electorale. Sunt trei argumente suficient de puternice care să justifice hotărârea luată.
Deci nu au existat probleme la deliberarea de atunci?
Discuții ample există, desigur, iar cu privire la o astfel de decizie, fără îndoială, au existat discuții.
Cât a durat deliberarea?
Cred că este un element, de fapt, foarte cunoscut. Declasificarea unor documente a avut loc într-o zi de miercuri (4 decembrie 2024), iar hotărârea Curții a fost luată într-o zi de vineri (6 decembrie 2024).
În cele 48 de ore ați stat numai într-o ședință de deliberare?
Nu, n-am locuit în sediul Curții. Dar deliberarea a fost una fără îndoială vie. N-am acum în minte exact să vă dau numărul de ore, dar a fost o discuție foarte aplicată; a vizat aspectele acestea de natură juridică pe care ne-am și fundamentat hotărârea.
Din perspectiva unui expert, profesor în drept, experiența v-a rămas în memorie?
Da. Normal.
De exemplu, dacă v-ați scrie memoriile, câte pagini ați dedica acestui episod?
O să vă fac o mărturisire: nu m-am gândit și nici nu mă gândesc vreodată să-mi scriu memoriile. Viața mea în sine e suficient de plină încât să n-am nevoie de memorii. Dar asta am spus-o și cu alte prilejuri și pot să o repet liniștită aici: nu a fost o hotărâre pe care să o fi luat niciunul dintre noi cu ușurință. Nu a fost o hotărâre pe care să ne-o fi dorit.
Nu a fost o hotărâre la care să ne fi gândit anterior; nu ne-am gândit că ne-am putea confrunta cu o astfel de situație.
Nu este ceva care să fi fost de natură să nu ne marcheze pe toți, fără îndoială. Dar este o hotărâre luată cu unanimitate, asumată și argumentată, bazată pe niște argumente juridice.
Nu e doar convingerea mea subiectivă că argumentele noastre țin. Inclusiv analiza făcută de Comisia de la Veneția la un interval de timp destul de scurt a validat argumentele noastre. Comisia de la Veneția a ridicat unele probleme legate de alte aspecte contextuale, dar n-a fost nicio clipă pusă la îndoială validitatea raționamentului juridic.
Ce înseamnă decizia luată de CCR din perspectiva materiei de drept constituțional?
Au mai existat anulări ale unor alegeri. În cazul României au fost alegeri prezidențiale, în cazul Austriei au fost alegeri parlamentare, în cazul Bulgariei au fost anulări parțiale ale unor alegeri parlamentare. Deci, așa, din perspectiva profesorului de drept constituțional comparat, care se uită și la alte situații din alte state, nu este un lucru absolut nou. Dar este un fapt, un element care fără îndoială trebuie menționat în manuale, pentru că și din perspectiva dreptului comparat se întâmplă în unele state, dar nu chiar cu caracter obișnuit.
În contextul creat de dezbaterile intense din societate în legătură cu anularea alegerilor, aș vrea să vă întreb cât de importantă e credibilitatea CCR?
Credibilitatea este esențială pentru orice instituție publică. Credibilitatea are în vedere probabil și legitimitatea instituției, dar și gradul de toleranță, de acceptabilitate a instituției de către publicul destinatar, adică toți cetățenii, în cazul Curții Constituționale, precum și autoritățile publice cărora noi le adresăm deciziile noastre.
Beneficiarii finali ai activității noastre fiind atât instituțiile, cât și cetățenii – ne interesează în egală măsură modul în care este receptată activitatea noastră de ambele categorii de destinatari.
Pe de altă parte, instituția noastră, Curtea Constituțională, este una care soluționează litigii. Spuneam înainte: nu litigii între persoane, între particulari, dar totuși litigii între acte normative, ceea ce înseamnă – în fapt – între autorități care au adoptat niște acte normative.
Și deci inevitabil vor exista și subiecte de drept, ca să le numesc în terminologia mea tehnică, persoane care vor fi nemulțumite de soluțiile noastre. Dar legitimitatea unei jurisdicții [legitimitatea unei instanțe judecătorești sau a unei Curți Constituționale] rezultă în principal din argumentația juridică, din forța de convingere pe care o au argumentele pe care le aduci în sprijinul soluției la care ajungi.
Pot să fie soluții poate mai greu de acceptat, de digerat sau de tolerat de către societate, dar dacă ele sunt suficient de bine, de clar și de convingător susținute de argumente juridice, vor fi măcar tolerate, dacă nu acceptate, inclusiv de către cei cărora poate în momentul acela nu le-ar fi tocmai pe plac.
Pentru că ați adus discuția aici, la credibilitate, și ați legat-o de descrierea deciziei. Nu toate motivările Curții Constituționale pe parcursul timpului au fost convingătoare pentru opinia publică…
Cred că sunt cel puțin două paliere la care ar trebui să ne raportăm. Pe de o parte, faptul că, într-adevăr, ca orice profesie, și profesia aceasta juridică are un limbaj de specialitate, un jargon care nu este întotdeauna foarte ușor de pătruns, care nu este întotdeauna foarte inteligibil, și poate că uneori publicul larg se trezește puțin descumpănit atunci când este confruntat cu o motivare dintr-aceasta, juridică, pentru că nu este, pur și simplu, foarte inteligibil publicului larg limbajul tehnic folosit, nu că n-ar fi argumentația suficient de solidă. Poate că pentru specialiști argumentația este inteligibilă, chiar dacă nu și pentru ceilalți.
Pe de altă parte, palierul acela de comunicare către publicul larg ne străduim să-l complinim cumva. Am luat această inițiativă de a redacta comunicate de presă puțin mai ample și ne străduim, cât putem noi de mult, să fie și mai inteligibile.
Publicul larg nu este întotdeauna foarte interesat de acele multe decizii pe care le dăm în care respingem sesizările de neconstituționalitate, și e firesc să fie interesat mai degrabă de acele decizii în care admitem sesizarea și declarăm ceva neconstituțional.
Și am început de vara trecută un nou mod de comunicare publică prin intermediul unor comunicate de presă puțin mai ample, puțin mai adecvate pentru limbajul obișnuit, o modalitate cu privire la care, de altfel, am avut un feedback destul de bun, mai ales din partea presei, a reprezentanților mass-media, care ne-au spus că asta îi ajută să înțeleagă mai bine procesul decizional, conținutul viitoarei decizii ce urmează să se publice și le permite lor, după aceea, să traducă și mai bine în limbajul public general conținutul deciziei noastre.
Motivările, acum, le mai băgăm în AI, ca să le înțelegem mai ușor…
Am o mică temere legată de inteligența artificială din perspectiva proprietății intelectuale asupra deciziilor noastre.
Dar, pe de altă parte, motivarea pe decizia cu privire la pensiile magistraților a fost foarte bine structurată. Au fost evidențiate argumentele, opiniile concurente și contrare. În trecut, jurisprudența CCR interzicea publicarea opiniilor concurente și contrare…
Cred că motivarea deciziilor este încă un element pe care trebuie să-l precizez aici. Deciziile noastre răspund sesizărilor care ne sunt făcute. În măsura în care o sesizare este bine făcută, răspunsul nostru va fi unul care să fie inteligibil.
Deci înseamnă că Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut o sesizare foarte bună, de vreme ce și noi în răspunsul oferit am putut să fim suficient de expliciți, suficient de clari. Opiniile separate și opiniile concurente n-au fost împiedicate.
Sau, mă rog, să o iau altfel. În România, deși avem un sistem continental, spre deosebire de multe alte state – în principal de Franța, de unde ne-am inspirat – este permisă redactarea de opinii separate, [concurente sau disidente] încă de la adoptarea Codului Civil în 1864, intrat în vigoare în 1865.
E o particularitate a României și asta a preluat-o și Curtea Constituțională. A existat la un moment dat o controversă; prefer să rămân în afara acesteia.
A fost chiar un proces…
A existat un act intern care a arătat că unele opinii separate n-ar fi fost destinate publicării, dar era un act administrativ, de aceea, s-a și putut ajunge în cadrul unui proces în contencios administrativ. Asupra acelui act administrativ intern ulterior căruia s-a revenit.
De altfel, unele opinii concurente sau separate merg uneori mai departe de conținutul sesizării. În decizie arătăm că legea este sau nu constituțională prin raportare la criticile care ne-au fost adresate. Dacă ne-ar fi fost adresate și alte critici, poate am fi ajuns la o altă concluzie. Deci suntem ținuți de sesizare.
Opiniile concurente pot uneori să treacă și dincolo de aceste limite, pot să pună în discuție alte argumente, pot să analizeze instituții juridice noi, neavute în vedere în sesizare. Se pot întâmpla și astfel de lucruri, dar deciziile în sine sunt ținute de ceea ce numim în limbaj tehnic principiul disponibilității: cu ce am fost sesizați, la acel lucru trebuie să răspundem.
Există o reacție negativă din partea unei părți a magistraților vizavi de decizia CCR de validare a legislației adoptate de Guvern cu privire la vârsta de pensionare a magistraților și cuantumul acesteia. Simțiți cumva că magistrații se simt dezamăgiți de CCR, pentru că până acum o mare parte a opiniei publice vedea CCR-ul ca o prelungire a intereselor magistraților?
Vreau să cred că, totuși, Curtea Constituțională nu a fost o anexă a nimănui sau nu s-a înscris în vreun fel această interpretare.
Dar au existat cel puțin patru decizii luate după 2019, în spețe asemănătoare, care priveau reforma pensiilor speciale, în care CCR a decis că reformele nu sunt constituționale.
Poziționarea Curții Constituționale s-a exprimat, din nou, într-o decizie cu privire la o sesizare.
Curtea Constituțională a verificat compatibilitatea cu Constituția a unei legi. A unei legi care nu vizează nici funcționarea în ansamblu a justiției, nici măcar toate elementele de statut ale profesiei de magistrat – profesie extrem de remarcabilă, onorantă și meritorie – ci un amănunt, un aspect, un detaliu.
Acest aspect a mai fost vizat și de alte acte normative, dintre care pe unele Curtea le-a declarat constituționale, pe altele neconstituționale. E un domeniu de reglementare, acesta al protecției sociale, care, nu doar în România, ci și în alte state, cunoaște o dinamică foarte mare.
Materia financiară și materia protecției sociale sunt domenii cu un ritm foarte accelerat de schimbare a legilor. Doar în materia pensiilor magistraților a existat o lege cu vreo doi ani în urmă; a mai existat una anterior; au mai existat și alte proiecte.
Într-un interval de timp destul de scurt, da. Unele au intrat în vigoare, altele n-au intrat în vigoare sau au intrat parțial. Deci Curtea Constituțională, prin această decizie, în niciun caz nu s-a poziționat într-un fel vizavi de puterea judecătorească.
Puterea judecătorească este una dintre cele trei puteri în stat. Nu cred că poate fi contestată sau negată valoarea ei extrem de importantă pentru funcționarea statului și nu despre asta a fost vorba în dosarul nostru. Curtea Constituțională s-a pronunțat într-un dosar cu privire la o lege, iar acea lege s-a referit la un aspect particular, iar Curtea s-a pronunțat în limitele sesizării. Poate că după intrarea în vigoare a legii să apară practici noi sau aspecte noi care să determine alte abordări. Poate că legea în sine nici nu va rezista în timp, dacă tot a existat o frecvență așa de mare a modificărilor legislative. În niciun caz, Curtea nu s-a poziționat într-un fel împotriva puterii judecătorești.
Legea Vexler (antisemitism, fascism, legionarism), care mărea pedepsele pentru manifestările extremiste, a fost adoptată de Parlament. O formațiune politică a făcut plângere la CCR, dar Curtea a validat-o. Apoi, președintele României a refuzat s-o promulge, sesizând și el CCR, considerând că anumite prevederi nu sunt constituționale… (În final, președintele Nicușor Dan a promulgat Legea Vexler în data de 24 decembrie 2025 – n.red.).
Curtea răspunde la sesizările pe care le primește.
Dar pot fi făcute comparații între tensiunile care au fost cu magistrații și cea cu președintele? În ambele situații, CCR nu le-a dat satisfacție.
Noi analizăm cu atenție toate obiecțiile care ne sunt trimise. Încercăm să răspundem la toate criticile din toate unghiurile posibile, mai puțin cele strict de natură politică, unde nu avem nicio competență.
Dar încercăm să analizăm inclusiv potențialul impact pe care l-ar avea o decizie a noastră într-o direcție sau într-alta. Atunci când discutăm un dosar, odată finalizat și ajuns la o concluzie și după publicarea deciziei în Monitorul Oficial, misiunea noastră s-a încheiat, actul normativ își urmează parcursul. Dacă este un control înainte de intrarea în vigoare a legii, există întotdeauna posibilitatea unei solicitări de reexaminare de către șeful statului. Asta este o posibilitate.
La obiecția ridicată noi am răspuns și aici ne-am oprit. Iar dacă este vorba de o lege deja intrată în vigoare, dacă o declarăm neconstituțională, avem o prevedere în Constituție care spune că trebuie pusă de acord cu decizia Curții.
Se întâmplă uneori ca noi să le declarăm legi neconstituționale și ele să nu fie puse de acord cu decizia Curții o perioadă destul de îndelungată de timp.
Acum, o să-mi pun cascheta de profesor universitar. În urmă cu vreo 2 ani, a existat în dreptul comparat o mișcare mai amplă, o întrebare pusă de un coleg profesor din Franța, care a întrebat în mai multe sisteme juridice – și în Canada, și în Statele Unite, și în Taiwan, și în Europa – de ce instrumente juridice dispun curțile constituționale pentru a-și pune în executare deciziile. Și a publicat o carte cu această temă.
Interesant pentru mine a fost când am răsfoit cartea să constat că nicio Curte Constituțională nu dispune de portărel ca să-și pună în executare deciziile. Același lucru e valabil pentru aproape toate curțile. Deciziile sunt aduse la îndeplinire dacă sunt corect receptate și dacă argumentele din cuprinsul lor sunt suficient de convingătoare încât să determine conformarea. Dacă nu apare această conformare benevolă, impactul se regăsește mai târziu în societate.
E adevărat, printr-un vacuum legislativ, dacă noi am declarat ceva neconstituțional, înseamnă că zona aceea rămâne nereglementată și atunci apar probleme în funcționare. Însă nu există un mecanism instituțional de punere în executare silită a deciziilor noastre.
